O digresiune necesară. Introdusă printr-o poveste cu morală. Unul dintre farmecele acestei cărți. Gazeta care nu a cules succese. Mândria ei: „Sfaturi practice asortate cu distracții”. Problema: ghici ce trebuie considerat practic și ce amuzant. Un joc popular. Opinii competente privind justiția engleză. Un alt farmec al acestei cărți. Un cântec banal și un al treilea farmec al acestei cărți. Ce fel de pădure era aceea în care trăia fata. Descrierea Pădurii Negre.
Umblă o poveste despre un scoțian care, căzându-i dragă o fată, și-o dorea de soție. Însă el era înzestrat cu buna chibzuială a gintei lui. Luase aminte de primprejurul său că multe cununii, altminteri promițătoare, avuseseră drept rezultat grele dezamăgiri și necaz, și aceasta numai ca urmare a greșitei socoteli făcute de mire sau de mireasă asupra închipuitei desăvârșiri a părții dimpotrivă. A hotărât ca, în cazul său personal, o năruire a idealului să nu fie cu putință. Drept care, cererea în căsătorie din partea sa a îmbrăcat următoarea formă:
— Io-s băiat sărac, Jennie, n-am nici arginți să-ți dau și nici pământ.
— Da' te ai pe matale, Davie!
— Și tare mi-aș dori să mai am și altceva pe deasupra, măi fată. Nu-s decât un amărât fără niciun pic de vino-ncoa', Jennie.
— Aș! Știu eu mulți flăcăi și mai sluți ca tine, Davie.
— Io, unu', nu i-am văzut, măi fată, și, iaca, mă gândesc că nici n-aș vrea să-i văz.
— Mai bine om urât, Davie, în care să poci bizui decât vreun ăla de aspirează la fete și-aduce numa' necaz în casă cu flușturelile lui.
— Ba, să nu te culci pe urechea ceea, Jennie; căci nu cucoșul ăl mai frumos face să zboare ale mai multe pene prin poiată; io-s de-aceia care aleargă după fuste, cum bine știut îi; și mare pacoste pe suflet ți-aș fi, zic io.
— Dar matale ești bun la inimă, Davie! Și ți-e drag de mine. Uite, zic și zău.
— De dragă, mi-ești dragă, Jennie, da' nu poci pentru ca să spun cât o să mă țină; și de bun sunt bun atunci când e pe-a mea și nu mi se pune nimenea în contra. Dar am o fire dată-n paște, s-o-ntrebi și pe mămucă-mea, sunt aidoma lui bietu' tătâne-meu; am să-mbătrânesc, da' tot fier rău am să rămân.
— Ești prea aspru cu matale, Davie. Doar ești om cumsecade. Io te cunosc mai bine decât te cunoști matale însuți, și-o să facem casă bună împreună.
— O fi cum zici, Jennie! Măcar că tare mă-ndoiesc. Mare pacoste pe nevastă și pe plozi când alde ăl cumsecade nu se dă dus de lângă pahar; și mie când îmi adie pe la nas miros de whisky, parc-aș fi fost înțărcat cu lacherdă; torn și torn în mine, doar-doar oi stinge pojarul, și tot nu-l poci potoli.
— O fi, da' când ești treaz, ești om de omenie, Davie.
— Poate că-oi fi, dragă Jennie, dacă nu mă zgândăre nimeni.
— Și-ai să-mi stai alături, Davie, și-ai să muncești de dragul meu?
— Nu văz la ce n-aș sta alături de matale, Jennie; da' mie să nu-mi cloncăni despre muncă, că, uite, numai gândul ăsta mă face să-mi ies din țâțâni.
— Cum, necum, ai să-ți dai toată silința, Davie. Cum spune și părintele: nu-i poci cere omului mai mult de-atât.
— Mică mi-i toată silința, Jennie, și tare mă tem că nici atâtica nu e. Toți suntem făpturi becisnice și păcătoase, Jennie, și greu ți-ar veni să găsești om mai becisnic și mai păcătos decât mine.
— Da, dar gura ta adevăr grăiește, Davie. Mulți flăcăi turuie tot felul de făgăduieli frumoase câte unei biete fete, și p-ormă le calcă-n picioare, cu inima fetei odată. Tu mi-ai vorbit cinstit, Davie, și-mi dau cu ideea p-acum ca să te iau, și ce-o ieși om vedea noi.
