Domnul și domnișoara Jones din Manchester. Cacaua și binefacerile ei. O sugestie către Asociația pentru apărarea păcii. Fereastra ca argument medieval. Distracția preferată a creștinilor. Limbajul ghidului. Cum să repari ravagiile timpului. George încearcă o sticlă. Soarta băutorului german de bere. Harris și cu mine ne hotărâm a săvârși o faptă bună. O statuie ca oricare alta. Harris și prietenii săi. Un Paradis fără piper. Femei și orașe.
Porneam spre Praga și așteptam în marea sală a Gării din Dresda momentul când autoritățile feroviare ne vor îngădui să pătrundem pe peron. George, care se dusese până la standul de ziare, se întoarse la noi cu o căutătură năucă în ochi.
— Am văzut cu ochii mei, zise.
— Ai văzut ce? l-am întrebat eu.
Era prea agitat ca să răspundă coerent.
— Se află aici. Se îndreaptă încoace amândoi. Așteptați nițel și o să vedeți cu ochii voștri. Nu glumesc; e taman cum scrie la carte.
Așa cum se întâmplă în mod obișnuit în această epocă, în presă au apărut unele articole, mai mult sau mai puțin serioase, în legătură cu șarpele de mare, și m-am gândit un moment că poate la asta se referea George. Însă, după o clipă de cugetare, mi-am zis că aici, în inima Europei, la trei sute de mile depărtare de coastă, un asemenea lucru era cu neputință. Până să apuc să-l mai întreb, George mă înhață de braț.
— Uite-i! zise el. Am exagerat cumva?
Mi-am întors capul și am văzut ceea ce, presupun, puțini englezi au văzut la viața lor: călătorul britanic, potrivit concepției continentale, însoțit de fiica sa. Veneau spre noi în carne și oase, afară doar dacă nu visam, vii și concreți, britanicul „milord” și britanica „miss”, așa cum de generații au fost caricaturizați în presa umoristică de pe continent și pe scenele europene. Erau desăvârșiți până în cele mai mici amănunte. Bărbatul era înalt și slab, cu părul de culoarea nisipului, cu un nas enorm și cu favoriți lungi și stufoși. Peste un costum sare-și-piper purta un pardesiu ușor care îi ajungea până aproape de călcâie. Casca colonială albă era agrementată cu un văl verde; într-o parte îi atârna un binoclu, iar în mâna îmbrăcată într-o mănușă de culoarea levănțicăi ducea un alpenstock ceva mai înalt decât dânsul. Fiica sa era o lungană colțuroasă. Rochia nu i-o pot descrie; răposatul bunicu-meu, Dumnezeu să-l ierte, ar fi putut; i-ar fi fost mai la îndemână ca un ceva cunoscut. Tot ce pot spune eu este că rochia mi se părea inutil de scurtă, expunând o pereche de glezne, dacă-mi este îngăduit să mă refer la asemenea amănunte, care, din punct de vedere estetic, se cereau mai degrabă ascunse. Pălăria ei mă face să mă gândesc la Mrs Hemans; de ce, nu pot explica. Purta botine cu elastic într-o parte, „Prunella”, pare-mi-se că așa li se zice în comerț, mitene și pince-nez. Avea și ea un alpenstock (nu există nici picior de munte pe o rază de o sută de mile de la Dresda) și o geantă neagră, cu bandulieră, pe șold. Dinții îi avea proiectați în afară ca la iepuri și întreaga ei siluetă era aceea a unei momâi pe catalige.
Harris s-a repezit să-și ia aparatul de fotografiat și bineînțeles că nu l-a găsit; niciodată nu-l găsește când îi trebuie. Ori de câte ori îl vedem pe Harris alergând zăpăcit încoace și încolo ca un câine rătăcit, strigând: „Unde mi-e aparatul? Ce dracu' am făcut cu aparatul? Voi nu v-aduceți aminte unde am pus aparatul?”, atunci știm că pentru prima oară în ziua respectivă a întâlnit ceva care merită să fie fotografiat. Mai târziu își aduce aminte că este în rucsacul său; totdeauna se află acolo într-astfel de ocazii.
