George se miră foarte. Dragostea germanului pentru ordine. „Orchestra de mierle din Pădurea Neagră va concerta la orele șapte.” Cățelul de porțelan. Superioritatea sa față de toți ceilalți câini. Germanul și sistemul solar. O țară ordonată. Valea dintre munți, așa cum s-ar cuveni să fie, potrivit concepției germane. Cum curg apele la vale în Germania. Scandalul de la Dresda. Harris se produce în public. Producția nu este apreciată. George și mătușa sa. George, o pernă și trei demoazele.
Într-o localitate dintre Berlin și Dresda, George, care de vreun sfert de oră se tot zgâia cu o deosebită atenție pe fereastră, zise:
— Ia uitați-vă, în Germania este oare obiceiul să se atârne cutia de scrisori în pom? De ce nu o fixează pe ușa de la intrare ca noi? M-ar enerva să mă tot cațăr în pom ca să-mi iau corespondența. Și, în plus, nu șade frumos față de poștaș. Pe lângă faptul că este o operație istovitoare, livrarea scrisorilor de către un om corpolent, în nopțile cu vânt, trebuie să fie un lucru de-a dreptul periculos. Și dacă țin să atârne cutia în copac, de ce n-o prind mai jos, de ce totdeauna de crengile cele mai de sus? Dar poate că judec greșit această țară, continuă el, străfulgerat de o nouă idee. E posibil ca germanii, care în multe privințe sunt înaintea noastră, să fi pus la punct un serviciu poștal cu porumbei. Însă, chiar și așa, nu pot să nu-mi fac socoteala că ar fi fost mai înțelept din partea lor să dreseze porumbeii, fiindcă de dresat tot i-au dresat, să livreze scrisorile mai aproape de sol. A lua scrisorile din cutiile astea trebuie să fie o treabă foarte complicată chiar și pentru neamțul de vârstă mijlocie.
I-am urmărit privirea pe fereastră. Și am spus:
— Acelea nu sunt cutii de scrisori, sunt cuiburi de păsări. Trebuie să înțelegi acest popor. Neamțul iubește păsările, însă îi plac păsările disciplinate. O păsăruică lăsată în seama ei își clădește cuibul absolut oriunde. Și cuibul acela nu este un obiect drăgălaș, în accepțiunea germană a drăgălășeniei. Niciun pic de vopsea nicăieri, nicio figurină de ipsos primprejur, nici măcar un steag. Cuibul odată terminat, păsăruica începe să-și petreacă viața în afara lui. Scapă diverse obiecte jos, pe iarbă: crenguțe, fărâme de viermi, tot felul de chestii. E lipsită de decență. Face dragoste, se ceartă cu soțul și își hrănește puii în văzul tuturor. Tatăl de familie german este șocat. El spune păsării:
— Pentru multe lucruri mi-ești dragă. Mi-e drag să te privesc, îmi place să te aud cântând. Însă nu-mi plac apucăturile tale. Ia cutiuța asta și pune-ți deșeurile menajere într-însa, ca să nu le văd. Ieși la lumină când ai de gând să cânți; dar limitează-ți treburile domestice la interior. Stai în cutie și nu murdări grădina.
În Germania respiri dragostea de ordine odată cu aerul, în Germania, copilașii bat tactul cu pârâitoarele, iar păsăruica germană a ajuns să prefere cutia și să privească, plină de dispreț, pe cei câțiva declasați necivilizați care continuă să-și înjghebeze cuiburile în copaci și prin hățișuri. Cu timpul, fiecare pasăre germană, suntem convinși, își va avea locul său cuvenit într-un cor general. Ciripăiala asta cum dă Dumnezeu, fiecare după capul lui, trebuie să fie enervantă pentru mintea germană precisă; nu există pic de organizare în toată povestea asta. Germanul meloman o va organiza. Un păsăroi impozant, cu o gușă bine dezvoltată, va fi dresat să dirijeze, și fiecare aripată, în loc să-și irosească vocea într-o pădure pe la ceasurile patru dimineața, va cânta, la ora indicată, în grădina unei berării, cu acompaniament de pian. Cam într-acolo se îndreaptă lucrurile.