Cât despre ce-a ieșit, povestea nu mai spune, dar una știm: că dumneaei nici că avea cuvânt să se plângă de așa învoială. Fie că s-a plâns, fie că nu, că femeile nu-și potrivesc totdeauna vorbele după logică, după cum nici bărbații, între noi fie zis, Davie avea măcar inima împăcată gândindu-se că pe nedrept i s-ar fi adus orice fel de reproș.
Doresc și eu să fiu tot atât de cinstit cu cititorul acestei cărți. Doresc să-i prezint aici, deschis, lipsurile ei. Vreau ca nimeni să nu citească această carte pornind de la o idee greșită.
Această carte nu va conține informații utile.
Cine își închipuie că va putea, cu ajutorul acestei cărți, să facă turul Germaniei și al Pădurii Negre, probabil că s-ar rătăci până să ajungă la Nore. Oricum, acesta ar fi lucrul cel mai bun ce i s-ar putea întâmpla. Cu cât se va depărta mai mult de casă, cu atât mai mari dificultăți va întâmpina.
Nu cred că furnizarea de informații utile este punctul meu tare. Nu că m-aș fi născut cu această credință, experiența m-a convins.
La începuturile carierei mele de ziarist, lucram la o gazetă, precursoare a multor periodice dintre cele foarte populare în zilele noastre. Ne făceam un titlu de glorie din a îmbina plăcutul cu utilul; ce anume se chema plăcut și ce anume util, cititorul însuși hotăra. Furnizam sfaturi oamenilor pe punctul de a se căsători, sfaturi multe și serioase, pe care dacă ei le-ar fi urmat, cercul nostru de cititori ar fi fost invidiat de toată suflarea căsătoriților. Le spuneam abonaților noștri cum să facă avere crescând iepuri de casă și le prezentam fapte și cifre. De bună seamă, se mirau că noi înșine nu ne lăsăm de gazetărie ca să deschidem crescătorii de iepuri. De câte ori n-am dovedit, în mod incontestabil, din surse autorizate, cum un om care deschide o crescătorie de iepuri, cu douăsprezece exemplare selecționate și cu puțină inteligență, ajunge sigur, la capătul unui interval de trei ani, beneficiarul unui venit de două mii de lire anual, venit în rapidă creștere; creștere pe care nu mai e chip s-o stăvilească. Poate că omul n-avea nevoie de bani. Poate că nu știa pe ce să-i mai cheltuiască. Dar asta era situația. Eu, personal, n-am cunoscut niciodată un crescător de iepuri care să câștige două mii pe an, deși am cunoscut mulți care au început cu cei doisprezece iepuri selecționați. Întotdeauna, ceva, cumva, pe undeva n-a mers cum trebuie; s-ar putea ca ambianța permanentă a unei crescătorii de iepuri să dăuneze inteligenței omului.
Le spuneam cititorilor noștri câți oameni cu chelie există în Islanda; și, mai știi, cifrele noastre poate că erau corecte; câte scrumbii afumate, puse coada uneia la gura celeilalte, se cer pentru a acoperi distanța de la Londra la Roma, ceea ce era indispensabil pentru orice om dornic să așeze un șir de scrumbii afumate de la Londra la Roma, căci îi dădea posibilitatea să comande din capul locului cantitatea exactă; câte cuvinte rostește în medie o femeie în douăzeci și patru de ore și alte asemenea informații, menite să-i facă mai deștepți și mai cu moț decât cititorii altor gazete.
Le spuneam cum se tratează istericalele la pisici. Eu, personal, nu cred și nici atunci n-am crezut că istericalele la pisici pot fi tratate. Dacă aș avea o mâță cu istericale, aș da anunț la mica publicitate că am pisică de vânzare, ba chiar aș da-o de suflet. Dar datoria noastră era să furnizăm informații atunci când ni se cereau. Ne-a scris un imbecil, nu și nu, că el vrea să știe; și mi-am pierdut cea mai bună parte a unei dimineți căutând documentație asupra acestui subiect. În cele din urmă am găsit ce-mi trebuia la finele unei cărți vechi de bucate. Ce căuta acest capitol acolo, n-am fost niciodată în stare să-nțeleg. N-avea nici în clin, nici în mânecă cu tematica în sine a cărții; nu reieșea nicicum că puteai prepara o delicatesă din pisică, chiar dacă ai fi vindecat-o de istericale. Autoarea cărții adăugase capitolul respectiv de filotimă ce era. Eu atât pot să spun, că mai bine îl lăsa nescris; de pe urma lui ne-am pomenit cu un maldăr de scrisori furibunde și cu pierderea a patru dintre abonați, dacă nu chiar mai mulți. Corespondentul scria că punerea în practică a sfatului nostru s-a soldat cu o pagubă de două lire la capitolul veselă de bucătărie, fără a mai pune la socoteală un geam spart și, personal, o probabilă septicemie; plus, la pisică, istericale și mai acute ca mai înainte. Și totuși rețeta era destul de simplă. Țineai pisica între genunchi, delicat, ca să n-o doară, și cu o pereche de foarfeci efectuai o incizie adâncă și precisă la baza cozii. Nu tăiai niciun fragment din coadă; trebuia să ai grijă să nu faci asta; efectuai doar o simplă incizie.