Nu se mulțumeau numai cu înfățișarea; își jucau rolul la perfecție. Căscau gura în toate părțile, la fiece pas. Domnul ducea în mână un Baedeker deschis, iar domnița – un manual de expresii. Vorbeau o franțuzească pe care nimeni nu o putea înțelege și o nemțească pe care nici chiar ei înșiși nu o puteau traduce! Domnul îi împungea pe impiegați cu alpenstockul ca să le atragă atenția, iar domnița, zărind o reclamă a nu știu cărei mărci de cacao, zicea „Shocking!” și întorcea capul în partea cealaltă.
Dar avea și ea dreptate. Observi, chiar și în Anglia, patria decenței, că doamna care bea cacao pare, potrivit afișului, să nu mai aibă nevoie de prea multe alte bunuri pe lumea asta; cam un iard de voal cel mult. Pe continent se dispensează, după cum se poate observa, de toate celelalte necesități ale vieții. Cacaua nu reprezintă pentru ea numai hrană și băutură, dar îi ține loc și de vestimentație, potrivit concepției fabricantului de cacao. Dar asta în treacăt fie zis.
Bineînțeles, au devenit imediat centrul atenției. Oferindu-mi-se prilejul să le fiu de folos într-o chestiune măruntă, mi-am câștigat privilegiul unei conversații de cinci minute cu dânșii. Erau foarte afabili. Domnul mi-a spus că se numește Jones și că este din Manchester, dar pare-se că nu știa din ce parte a Manchesterului, sau unde se află Manchesterul. L-am întrebat încotro călătorește, însă evident că nu știa. Zicea că depinde. L-am întrebat dacă nu găsește că alpenstockul este un obiect incomod de purtat printr-un oraș aglomerat; a recunoscut că uneori se cam împiedică în el. L-am întrebat dacă nu găsește că voalul stă între el și panorama lumii exterioare; mi-a explicat că nu-l arborează decât atunci când muștele devin agasante. Am întrebat-o pe domniță dacă nu găsește că vântul suflă rece; mi-a spus că a observat acest lucru, mai ales pe la colțuri. Nu am formulat aceste întrebări una după alta, așa cum le-am înșirat aici pe hârtie; le-am presărat în cursul conversației generale și ne-am despărțit în termeni buni.
Am cugetat mult asupra acestei apariții și am ajuns la o concluzie fermă. Un om pe care l-am cunoscut mai târziu la Frankfurt și căruia i-am descris perechea mi-a spus că a întâlnit-o și el la Paris, la trei săptămâni după încheierea incidentului Fashoda; iar un voiajor comercial din partea unei oțelării din Anglia pe care l-am cunoscut la Strassburg își amintea că a văzut-o la Berlin în timpul agitației stârnite când cu problema Transvaalului. Concluzia mea este că erau actori fără angajament, tocmiți să facă această treabă în interesul păcii internaționale. Ministerul de Externe francez, dornic să potolească mânia gloatei pariziene care vocifera cerând război cu Anglia, și-a procurat această admirabilă pereche și a pus-o să circule prin oraș. Nu poți să te amuzi de un lucru și totodată să vrei să-l ucizi. Națiunea franceză a văzut cum arată cetățeanul și cetățeanca Marii Britanii, nu în caricatură, ci vii și naturali, și indignarea sa a explodat într-un hohot de râs. Succesul acestei stratageme i-a îndemnat mai târziu pe cei doi să-și ofere serviciile guvernului german, cu rezultatele binefăcătoare cunoscute nouă tuturor.