Germanului îi place natura, însă concepția sa despre natură este un Welsh Harp mai dichisit. Se interesează în cel mai înalt grad de grădină. Sădește șapte trandafiri pe latura dinspre nord și șapte pe latura dinspre sud, și dacă nu cresc toți de aceeași mărime și de aceeași formă, nu poate dormi noaptea. Leagă fiecare floare de un băț. Aceasta îi cam strică priveliștea florii, însă el are satisfacția că o știe acolo și că ea se comportă frumos. Lacul este căptușit cu zinc, și o dată pe săptămână scoate zincul, îl duce în bucătărie și îl freacă. În centrul geometric al peluzei cu iarbă, care uneori este de mărimea unei fețe de masă și, în general, împrejmuită cu zăbrele, plasează un cățel de porțelan. Germanii îndrăgesc foarte mult câinii, dar de regulă îi preferă de porțelan. Cățelul de porțelan nu sapă niciodată gropi în peluză ca să-și îngroape osul, și niciodată nu împrăștie un răzor spre cele patru vânturi cu picioarele dinapoi. Din punctul de vedere german, el este câinele ideal. Stă unde îl pui, și niciodată nu vine acolo unde nu-l dorești. Poți astfel să ai un câine desăvârșit în toate privințele, potrivit ultimelor exigențe ale Clubului Canin; sau poți să-ți satisfaci o fantezie și să achiziționezi un unicat. Nu ești obligat, ca în cazul celorlalți câini, să te limitezi la rasă. În porțelan, poți să ai un câine albastru sau roz. Cu o mică diferență de preț, poți să-ți procuri chiar un câine bicefal.
La o anume dată, toamna, germanul își culcă florile și tufele la pământ și le acoperă cu rogojini; și la o altă anume dată, primăvara, le dezvelește și le ridică iar în picioare. Dacă se întâmplă să fie o toamnă excepțional de frumoasă sau o primăvară excepțional de întârziată, cu atât mai rău pentru nefericita plantă. Niciun neamț autentic nu admite ca planurile sale să fie conturbate de o instalație atât de rău reglată cum este sistemul solar. Neputând controla mersul vremii, el îl ignoră.
Dintre copaci, neamțul preferă plopul. Alte popoare, dezordonate, nu au decât să cânte farmecele întortocheatului stejar, ale răsfiratului castan sau ale unduiosului ulm. Pentru neamț, toți ăștia, cu comportamentele lor dezordonate și îndărătnice, sunt o priveliște oribilă. Plopul crește acolo unde îl sădești și cum îl sădești. Nu are păreri personale întortocheate. Nu râvnește nici să se unduie, nici să se răsfire. El crește rectiliniu și perpendicular, așa cum trebuie să crească un copac german; și, ca atare, neamțul smulge din rădăcini toți ceilalți copaci și-i înlocuiește cu plopi.
Neamțului nostru îi place sânul naturii, dar îl preferă așa cum zicea cândva o doamnă că l-ar prefera pe nobilul sălbatic – mai îmbrăcat. Îi place plimbarea prin pădure – până la un restaurant. Însă aleea nu se cuvine a fi prea abruptă, ea trebuie să aibă o rigolă de cărămidă într-o parte pentru scurgerea apei, și la fiecare douăzeci de iarzi, sau circa, trebuie să se găsească o bancă pe care omul să se odihnească și să-și tamponeze fruntea; căci neamțului nostru nu-i trece prin minte să se așeze pe iarbă nici cât visează un episcop englez să se dea de-a berbeleacul pe One Tree Hill. Îi place priveliștea din vârful dealului, însă îi place să găsească acolo un indicator de piatră care să-i indice la ce să privească și o masă cu banchetă la care să se așeze și să guste din berea și belegte Semmel-ul pe care s-a îngrijit să le ia cu el la drum. Dacă, în plus, poate găsi o ordonanță polițienească fixată pe un copac și interzicându-i să facă una sau alta, aceasta îi dă un sentiment sporit de confort și siguranță.