După cum i-am explicat corespondentului, locul cel mai potrivit pentru intervenție ar fi fost grădina sau beciul; numai un imbecil era în stare să întreprindă operația în bucătărie, și încă fără ajutoare.
Le făceam recomandări în legătură cu eticheta. Le spuneam cum să se adreseze lorzilor și episcopilor; cum să mănânce supa. Îi învățam pe tinerii timizi cum să dobândească o ținută degajată în saloane. Dădeam lecții de dans, pentru ambele sexe, cu ajutorul unor grafice. Le rezolvam dubiile în materie de religie și le furnizam un cod de comportare morală care ar fi făcut cinste și unui vitraliu de biserică.
Ziarul nu constituia un succes din punct de vedere financiar, era cu câțiva ani în avangarda timpurilor noastre, și, în consecință, personalul nostru era limitat. Mi-aduc aminte că pagina mea cuprindea „Sfaturi pentru mame”, le scriam cu ajutorul proprietăresei mele, care, fiindcă divorțase de un soț și înmormântase patru copii, reprezenta, am apreciat eu, o autoritate demnă de încredere în toate problemele de ordin domestic; „Indicații cu privire la mobilarea și decorarea interioarelor”, cu schițe; o rubrică de „Sfaturi literare pentru începători”, sper, în mod sincer, că sfaturile mele au făcut un mai mare serviciu cititorilor decât s-au dovedit a-mi face mie personal; și articolul nostru săptămânal, „Discuții sincere cu tineretul”, semnat de „Unchiul Henry”. Simpatic și cumsecade bătrânel era „Unchiul Henry”, cu o experiență vastă și variată și cu o atitudine plină de înțelegere față de generația în creștere. În tinerețea sa îndepărtată trecuse prin multe și cunoștea destule. Încă și astăzi citesc sfaturile „Unchiului Henry” și, nu că mă laud, că n-am de ce, bune și sănătoase sfaturi mai erau și încă mai sunt. Adesea mă gândesc că, dacă aș fi urmat mai cu sfințenie povețele „Unchiului Henry”, aș fi fost mai înțelept, aș fi făcut mai puține boroboațe, m-aș fi simțit mai mulțumit de mine însumi decât sunt.
O femeie puțintică, tăcută și necăjită, care locuia într-o singură cameră pe lângă Tottenham Court Road și al cărei bărbat domicilia la azilul de nebuni, asigura rubricile: „Rețete culinare”, „Sfaturi cu privire la educație” – distribuiam sfaturi cu nemiluita –, precum și o pagină și jumătate de „Vești mondene” scrise în acel stil degajat, la persoana întâi, care, după cum sunt informat, n-a dispărut nici până acum din ziaristica modernă: „Trebuie să vă povestesc despre rochița divină pe care am purtat-o săptămâna trecută la Glorious Goodwood. Prințul C. – ei, dar nu e locul aici să reproduc tot ce-a spus flușturaticul; căci e un flușturatic, iar Contesa, drăguța de ea, mi s-a părut că e un pic geloasă” – și așa mai departe.
Biata femeie! Parc-o văd și acum în rochia ei jerpelită, cenușie, de alpaca, plină de pete de cerneală. Poate că o zi petrecută la Glorious Goodwood sau oriunde în altă parte, în aer liber, i-ar fi pus puțină culoare în obraji.