Guvernul nostru ar putea la rându-i să tragă învățăminte. Ar fi bine să avem la îndemână în apropiere de Downing Street câțiva franțuji scunzi și grași pe care, la nevoie, să-i trimitem prin țară și să-i punem să ridice din umeri și să mănânce sendvișuri cu broaște; sau un pâlc de nemți nespilcuiți, cu părul lins, pleoștit, fumând din pipe lungi și rostind mereu „So”. Opinia publică ar râde și ar exclama: „Război cu ăștia? Ar fi prea absurd”. Dacă guvernul nu marșează, recomand planul Asociației pentru apărarea păcii.
Vizita la Praga am fost siliți s-o prelungim întrucâtva. Praga este unul dintre cele mai interesante orașe ale Europei. Pietrele sale sunt saturate de istorie și romantism; fiecare suburbie a ei trebuie să fi fost un câmp de bătălie. Este orașul care a conceput Reforma și a clocit Războiul de treizeci de ani. Dar jumătate din necazurile Pragăi, îți închipui, i-ar fi fost cruțate dacă ar fi avut ferestre mai puțin mari și mai puțin ispititor de comode. Pe cea dintâi dintre aceste uriașe catastrofe a pornit-o aruncându-i pe cei șapte consilieri catolici pe ferestrele Rathhausului său, drept în lăncile husiților de dedesubt. Mai târziu, a dat semnalul celei de-a doua aruncându-i din nou pe consilierii imperiali pe ferestrele vechiului Burg din Hradschin: al doilea „Fenstersturz” al Pragăi. De atunci, la Praga s-au mai hotărât și alte chestiuni fatidice; din faptul că s-au încheiat fără violență, presupui că vor fi fost dezbătute prin pivnițe. Fereastra, ca argument, ai impresia că s-ar fi dovedit întotdeauna o ispită prea mare pentru orice praghez get-beget.
În Teynkirche se află amvonul ros de cari de unde a predicat Jan Huss. De la aceeași tribună se poate auzi astăzi vocea preotului papistaș, pe când, în îndepărtatul Konstanz, un bloc de piatră aspră, pe jumătate acoperit cu iederă, marchează locul unde Huss și Ieronim au murit arși pe rug. Istoria îndrăgește micile ei ironii. În aceeași Teynkirche zace îngropat Tycho Brahe, astronomul, care a făcut greșeala comună de a crede că pământul, cu cele o mie o sută de crezuri ale sale și o singură omenire, este centrul universului; dar care, pe de altă parte, a observat astrele cu luciditate.
Pe ulițele murdare ale Pragăi, străjuite de palate, trebuie să fi trecut adesea în mare grabă orbul Ziska și Wallenstein cel cu vederi largi: la Praga i se spune „Eroul”, iar orașul e sincer mândru că l-a avut cetățean. În sumbrul său palat din Waldstein-Platz ți se arată, ca pe un loc sfânt, cabinetul unde se ruga, și par să se fi convins că avea într-adevăr suflet. Ulițele sale abrupte și întortocheate trebuie să fi fost înțesate de o duzină de ori, când de legiunile în fugă ale lui Sigismund, urmărite de taboriții cei năprasnici la omor, când de protestanții palizi, fugăriți de catolicii victorioși ai lui Maximilian. Când saxonii, când bavarezii, când francezii; când sfinții lui Gustav Adolf, când mașinile de luptă de oțel ale lui Frederic cel Mare i-au bubuit la porți și s-au bătut pe podurile ei.
Evreii au fost dintotdeauna o prezență însemnată la Praga. Uneori i-au ajutat pe creștini în îndeletnicirea lor favorită, aceea de a se măcelări unii pe alții, iar marele steag atârnat de bolta sinagogii Altneuschule stă mărturie pentru curajul cu care l-au ajutat pe catolicul Ferdinand să se împotrivească suedezilor protestanți. Ghetoul din Praga a fost unul dintre primele înființate în Europa, iar în mica sinagogă, care stă și azi în picioare, evreul din Praga se roagă de opt sute de ani, în vreme ce femeile lui ascultă cu evlavie de afară, la deschizăturile lăsate pentru ele în zidurile masive. Un cimitir evreiesc alăturat, „Bethchajim, sau Casa Vieții”, pare gata să plesnească de morții săi. Timp de veacuri, legea a cerut ca oasele lui Israel să se odihnească aici, în acest petic strâmt de pământ, sau nicăieri. Așa că pietrele de mormânt, tocite și sparte, zac îngrămădite într-o învălmășeală deasă, ca și cum ar fi fost zvârlite și răsturnate de mulțimea care se zbate dedesubt.