Neamțul nostru nu este ostil nici decorului sălbatic, cu condiția să nu fie prea sălbatic. Dar dacă îl consideră din cale-afară de barbar, se pune cu serviciul pe el ca să-l îmblânzească. Mi-aduc aminte că pe-aproape de Dresda am descoperit o vale îngustă, deosebit de pitorească, ce ducea spre Elba. Drumul șerpuia de-a lungul malului unui torent de munte care pe distanță de vreo milă se zbuciuma în bulboane și spumega peste bolovani și stânci între doi versanți împăduriți. Fermecat, am urmat drumul până ce, după o cotitură, am dat peste o echipă de vreo optzeci sau o sută de muncitori. Lucrau de zor să deretice valea aceea și să impună torentului un curs demn. Toate pietrele care stânjeneau mersul apei le scoteau cu grijă și le duceau de acolo cu căruțele. Malul, de o parte și de cealaltă, îl zideau și-l cimentau. Copacii și tufișurile pleoștite, curpenii și iederile încâlcite le smulgeau din rădăcină sau le ferchezuiau. Ceva mai încolo am întâlnit lucrarea în stare finită, valea dintre munți așa cum se cădea să fie, după concepția germană. Apa, acum un râușor lătăreț și leneș, curgea printr-o albie de pietriș neted, între două ziduri cu coif de piatră. La fiecare sută de iarzi descindea ca o pânză subțire pe trei praguri de lemn. Pe o lățime oarecare, de ambele părți, terenul fusese curățat și plantat cu plopi tineri, la intervale regulate. Fiecare puiet era protejat cu un scut din împletitură de răchită și ținut la respect de o vergea de fier. Consiliul local nutrește speranța ca în vreo doi ani să „finiseze” valea pe toată lungimea ei, făcând din ea un loc de plimbare vrednic de mintea ordonată a germanului iubitor de natură. Se va afla o bancă la fiecare cincizeci de iarzi, o ordonanță polițienească la fiecare o sută de iarzi și câte un restaurant la fiecare jumătate de milă.
Și uite așa procedează ei din Memel până la Rin. Pur și simplu, deretică natura. Îmi amintesc bine de Wehrthal. Era cândva cea mai romantică râpă din Pădurea Neagră. Ultima oară când am coborât-o, câteva sute de muncitori italieni campați acolo trăgeau tare, muștruluindu-l pe micul Wehr pe unde să meargă, aici zidindu-i malurile, dincolo, dinamitându-i stâncile din cale, făcându-i trepte de ciment pe care să coboare, sobru și fără tapaj.
Căci în Germania nu încap discuții prostești cum că natura s-ar cere lăsată de capul ei. În Germania, natura trebuie să se poarte cuviincios, nu să dea exemplu rău copiilor. Un poet german, observând apele coborând așa cum descrie Southey, oarecum inexact, apele ce coboară la Lodore, ar fi prea șocat pentru a se mai apuca să scrie versuri aliterative despre ele. S-ar duce în pas alergător și le-ar reclama imediat la poliție. Și atunci spumele și vuietele lor nu ar mai avea mult de trăit.
„Ei, ei, ce înseamnă asta?” s-ar adresa pâraielor glasul sever al oficialității germane. „Nu putem tolera așa ceva, scurt! Coborâți în liniște, se aude? Unde vă treziți?”
Și consiliul local german ar înzestra acele ape cu conducte de zinc și jgheaburi de lemn, și cu o scară în tirbușon, și le-ar îndruma să coboare cuminte, nemțește.
Ordonată țară este Germania.
Am sosit la Dresda miercuri seara și am poposit acolo până luni dimineață.
Ținând seama de numeroși factori, Dresda este poate cel mai atrăgător oraș din Germania; însă este o localitate unde e mai bine să zăbovești câtva timp decât s-o vizitezi în treacăt. Muzeele și galeriile sale de artă, palatele și grădinile, peisajul ei urban frumos și doldora de istorie oferă desfătări pentru răstimpul unei ierni, însă te zăpăcește dacă rămâi doar o săptămână. Nu are exuberanța Parisului sau a Vienei, care se consumă repede; farmecele sale sunt mai solid germane și mai trainice. Dresda este Mecca muzicianului. La prețul de cinci șilingi, în Dresda poți cumpăra un stal la operă, împreună, din păcate, cu o puternică descurajare de a-ți mai da vreodată osteneala să asiști la vreun spectacol al oricărei opere din Anglia, Franța sau America.