Proprietarul gazetei noastre, unul dintre cei mai cu nerușinare ignoranți oameni pe care i-am cunoscut (îmi aduc aminte cum l-a informat odată pe un corespondent că Ben Jonson a scris Rabelais ca să aibă bani pentru înmormântarea mamei sale și cum râdea bonom când i se semnalau greșelile), scria, cu concursul unei enciclopedii de duzină, paginile dedicate „Culturii generale” și, una peste alta, le făcea remarcabil de bine; în timp ce băiatul de birou, având ca ajutor o excelentă pereche de foarfeci, răspundea de sectorul „Glume și Umor”.
Munca era grea, remunerația – mică, ceea ce ne susținea moralmente era conștiința că-i instruiam și îi făceam mai buni pe semenii și semenele noastre. Dintre toate jocurile de pe lume, cel mai universal și mai etern popular este jocul de-a școala. Aduni șase copii, îi pui să șadă pe un prag, iar tu te plimbi în sus și-n jos cu cartea în mână și cu nuiaua la subsuoară. De-a școala ne jucăm când suntem de-o șchioapă, ne jucăm când ne-am făcut băieți și fete mari, ne jucăm când am ajuns bărbați și femei în toată firea, ne jucăm când, slăbănogi și în papuci, ne târșim pașii spre groapă. Nu ni se urăște și nu ne sastisim de jocul acesta niciodată. Doar un lucru îl strică: ambiția fiecăruia dintre ceilalți șase copii de a-și aroga pe rând dreptul la carte și la nuia. Sunt sigur că motivul pentru care gazetăria este o meserie atât de căutată, în ciuda numeroaselor sale neajunsuri, este următorul: fiecare gazetar are sentimentul că el este băiatul care se plimbă în sus și în jos cu cartea și cu nuiaua. Guvernul, Clasele și Masele, Societatea, Arta și Literatura sunt ceilalți șase copii care șed pe prag. El îi învață și-i face mai buni.
Dar m-am îndepărtat de la subiect. Am menționat aceste aspecte pentru ca să justific actuala mea oroare permanentă de a vehicula informații utile. Să revenim deci.
Un oarecine, iscălit „Balonistul”, se interesa într-o epistolă de metoda de fabricare a hidrogenului. Gazul e ușor de fabricat, cel puțin așa am dedus după ce m-am documentat asupra acestui subiect la biblioteca British Museum; totuși, l-am prevenit pe „Balonist”, oricine ar fi fost, să ia toate precauțiile necesare în scopul preîntâmpinării unui accident. Ce puteam face mai mult? După zece zile, o doamnă învăpăiată la față s-a prezentat la redacție, ducând de mână ceea ce, a explicat dânsa, era fiul ei în vârstă de doisprezece ani. Fața băiatului era frapant de otova. Mama l-a îmbrâncit înainte și i-a scos pălăria, și-atunci mi-am dat seama din ce pricină. Junele n-avea nici urmă de sprâncene, iar din păr nu-i mai rămăsese decât niște punctișoare ce confereau creștetului respectiv aspectul unui ou răscopt, cojit și presărat cu piper.
— Acum o săptămână, pe vremea aceasta era o frumusețe de băiat, cu păr creț natural, remarcă doamna.
Vorbea cu inflexiuni ascendente prevestitoare de furtuni.
— Dar ce-a pățit? întrebă șeful nostru.
— Uite ce-a pățit, îi dădu răspuns doamna.
Scoase din manșon numărul de săptămâna trecută al gazetei noastre, cu articolul meu despre hidrogen, subliniat în creion, și i-l propti în fața ochilor. Șeful îl luă și-l citi integral.
— Dânsul era „Balonistul”? întrebă șeful.
— Dânsul era „Balonistul”, recunoscu doamna, un biet copil nevinovat, și acum privește-l!
— Poate o să-i crească la loc, sugeră șeful.
— Poate că da, replică doamna, tonul continuând să urce, și poate că nu. Ceea ce doresc eu să aflu este ce anume aveți de gând să faceți pentru el.
Șeful propuse ca băiatul să fie spălat pe cap. La început am crezut că doamna se va năpusti asupră-i, dar deocamdată se limită la cuvinte. Pare-se că nu anvizaja niciun spălat pe cap, ci niscai despăgubiri. Mai făcu unele observații în legătură cu gazeta noastră, cu utilitatea ei, cu apelul ei la sprijinul publicului, cu inteligența și înțelepciunea colaboratorilor ei.
— Pur și simplu, nu văd de ce am avea vreo vină, pleda șeful; era un om cu apucături blajine. A cerut lămuriri și i s-au dat.