Zidurile ghetoului au fost de mult dărâmate, dar evreii vii ai Pragăi se agață încă de ulițele lor rău mirositoare, deși acestea sunt înlocuite repede cu străzi noi și frumoase, care promit ca până la urmă să facă din acest cartier partea cea mai arătoasă a orașului.
La Dresda am fost sfătuiți ca în Praga să nu vorbim nemțește. De ani de zile, animozitatea dintre minoritatea germană și majoritatea cehă bântuie pe tot întinsul Boemiei, iar a fi luat drept german pe anumite ulițe pragheze este incomod pentru un om al cărui suflu în cursa de viteză nu mai este ce a fost. Totuși, noi am vorbit nemțește pe anumite ulițe pragheze; se punea chestiunea să vorbești sau nemțește, sau nimic altceva. Despre graiul ceh se spune că este foarte vechi și de o înaltă cultură științifică. Alfabetul său conține patruzeci și două de litere, amintindu-i străinului de limba chineză. Nu e o limbă pe care s-o prinzi cât ai bate din palme. Am ajuns la concluzia că, în linii mari, ar fi mai puțin riscant pentru integritatea noastră corporală să ne menținem la limba germană, și de fapt nu am avut nimic de pătimit. Explicația pot doar s-o bănuiesc. Praghezul este o persoană de mare finețe; se prea poate ca în nemțeasca noastră să se fi strecurat vreo subtilă notă falsă în materie de accent, cine știe ce ușoară inacuratețe de ordin gramatical, care să-i fi revelat faptul că, în ciuda tuturor aparențelor în sens contrariu, nu eram totuși niște Deutscher get-beget. Nu susțin cu tărie acest fapt; îl ofer doar ca pe o posibilitate.
Pentru a evita însă primejdii inutile, am făcut turul orașului cu ajutorul unei călăuze. Niciun ghid din câți am cunoscut nu este desăvârșit. Respectivul avea două lipsuri distincte. Englezeasca lui era, hotărât lucru, slabă. De fapt, nici nu era englezească. Nu știu cum aș putea-o numi. Dar vina nu era întru totul a lui; învățase englezește de la o doamnă scoțiancă. Eu înțeleg scoțiana destul de bine (ca să ții pasul cu literatura engleză modernă, lucrul acesta este necesar), dar să înțelegi scoțiana dialectală vorbită cu accent slav, înviorată din când în când de modificări nemțești, asta pune mintea la grea încercare. În primul ceas era greu să te debarasezi de convingerea că omul se sufoca. Clipă de clipă ne așteptam să sucombe în brațele noastre. În cursul dimineții ne-am obișnuit cu el și ne-am dezbărat de impulsul de a-l trânti pe spate de fiecare dată când deschidea gura și de a-i sfâșia hainele de pe el. Mai târziu am parvenit să înțelegem o parte din ce spunea, și aceasta a dus la descoperirea celei de a doua lipse a lui.
Se pare că, în ultima vreme, născocise o loțiune pentru creșterea la loc a părului și convinsese un farmacist să-i accepte invenția și să-i facă reclamă. Jumătate din timp ne relevase, nu frumusețile Pragăi, ci binefacerile de care avea să se bucure rasa umană de pe urma întrebuințării acestui preparat; și acordul convențional cu care, sub impresia că omul devenea elocvent în legătură cu priveliștile și arhitectura, întâmpinasem noi entuziasmul său, el îl atribuise interesului nostru profund față de nenorocita aia de loțiune a lui.