Principala temă de bârfă la Dresda se învârtește încă în jurul lui August cel Vânjos, „Omul păcatului”, cum l-a numit întotdeauna Carlyle. Se bucură de obșteasca reputație de a fi împuiat Europa cu peste o mie de copii. Cetăți unde a ținut în temniță pe cutare sau cutare amantă lepădată – cică pe una dintre ele, care stăruia în pretențiile sale la un titlu mai bun, a poprit-o timp de patruzeci de ani, biata femeie! Chiliile strâmte în care și-a mâncat amarul și a murit sunt arătate și azi vizitatorilor. Castele, încărcate de oprobriu pentru cutare sau cutare ticăloșie, stau împrăștiate jur-împrejurul orașului ca osemintele pe un câmp de bătălie; și cele mai multe dintre povestirile ghidului nostru sunt de genul celor pe care „o tânără persoană” educată în Germania ar fi mai bine să nu le audă. Portretul său în mărime naturală atârnă în minunatul Zwinger, pe care l-a ctitorit ca arenă pentru luptele cu fiare sălbatice când poporul se lehămesise de ele în piața publică; un bărbat cu sprâncene încruntate, cinstit animalic, însă posedând cultura și gustul care atât de des însoțesc animalitatea. Dresda modernă îi datorează mult, fără îndoială.
Însă, poate, cel mai puternic îndemn la zgâială pentru străinul aflat în Dresda sunt tramvaiele electrice. Aceste vehicule enorme trec ca fulgerul pe străzi, cu o viteză de zece până la douăzeci de mile pe oră, luând curbele și dând colțurile în stilul unui birjar irlandez. Toată lumea călătorește cu aceste tramvaie, exceptând ofițerii în uniformă, cărora le este interzis. Doamne în rochii de seară, în drum spre bal sau operă, hamali cu coșuri șed cot la cot. Sunt atotstăpânitoare pe stradă, și tot omul și toate cele se grăbesc să se dea la o parte din calea lor. Dacă nu te dai la o parte din calea lor și se întâmplă să mai rămâi în viață după ce ai fost cules de pe jos, atunci la însănătoșire ești amendat că le-ai stat în drum. Asta te învață să te păzești de ele.
Într-o după-amiază, Harris s-a dus în vâjâială de unul singur. Seara, pe când ședeam și ascultam orchestra de la Belvedere, Harris spuse, a propos de nimic în mod special:
— Nemții ăștia nu au simțul umorului.
— Ce te face să spui asta? l-am întrebat eu.
— Păi, să vezi, răspunse el. Azi după-masă am sărit într-unul din tramcarele astea electrice. Voiam să văd orașul, drept care am stat afară pe platformă sau cum îi zice…
— Stehplatz, îmi dădui eu cu părerea.
— Exact, zise Harris. Așa… și tu știi cum te hurducă și cum trebuie să fii cu atenția mărită la curbe, și cum trebuie să iei bine aminte la opriri și la porniri.
Am dat din cap în semn că da.
— Eram o mână de persoane pe platformă, continuă el, și, bineînțeles, eu sunt cu totul neantrenat. Drăcia a luat-o din loc brusc, și asta m-a făcut să cad pe spate. Am căzut peste un domn gras, aflat chiar în spatele meu. Probabil că nici el nu se ținea bine, pentru că, la rândul său, a căzut peste un băiat care ducea o trompetă într-o husă de pâslă verde. N-au zâmbit nici bărbatul, nici băiatul cu trompeta; și-au recăpătat echilibrul și au rămas așa, cu frunțile încruntate. Eram tocmai pe punctul să-mi cer scuze, dar, înainte de a putea scoate un cuvânt, tramvaiul, dintr-un motiv sau altul, s-a oprit brusc și lucrul acesta, bineînțeles, m-a azvârlit înainte, proiectându-mă într-un bătrânel cu părul alb și cu mutră de profesor. Ei bine, nici el nu a zâmbit și nici nu i s-a clintit vreun mușchi.
— Poate că se gândea în altă parte, mi-am dat eu cu părerea.
— Nu se poate ca toți să se fi gândit în altă parte, replică Harris, și pe parcursul călătoriei aceleia am căzut peste fiecare dintre ei cel puțin de câte trei ori. Vezi, explică Harris, ei știau când vine câte o cotitură și în ce direcție trebuiau să se proptească. Eu, ca străin, eram, firește, dezavantajat. Felul cum mă bălăbăneam și mă prăvăleam, agățându-mă disperat când de unul, când de altul, trebuie să fi fost cu adevărat comic. Nu spun că era un umor de înaltă clasă, dar i-ar fi amuzat pe mulți. Nemții aceia păreau să nu găsească absolut nimic de râs în asta, arătau îngrijorați, atâta tot. Era unul, un măruntei, care stătea cu spatele rezemat de frână; am venit peste el de cinci ori, le-am numărat. Te-ai fi așteptat ca a cincea cădere să-i smulgă un zâmbet, dar aș! Arăta foarte plictisit. Tare mai sunt încuiați!