— Dumitale să nu-ți arză de glumă, zise cucoana (omului nici nu-i ardea de glumă, sunt convins; frivolitatea nu se număra printre păcatele sale), că-ți dau eu lămuriri pe care nu le-ai cerut, de n-o să poți să le duci. Păi, uite acuș, explodă cucoana deodată, încât ne făcu pe amândoi să ne adăpostim fiecare îndărătul scaunului său, ca niște puișori speriați, acuș vin să-ți fac capul ca pe-ăsta!
Asta, presupun, însemna capul băiatului. Adresă totodată, în legătură cu fizicul personal al șefului nostru, unele remarci de foarte prost gust, categoric. Nu era o cucoană simpatică, nici pe departe.
Eu, unul, sunt de părere că dacă ne-ar fi dat în judecată, așa cum ne amenința, n-ar fi obținut câștig de cauză; însă șeful nostru era un om cu experiență în materie de justiție, și principiul său permanent era să evite procesele. L-am auzit spunând odată:
— Dacă un cetățean m-ar opri pe stradă și mi-ar cere să-i dau ceasul, aș refuza să i-l dau. Dacă m-ar amenința că-l ia cu forța, cred, deși nu sunt bătăios, că l-aș apăra cu ghearele și cu dinții. Dacă, pe de altă parte, și-ar exprima intenția de a încerca să-l obțină pe calea justiției, aș scoate ceasul din buzunar și i l-aș da, socotind că am scăpat ieftin.
Șeful a tranșat chestiunea cu doamna învăpăiată la față prin intermediul unei hârtii de cinci lire, care trebuie să fi reprezentat câștigul pe o lună al gazetei; și cucoana a plecat luându-și cu dânsa odrasla deteriorată. După plecarea ei, șeful mi-a vorbit cu blândețe. A spus:
— Să nu crezi că-ți dau un vot de blam. Câtuși de puțin. Nu e vina dumitale. Soarta e de vină. Mărginește-te la sfaturi morale și la critică, pentru acestea ești categoric bun; dar nu-ți mai încerca puterile cu „Sfaturi practice”. După cum am spus, nu e vina dumitale. Sfaturile dumitale sunt destul de corecte, nu li se poate obiecta nimic; numai că, pur și simplu, n-ai noroc cu ele.
Măcar de i-aș fi urmat întotdeauna povața; m-aș fi scutit pe mine și pe alții de mari dezastre. Nu știu de ce se întâmplă așa, dar uite că așa se întâmplă. Dacă-i dau cuiva indicații în legătură cu ruta optimă dintre Londra și Roma, omul își pierde bagajele în Elveția sau e gata, gata să naufragieze în fața coastei de la Dover. Dacă-l sfătuiesc ce aparat de fotografiat să cumpere, e înhățat de poliția germană pentru fotografierea de fortărețe. Odată, mi-am dat o groază de osteneală să-i explic unuia ce să facă pentru a se căsători la Stockholm cu sora răposatei lui neveste. Am aflat la ce oră îi pleacă vaporul din Hull și cele mai bune hoteluri la care să tragă. Nu exista nici măcar o singură greșeală, de la un cap la altul, în seria de informații pe care i le-am furnizat; totul a mers șnur; dar de-atunci nu-mi mai dă bună ziua.
Iată pricina pentru care am ajuns să-mi temperez pasiunea de a da sfaturi; iată de ce în aceste pagini nu se va găsi, pe cât îmi va sta în putință, nimic de natura unor sfaturi cu caracter practic.
Nu vor exista descrieri de orașe, date din domeniul istoriei, al arhitecturii sau al moralei.
Odată l-am întrebat pe un străin inteligent ce părere are despre Londra.
Zice: „E un oraș foarte mare.”
Zic: „Ce v-a frapat cel mai mult în Londra?”
Zice: „Lumea.”
Zic: „În comparație cu alte orașe, Paris, Roma, Berlin, ce părere aveți despre Londra?”
A dat din umeri. „E mai mare, zice; ce altceva pot să spun?”
Un mușuroi de furnici seamănă foarte tare cu alt mușuroi de furnici. Atâtea căi, largi sau înguste, pe care vietățile mișună într-o stranie confuzie; unele zorind, pline de importanță, altele oprindu-se să stea la taifas. Unele spetindu-se sub mari poveri; altele doar lăfăindu-se în soare. Atâtea hambare pline cu de-ale gurii; atâtea chilii în care măruntele făpturi dorm, mănâncă și iubesc; colțul în care zac albele lor oscioare. Stupul de colea e mai mare, cel de colo mai mic. Cuibul acesta e așezat pe nisip, iar celălalt – sub pietre. Acesta abia ieri a fost clădit, pe când celălalt a fost durat cu veacuri în urmă, unii spun chiar înainte de ivirea rândunelelor; mai știi?