Rezultatul a fost că acum nu-l mai puteai abate de la subiect. Părăginitele palate și bisericile în curs de fărâmițare, el le expedia prin scurte referiri ca pe niște simple frivolități ce-ar fi încurajat numai un gust morbid pentru decadentism. Datoria lui, așa cum o concepea el, era să nu ne îndemne a cugeta la ravagiile timpului, ci mai degrabă să ne îndrepte atenția către mijloacele de a le repara. Ce treabă aveam noi cu niște eroi cu țestele sparte, sau cu sfinți cu creștetele pleșuve? Interesul nostru trebuia să se manifeste neapărat în legătură cu lumea vie; respectiv față de fecioarele cu pletele revărsate, sau revărsatele plete pe care le-ar putea avea printr-o judicioasă folosire a loțiunii „Kophkeo”, față de tinerii cu aprigele lor mustăți, așa cum erau zugrăviți pe etichetă.
Involuntar, în mintea sa, omul nostru împărțise lumea în două hălci. Trecutul („Înainte de întrebuințare”), o lume anostă, urâcioasă la vedere, bolnăvicioasă. Viitorul („După întrebuințare”), o lume rotofeie, bonomă, mânca-o-ar mama pe ea; și aceasta îl descalifica total ca ghid printre scene de istorie medievală.
Ne-a trimis fiecăruia la hotel câte o sticlă din preparatul său. Pare-se că în prima fază a conversației noastre cu dânsul, fără să ne fi dat seama, strigasem cu glas tare că vrem. Personal, nu pot nici să laud loțiunea, nici s-o dezavuez. O lungă serie de dezamăgiri m-a descurajat; la care se adaugă că o atmosferă permanentă de petrol lampant, oricât de slabă, e de natură să stârnească comentarii, mai ales în cazul unui om însurat. Acum nu mai încerc nici măcar mostra.
Sticla mea i-am făcut-o cadou lui George. El mi-a cerut-o ca s-o trimită unui cetățean din Leeds pe care îl cunoștea. Am aflat mai târziu că și Harris îi făcuse cadou sticla lui ca s-o trimită aceluiași om.
O adiere de miros de ceapă s-a ținut scai de turneul nostru de când am plecat din Praga. Până și George a remarcat. El o atribuia predominanței usturoiului în bucătăria europeană.
La Praga, Harris și cu mine i-am făcut lui George un mare serviciu prietenesc. Băgasem de seamă că, de o bunicică bucată de vreme, îndrăgea cam prea tare berea de Pilsen. Berea asta nemțească e o băutură insidioasă, mai cu seamă pe vreme de arșiță, dar nu e bine să te adăpi din ea fără măsură. Nu că ți se urcă la cap, dar de la o vreme îți alterează linia taliei. Eu, când intru în Germania, totdeauna îmi zic: „N-am să beau bere nemțească, uite așa. Vinul alb al țării, cu puțin sifon, da; și poate, din când în când, un păhărel de Ems sau de carbonat de potasiu. Dar bere, niciodată, sau, mă rog, aproape niciodată”.
Este o hotărâre sănătoasă și utilă, pe care o recomand tuturor călătorilor. Tot ce-mi doresc este să mă pot ține de ea. George, în ciuda îndemnurilor mele, a refuzat să-și impună limite atât de strânse. Susținea cum că în cantități moderate berea nemțească e bună.
— O halbă dimineața, zicea George, una seara, sau chiar două. Asta nu poate să strice nimănui.
Poate că avea dreptate. Ceea ce ne-a tulburat pe Harris și pe mine a fost rația lui de șase halbe.
— E cazul să facem ceva ca să-l oprim, a spus Harris, începe să devină grav.
— E o chestie de ereditate, așa mi-a explicat el, i-am răspuns. Se pare că familia lui a fost veșnic însetată.
— Există apă minerală Apollinaris, replică Harris, care, cred, cu puțină lămâie stoarsă într-însa, este, practic, nevătămătoare. Eu mă gândesc la silueta lui. Are să-și piardă toată fireasca eleganță ce posedă.