George a avut și el o aventură la Dresda. Exista o prăvălie lângă Altmarkt, în vitrina căreia erau expuse câteva perne de ornament spre vânzare. Specificul prăvăliei erau sticlăria și porțelanurile; se pare că pernele constituiau un soi de experiment. Frumoase perne, broderie de mână, pe satin. Treceam deseori prin dreptul prăvăliei, și George se oprea să admire pernele acelea. Bănuia, zicea el, că mătușii lui i-ar fi plăcut o asemenea pernă.
George a fost foarte atent cu această mătușă a lui în tot timpul călătoriei. I-a scris câte o scrisoare lungă în fiecare zi, și din fiecare oraș unde ne-am oprit i-a expediat câte un cadou. Părerea mea este că le cam exagerează la capitolul ăsta, și nu o dată m-am luat în bețe cu el. Mătușa lui o să vină în contact cu alte mătuși și o să le povestească; și întreaga tagmă se va agita și nu va mai putea fi ținută în frâu. Ca nepot, obiectez împotriva standardului imposibil pe care vrea să-l stabilească George. Dar el nu vrea să asculte.
Și așa s-a făcut că sâmbătă, după masa de prânz, ne-a lăsat, zicând că se duce până la prăvălia respectivă ca să-i cumpere mătușă-sii o pernă dintr-acelea. Zicea că nu zăbovește mult și că să-l așteptăm.
Am așteptat, după impresia mea, destul de multișor. Când s-a întors, era cu mâinile goale și arăta cam enervat. L-am întrebat unde-i perna. Zicea că n-a luat nicio pernă, zicea că s-a răzgândit, zicea că nu crede că mătușă-sa ține să primească în dar o pernă. Evident, ceva se întâmplase. Am încercat să-i dăm de rost, însă George era necomunicativ. Într-adevăr, răspunsurile sale, după a douăzecea întrebare a noastră, sau cam așa, au devenit extrem de scurte.
Seara însă, când s-a întâmplat să rămânem singuri, numai el și cu mine, a deschis singur vorba. Zice:
— Sunt pe undeva ciudați în unele chestii nemții ăștia.
Zic:
— Ce s-a întâmplat?
— Știi, perna aia pe care voiam s-o iau.
— Pentru mătușa-ta, zic.
— De ce nu? (îi și sărise țandăra. N-am văzut om mai susceptibil când e vorba de mătuși.) De ce să nu-i fac cadou o pernă mătușii mele?
— Calmează-te, i-o întorc eu. Nu fac nicio obiecție; chiar te respect pentru asta.
George s-a calmat și a continuat:
— Erau patru în vitrină, dacă-ți amintești, foarte asemănătoare, și de fiecare era prinsă o etichetă pe care scria clar douăzeci de mărci. N-am pretenția că vorbesc germana curgător, dar, în general, mă pot face înțeles cu un mic efort și prind sensul a ceea ce mi se spune, cu condiția să nu mi se bolborosească. Am intrat în prăvălie. O jună a venit spre mine; era un suflețel de fetișcană, drăguță și liniștită, s-ar putea spune chiar sfioasă; nicidecum genul de la care te-ai fi așteptat la așa ceva. În viața mea n-am fost mai surprins.
— Surprins de ce? l-am întrebat.
George totdeauna presupune că știi sfârșitul poveștii, în timp ce el îți spune începutul; enervantă metodă.
— De ce s-a întâmplat, mi-a replicat George. De tocmai ce-ți povestesc. Mi-a surâs și m-a întrebat ce doresc. Asta am înțeles perfect; nu exista nicio posibilitate de confuzie. Am pus o piesă de douăzeci de mărci pe tejghea și am spus: „Vă rog să-mi dați o pernă”. S-a holbat la mine de parcă i-aș fi cerut o saltea de puf. Mi-am zis că poate nu a auzit, așa că am repetat mai tare. Dacă aș fi gâdilat-o sub bărbie, n-ar fi arătat mai surprinsă și mai indignată. Mi-a spus că își închipuie că fac o confuzie. N-am vrut să mă angajez într-o conversație lungă și să mă împotmolesc. I-am spus că nu e vorba de nicio confuzie. Am arătat cu degetul piesa de douăzeci de mărci și am repetat pentru a treia oară că vreau o pernă, „o pernă de douăzeci de mărci”.