Nici nu veți găsi în această carte folclor sau povești.
Fiecare vale în care se află un sălaș își are cântecul ei. Eu am să vă spun subiectul; voi puteți să-l scrieți în versuri și să-l puneți pe muzică.
A fost odată o fată și-a venit un flăcău, care a iubit și-a plecat.
E un cântec monoton, scris în multe limbi; căci tânărul pare să fi fost un neobosit călător. Aici, în sentimentala Germanie, își aduc bine aminte de el. Tot astfel, localnicii din Albaștrii Munți Alsacieni mai țin încă minte cum a venit printre ei; iar dacă memoria nu mă înșală, a trecut și pe Malurile Apei Allan. Un adevărat Evreu Rătăcitor; căci fetele proaste încă mai ascultă, așa se zice, tropotul copitelor calului său topindu-se în depărtări.
În această țară cu multe ruine care cu multă vreme-nainte erau vetre pline de glasuri, multe legende dăinuiesc; și iarăși, dându-vă rețeta, vă las să gătiți singuri mâncarea. Ia o inimă omenească sau două, potrivite; un mănunchi de pasiuni omenești, nu sunt multe, le numeri pe degetele de la o singură mână, sau cam așa; adaugă un amestec de bine și rău; toarnă deasupra sos de moarte și servește preparatul unde și când dorești. „Chilia Sfântului”, „Turnul bântuit”, „Mormântul din hrubă”, „Saltul îndrăgostitului”, numiți-o cum vreți, tocana este aceeași.
În sfârșit, în această carte nu vor exista peisaje. Nu-i vorba de lene din partea mea, ci de autocontrol. Nimic mai lesne de descris decât peisaje; nimic mai dificil și mai inutil de citit. Când Gibbon trebuia să se bizuie pe istorisirile călătorilor pentru descrierea Helespontului, și Rinul era cunoscut studenților englezi mai cu seamă prin intermediul Comentariilor lui Cezar, îi incumba fiecărui globe-trotter, pe orice distanțe, să descrie cum putea mai bine locurile de el întâlnite. Dr. Johnson, care nu văzuse mai nimic altceva decât priveliștea de pe Fleet Street, putea citi descrierea pârloagelor din Yorkshire cu plăcere și cu folos. Unui cockney care n-a dat în viața lui cu ochii de vreo formă de relief mai înaltă decât Spinarea Porcului din Surrey, o prezentare a Muntelui Snowdon trebuie să-i fi apărut pasionantă. Dar noi sau, mai bine-zis, nu noi, ci locomotiva cu aburi și aparatul de fotografiat au schimbat toate acestea. Omul care joacă tenis în fiecare an la picioarele masivului Matterhorn și biliard în vârful muntelui Rigi nu-ți va mulțumi pentru o descriere meșteșugită și căznită a Colinelor Grampian. Pentru contribuabilul de rând care a văzut o duzină de picturi în ulei, o sută de fotografii, o mie de poze din revistele ilustrate și vreo două panorame ale Niagarei, zugrăvirea în cuvinte a unei cascade este plicticoasă.
Un prieten de-al meu american, un domn cult, care iubea poezia de dragul poeziei, mi-a mărturisit că și-a făcut o idee mai corectă și mai dătătoare de satisfacții despre Ținutul Lacurilor dintr-un album cu vederi de optsprezece pence decât din Operele complete ale lui Coleridge, Southey și Wordsworth luate laolaltă. Tot el, îmi amintesc, spunea în legătură cu această temă a peisajului în literatură că i-ar fi deopotrivă de îndatorat unui autor dacă ar descrie elocvent ce-a consumat la cină în aceeași seară. Dar aceasta se referea la o altă temă, anume domeniul propriu al fiecărei arte. Prietenul meu susținea că, după cum pânza și culoarea sunt mijloace nepotrivite pentru narațiune, tot astfel zugrăvitul prin cuvinte este, în cel mai bun caz, doar o metodă stângace de a transmite impresii ce pot fi mult mai bine receptate pe calea ochiului.