Am discutat problema și, Providența venindu-ne într-ajutor, ne-am fixat asupra unui plan. Pentru ornamentarea orașului, tocmai se turnase o nouă statuie. Nu-mi aduc aminte a cui statuie era. Știu doar că, în linii mari, era genul obișnuit de statuie citadină, reprezentând genul obișnuit de domn, cu gâtul obișnuit de țeapăn, călare pe genul obișnuit de cal, calul care merge totdeauna pe picioarele dinapoi, rezervându-și-le pe cele din față pentru a bate tactul. Însă, în detalii, poseda individualitate. În loc de obișnuita sabie sau obișnuitul baston de mareșal, omul ținea în mâna întinsă propria-i pălărie împenată; iar calul, în loc de obișnuita cascadă în chip de coadă, poseda un apendice ceva mai redus și care arăta oarecum disproporționat în contextul atitudinii sale ostentative. Aveai impresia că un cal cu o asemenea coadă nu ar fi cabrat chiar în stilul acela.
Era amplasată într-o piațetă nu departe de capătul celălalt al lui Karlsbrucke, însă fusese așezată acolo numai temporar. Înainte de a se hotărî unde s-o instaleze definitiv, autoritățile municipale deciseseră, în mod judicios, să aprecieze printr-o probă practică în care anume loc ar fi fost mai bine pusă în valoare; în consecință, făcuseră trei machete ale statuii, simple siluete din lemn, alcătuiri ce nu rezistau la o examinare atentă, dar care, privite de la oarecare distanță, produceau tot efectul dorit. Una dintre aceste machete o ridicaseră în apropiere de Franz-Josefsbrucke, o a doua se afla în spațiul deschis din spatele teatrului, iar a treia în centrul lui Wenzelsplatz.
— Dacă George nu e în temă, zicea Harris (ieșisem la plimbare numai noi doi pentru o oră, el rămânând la hotel să-i scrie mătușii sale), dacă nu a observat statuile astea, atunci cu ajutorul lor vom face din el un om mai bun și mai zvelt, și aceasta încă în astă-seară.
Așa că în timpul cinei l-am tatonat cu băgare de seamă și, constatând că era în necunoștință de cauză, l-am scos la plimbare și l-am purtat pe străzi lăturalnice până în locul unde se înălța statuia cea adevărată. George era de părere să-i aruncăm o singură privire și să trecem mai departe, conform obiceiului său cu statuile, însă noi am insistat să se oprească locului și să cerceteze obiectivul în mod conștiincios. L-am învârtit de patru ori în jurul statuii și i-am arătat-o din toate unghiurile posibile. Cred că, în ansamblu, l-am cam plictisit cu chestia asta, dar scopul nostru era să i-o întipărim bine în minte. I-am spus povestea omului călare pe cal, numele sculptorului care executase statuia, cât cântărea, ce dimensiuni avea. L-am prelucrat până ce statuia i-a intrat în sânge. Când am terminat cu el, cunoștea mai multe despre statuia aceea, deocamdată, decât despre orice altceva pe lume. L-am îmbăiat în statuia aceea și i-am dat drumul, în cele din urmă, doar cu condiția ca a doua zi de dimineață să vină din nou cu noi, când aveam s-o putem privi cu toții mai bine, și, în vederea acestui scop, nu ne-am lăsat până ce nu și-a notat în agendă locul unde era amplasată.
Apoi l-am însoțit până la berăria lui preferată și am stat alături de el, povestindu-i întâmplări despre oameni care, nedeprinși cu berea nemțească și bând cantități prea mari, înnebuniseră sau căpătaseră o manie ucigașă; despre oameni care, de prea multă bere nemțească, muriseră de tineri; despre îndrăgostiți pe care berea nemțească îi îndepărtase pe vecie de frumoasele fete.
La ora zece am pornit-o înapoi spre hotel. Era o noapte prevestitoare de furtună, cu nori grei plutind prin fața unei luni luminoase. Harris spuse:
— Nu ne mai întoarcem pe același drum, o luăm pe lângă râu. E splendid în lumina lunii.