S-a apropiat altă fată, ceva mai mare ca vârstă; și prima fată i-a repetat ce-am spus; părea foarte agitată. A doua fată n-a crezut-o, nu i se părea că arăt a fi genul de om care să dorească o pernă. Spre convingere, m-a întrebat chiar ea: „Ați spus că vreți o pernă?” „Am spus de trei ori”, i-am răspuns. „Și mai spun o dată: vreau o pernă.” A zis: „Atunci n-o să căpătați nicio pernă”.
Începusem să mă înfurii. Dacă n-aș fi ținut mult să cumpăr perna, aș fi plecat din prăvălie; dar pernele erau acolo în vitrină, de vânzare, fără doar și poate. Nu pricepeam de ce să nu mi se dea o pernă. Am zis: „Vreau o pernă!” Este o propoziție simplă. Am rostit-o cu toată hotărârea.
În momentul acela a apărut a treia fată, cele trei reprezentând, îmi închipui, întreaga forță a prăvăliei. Era o femeiușcă înfiptă, cu ochi drăcoși, asta, ultima. În orice altă împrejurare mi-ar fi făcut plăcere s-o întâlnesc, dar acum venirea ei n-a făcut decât să mă irite. Nu vedeam ce nevoie era de trei fete pentru afacerea asta. Primele două fete au început să-i explice celei de a treia despre ce e vorba, și nici n-au ajuns la jumătate, că cea de a treia s-a pornit să chicotească, era genul de fată care chicotește pentru orice. Din acel moment s-au apucat să sporovăiască precum gaițele, toate trei deodată; și la fiecare câteva cuvinte se întorceau să se uite la mine; și cu cât se uitau mai mult, cu atât chicotea mai tare a treia fată; și până la urmă s-au pus toate pe chicotit, tâmpițelele; ai fi zis că sunt un clovn care dă un spectacol în particular.
Când s-a mai potolit puțin, a treia fată a venit la mine; dar tot mai chicotea. Și a zis: „Dacă o căpătați, plecați?” În prima clipă n-am înțeles-o, așa că ea a repetat: „Perna. După ce o căpătați, promiteți că plecați, că vă duceți… imediat?”
Eu eram prea nerăbdător să plec. Ceea ce i-am și spus. Dar am adăugat că fără pernă nu plec. Mi-am pus în gând să nu plec fără perna aceea chiar dacă aveam să stau toată noaptea acolo în prăvălie.
Ea s-a întors spre celelalte două fete. Credeam că se duc să-mi aducă perna și cu asta să încheiem târgul. Când colo, s-a petrecut lucrul cel mai ciudat cu putință. Celelalte două fete s-au așezat în spatele primei fete, toate trei chicotind mereu, Dumnezeu știe pentru ce, și au împins-o spre mine. Au împins-o până foarte aproape de mine și atunci, fără să apuc să-mi dau seama ce se întâmplă, fata mi-a pus mâinile pe umeri, s-a ridicat în vârful picioarelor și m-a pupat. După care, ascunzându-și fața în șorț, a luat-o la fugă, urmată de a doua fată. A treia mi-a deschis ușa, și era atât de evident că așteaptă să plec, încât, complet fâstâcit, am plecat, lăsându-mi cele douăzeci de mărci acolo. Nu pot să spun că mi-a displăcut pupicul, deși nu-l doream cu tot dinadinsul, dar doream foarte tare perna. Nu mă încântă ideea să mai calc prin prăvălia aia. Deloc nu pricep ce s-a întâmplat.
— Tu ce-ai cerut? l-am întrebat.
— O pernă.
— Asta voiai, știu. Eu te întreb ce cuvânt nemțesc ai folosit?
— „Kuss”.
— N-ai de ce să te plângi. „Kuss” sună ca și când ar trebui să fie „cushion”, dar nu e; înseamnă sărut, pe când „kissen” este „cushion”, adică pernă. Ai încurcat cele două cuvinte; li s-a mai întâmplat și altora. Nici eu nu mă pricep prea bine la asemenea lucruri; însă tu ai cerut un sărut de douăzeci de mărci, și din felul cum ai descris-o pe fată, s-ar spune că prețul este rezonabil. În orice caz, mai bine să nu-i povestești lui Harris. Dacă îmi aduc bine aminte, are și el o mătușă.
George a fost de acord cu mine că e mai bine să nu.