În privința aceasta, îmi dăinuie cât se poate de limpede în memorie o oră de școală dintr-o după-amiază fierbinte. Era o oră de literatură engleză, și ceremonialul a început prin lectura unei poezii lungi, însă acceptabile. Numele autorului, mi-e jenă să mărturisesc, l-am uitat; dimpreună cu titlul lucrării. Lectura odată terminată, am închis cărțile și profesorul, un bătrânel cumsecade, cu părul alb, ne-a îndemnat să redăm cu vorbele noastre ceea ce tocmai se citise.
— Spuneți-mi, zise profesorul, încurajator, despre ce este vorba în poezie.
— În poezie, începu premiantul clasei (vorbea cu capul plecat și cu o vădită sfială, ca și cum subiectul era de așa natură, încât el, personal, nu l-ar fi adus niciodată în discuție), este vorba despre o fecioară.
— Da, aprobă profesorul, însă vreau să-mi povestești cu vorbele tale. Azi nu mai spunem fecioară, știi, spunem fată. Da, este vorba despre o fată. Mai departe.
— O fată, repetă premiantul, substituirea sporindu-i parcă și mai mult stânjeneala, care trăia într-o pădure.
— Ce fel de pădure? întrebă profesorul.
Premiantul își cercetă cu luare-aminte călimara, apoi privi în tavan.
— Ei, haide, îl împinse profesorul, impacientat, ai citit despre această pădure timp de zece minute. De bună seamă că poți să-mi spui ceva în legătură cu ea.
— Copaci noduroși, cu strâmbe crengi…, reluă premiantul.
— Nu, nu, îl întrerupse profesorul. Nu vreau să-mi repeți poezia. Vreau să-mi spui cu vorbele tale ce fel de pădure era aceea în care trăia fata.
Profesorul bătu nervos din picior; premiantul își luă inima-n dinți:
— Pădurea aceea în care trăia fata era o pădure obișnuită.
— Spune-i tu ce fel de pădure era, se adresă profesorul premiantului al doilea.
Al doilea declară că era „o pădure verde”. Aceasta îl enervă pe profesor și mai tare; califică pe al doilea băiat drept zevzec, deși, zău, nu știu de ce, și trecu la al treilea, care, de câteva minute, stătea ca pe jar, mâna sa dreaptă agitându-se în sus și în jos ca un semafor zănatic. În clipa următoare tot ar fi izbucnit, chiar dacă profesorul nu l-ar fi întrebat; era roșu la față de atâta știință pe care o ținea în el.
— O pădure întunecoasă și mohorâtă! strigă al treilea băiat, și mare i-a fost ușurarea.
— O pădure întunecoasă și mohorâtă, repetă profesorul, evident aprobator. Și de ce, mă rog, era întunecoasă și mohorâtă?
Al treilea băiat se dovedi și de data aceasta a fi la înălțime.
— Pentru că soarele nu putea străbate în ea.
Profesorul avu impresia că l-a descoperit pe poetul clasei.
— Pentru că soarele nu putea străbate în ea, sau, mai bine, pentru că razele soarelui nu puteau pătrunde acolo. Și de ce nu puteau pătrunde razele soarelui acolo?
— Ele nu puteau pătrunde acolo pentru că frunzele erau foarte dese.
— Foarte bine! spuse profesorul. Fata deci trăia într-o pădure întunecoasă și mohorâtă, prin al cărei baldachin de frunze razele soarelui nu puteau pătrunde. Și acum, ce creștea în pădurea aceasta?
Arătă spre al patrulea elev.
— În pădurea aceasta creșteau copaci.
— Și mai ce?
— Și ciuperci. Asta după o pauză.
Profesorul nu era prea sigur de ciuperci, însă, cercetând textul, văzu că băiatul avea dreptate; se vorbea și despre ciuperci.
— Prea bine, recunoscu profesorul, creșteau și ciuperci acolo. Și mai ce? Ce se găsește în pădure sub copaci?
— Pământ.
— Nu, nu; ce mai crește în pădure afară de copaci?
— Aha, tufișuri.
— Tufișuri; foarte bine! Începe să meargă. În această pădure erau copaci și tufișuri. Și mai ce?
Arătă spre un băiețel mărunt cam dinspre fundul clasei. Băiețelul, care ajunsese la concluzia că pădurea era prea departe ca să poată constitui o sursă de neplăceri personale, își trecea timpul jucându-se „X și 0” contra lui însuși. Smuls dintr-ale sale și zăpăcit, dar socotind că e necesar să adauge și el ceva la inventar, propuse la întâmplare mure. Asta era o greșeală; poetul nu pomenea de mure.