Harris istorisi o poveste tristă în vreme ce mergeam, despre un om pe care îl cunoscuse cândva și care acum se afla într-un azil de cretini inofensivi. Zicea că își aduce aminte de povestea asta fiindcă exact pe o asemenea noapte se plimbaseră împreună ultima oară, căci pe urmă nu l-a mai văzut pe bietul băiat. Pășeau agale pe Cheiul Tamisei, zicea Harris, și omul l-a înspăimântat insistând că vede statuia Ducelui de Wellington în colțul podului Westminster, când, după cum știe toată lumea, ea se află în Piccadilly.
Chiar în clipa aceea, George dădu cu ochii de prima dintre acele copii din lemn. Era plasată în mijlocul unui mic scuar îngrădit cu gard de fier, ceva mai sus de noi, pe partea cealaltă a drumului. George se opri brusc în loc și se rezemă de peretele cheiului.
— Ce s-a întâmplat? l-am întrebat eu. Te ia cu amețeală?
— Așa, nițel, a răspuns el. Să stăm să ne odihnim aici un moment.
Și a rămas cu ochii pironiți asupra statuii. Zise cu voce răgușită:
— Apropo de statui, ceea ce mă izbește la ele este cât de tare seamănă una cu alta.
Harris i-o întoarse:
— Aici nu pot fi de acord cu tine. Tablourile, da, mă rog. Unele tablouri seamănă foarte mult cu alte tablouri, dar o statuie are totdeauna elemente distinctive. Să luăm de pildă statuia pe care am văzut-o azi spre seară, continuă Harris, înainte de a ne duce la concert. Înfățișa un bărbat călare. În Praga vei vedea și alte statui cu bărbați călare, însă de loc asemănătoare cu aceea.
— Ba e așa cum spun eu, insistă George. Toate seamănă între ele. Mereu același cal, mereu același bărbat. Toate seamănă leit. E o prostie cruntă să spui că nu.
Era parcă supărat pe Harris.
— Ce te face să crezi asta? am întrebat eu.
— Ce mă face să cred asta? replică George, întorcându-se acum asupra mea. Păi, uită-te și tu la chestia aia de colo!
— Care chestie? am întrebat.
— Chestia aia, spuse George. Privește! Același cal cu jumătate de coadă, ridicat pe picioarele dinapoi, același bărbat fără pălărie, aceeași…
Harris spuse:
— Vorbești de statuia pe care am văzut-o în Ringplatz?
— Ba deloc, replică George. Vorbesc despre statuia de colo.
— Care statuie? întrebă Harris.
George se uită la Harris, dar Harris este un om care, cu puțină îndrumare, ar putea fi un actor amator bunicel. Chipul său exprima doar mâhnire prietenească, amestecată cu spaimă. Atunci, George își întoarse privirea asupră-mi. M-am străduit, pe cât mi-a stat în putință, să imit expresia lui Harris, adăugându-i, în chip de contribuție personală, și o notă de dojană.
— Vrei o trăsură? l-am întrebat pe George cât am putut de amabil. Dau fuga s-aduc una.
— Pentru ce dracu' să vreau o trăsură? răspunse el, dezagreabil. Voi nu știți de glumă? Parcă aș fi ieșit la plimbare cu două hoaște bătrâne, zise el și o luă la picior pe pod, lăsându-ne pe noi să-l urmăm.
— Mă bucur grozav că n-a fost decât o glumă de-a ta, spuse Harris când l-am ajuns din urmă. Am cunoscut un caz de slăbire a facultăților mintale care a început…
— Ești un dobitoc! i-o tăie George scurt. Tu pe toate le știi.
Era de-a dreptul nesuferit.
L-am condus pe lângă teatru, pe latura care dă spre râu. I-am spus că e drumul cel mai scurt, ceea ce chiar așa și era. În spațiul deschis din spatele teatrului se înălța a doua vedenie de cherestea. George o zări și iarăși rămase pironit locului.