— Bineînțeles, la ce să se gândească Klobstock decât la ceva de îmbucat, comentă dascălul, care se mândrea cu spiritul său de apropo.
Remarca stârni un hohot de râs la adresa lui Klobstock, ceea ce l-a încântat pe profesor.
— Tu, continuă el, arătând spre un băiat din mijlocul clasei. Ce se mai găsea în pădure în afară de copaci și de tufișuri?
— Mai era și un torent acolo.
— Prea bine; și ce făcea torentul?
— Susura.
— Nu, nu. Pâraiele susură, torentele…?
— Urlă.
— Așa, torentul urlă. Și ce-l făcea să urle?
Asta era întrebare de încuietoare. Un băiat, nu era o culme de inteligență, recunosc, propuse: fata. Ca să ne ajute, profesorul formulă altfel întrebarea:
— Când urla?
Al treilea băiat, salvând din nou situația, arătă că torentul urla atunci când cădea printre stânci. Cred că unii dintre noi ziceam în sinea noastră că mare fricos trebuie să fi fost torentul acela dacă făcea atâta hai pentru o nimica toată; un torent mai curajos, ne gândeam noi, s-ar fi sculat de jos și-ar fi pornit-o mai departe, fără să spună nici pâs despre accident. Un torent care urla de fiecare dată când cădea pe o stâncă era un torent slab de înger după părerea noastră; dar profesorul păru mulțumit de răspuns.
— Și ce mai trăia în pădurea aceasta afară de fată? fu următoarea întrebare.
— Păsări.
— Da, trăiau și păsări în pădurea aceasta. Și mai ce?
Cu păsările ni se cam terminaseră ideile.
— Ei, hai, spuse profesorul, cum se cheamă animalele acelea cu cozi care se cațără în copaci?
Ne-am gândit ce ne-am gândit, până ce unul dintre noi zise:
— Pisici.
Eroare profundă; poetul nu pomenea nimic de pisici; ceea ce profesorul voia să scoată de la noi era „veverițe”.
Nu-mi amintesc prea multe alte amănunte despre această pădure. Dar îmi aduc aminte că era vorba și despre un cer. În locurile unde intervenea câte un luminiș, printre coroane puteai, privind în sus, să vezi cerul deasupra ta; foarte des erau nori pe cerul acesta și, din când în când, dacă îmi aduc bine aminte, câte o aversă de ploaie o făcea pe fată ciuciulete.
Am insistat asupra acestei întâmplări deoarece mi se pare revelatoare în privința întregii probleme a peisajului în literatură. N-am înțeles atunci, nu înțeleg nici azi de ce rezumatul premiantului nu a fost suficient. Cu toată deferența cuvenită respectivului poet, cine-o fi fost, nu putem să nu recunoaștem că pădurea lui era și nu putea fi decât „o pădure obișnuită”.
V-aș putea descrie Pădurea Neagră la mare detaliu. Vi l-aș putea traduce pe Hebel, poetul Pădurii Negre. Aș putea înnegri pagini întregi despre ale sale chei stâncoase și văi surâzătoare, povârnișuri înveșmântate în pini, piscuri încununate cu stânci, pârâiașe înspumate (acolo unde neamțul, disciplinat cum e, nu le-a condamnat să curgă demn prin jgheaburi de lemn sau prin conducte de scurgere), despre satele albe și gospodăriile răzlețe.
Dar mă obsedează teama că s-ar putea să săriți peste toate acestea. Dacă ați fi îndeajuns de conștiincioși, sau într-atât de apatici, încât să nu treceți peste, aș reuși, fie vorba între noi, să vă dau doar o idee, mult mai bine concentrată în frazele simple ale nepretențiosului ghid turistic:
„O regiune muntoasă pitorească, mărginită la sud și la vest de câmpia Rinului, către care pintenii săi coboară abrupt. Formația sa geologică constă, în principal, din gresie striată și granit; înălțimile joase sunt acoperite cu vaste păduri de pini. Este udată din abundență de numeroase ape, iar văile sale bogat populate sunt fertile și bine cultivate. Hanurile sunt bune; însă vizitatorul străin este sfătuit să se împărtășească cu măsură din vinurile locale”.