— Ce s-a întâmplat? îl întrebă amabil Harris. Nu cumva ți-e rău?
— Nu cred că acesta este drumul cel mai scurt, spuse George.
— Te asigur că da, susținu Harris.
— Eu o iau pe dincolo, spuse George. Făcu stânga-mprejur și porni; noi, ca de obicei, după dânsul.
Pe Ferdinand Strasse, Harris și cu mine am discutat despre azilurile particulare de nebuni, care, zicea Harris, nu sunt deloc bine conduse în Anglia. Cică un prieten de-al lui, internat într-un azil de nebuni…
George îl întrerupse:
— Pare-se că ai o mulțime de prieteni în azilurile de nebuni.
A spus-o pe un ton de-a dreptul insultător, cu implicația că acolo trebuie căutată majoritatea prietenilor lui Harris. Însă Harris nu s-a ofensat; i-a răspuns cât se poate de blând:
— Da, este într-adevăr nemaipomenit, când stai să te gândești, câți au ajuns acolo mai curând sau mai târziu. Câteodată mă trec fiori.
Colț cu Wenzelsplatz, Harris, care era cu câțiva pași înaintea noastră, se opri.
— Frumoasă stradă, ce ziceți?! exclamă el, vârându-și mâinile în buzunare și contemplând-o admirativ.
George și cu mine i-am urmat exemplul. La vreo două sute de iarzi depărtare de noi, chiar în mijlocul pieței, se afla a treia dintre aceste statui spectrale. Cred că era cea mai reușită din cele trei, cea mai asemănătoare, cea mai înșelătoare. Se proiecta puternic pe cerul frământat; calul ridicat pe picioarele dindărăt, cu coada ciuntită în mod ciudat; bărbatul cu capul gol, arătând cu pălăria împenată spre luna în întregime vizibilă acum.
— Cred, dacă nu vă supărați, spuse George (vorbea cu o vibrație aproape patetică în glas, agresivitatea i se topise cu totul), cred că am să iau o trăsură, dacă găsim vreuna pe-aproape.
— Mi s-a părut mie că nu ți-e bine, spuse Harris cu bunătate. Vine de la cap, nu?
— Poate că da, răspunse George.
— Am observat cum se apropie, zise Harris, dar n-am vrut să-ți spun nimic. Ai vedenii, așa-i?
— Nu, nu, nu-i asta, replică George, cam precipitat. Nu știu ce să fie.
— Eu știu, zise Harris, solemn, și-am să-ți spun. Ți se trage de la berea asta nemțească pe care o tot bei. Cunosc cazul unui om care…
— Nu-mi povesti despre el chiar acum, spuse George. Bănuiesc că e adevărat, dar nu sunt în dispoziție să aud așa ceva.
— Nu ești obișnuit cu băutura asta, spuse Harris.
— Mă las cu începere chiar din astă-seară, spuse George. Cred că ai dreptate. Pare-se că nu-mi priește.
L-am dus acasă și l-am urcat în pat. Era foarte docil și cât se poate de recunoscător.
Într-o seară, mai târziu, după o zi lungă de mers cu bicicleta, încheiată cu o cină întru totul satisfăcătoare, i-am vârât lui George un trabuc mare în gură și, îndepărtând toate obiectele contondente aflate la îndemâna sa, i-am povestit despre stratagema pe care, spre binele lui, o pusesem la cale.
— Câte copii după statuia aceea ziceți că am văzut? întrebă George după ce am terminat.
— Trei, răspunse Harris.
— Numai trei? făcu George. Ești sigur?
— Absolut, răspunse Harris. De ce?
— A, nimic! spuse George.
Dar nu cred că l-a crezut pe Harris.
De la Praga ne-am îndreptat spre Nürnberg prin Karlsbad. Se zice că nemții cumsecade, când mor, se duc la Karlsbad, așa cum americanii cumsecade se duc la Paris. De acest lucru mă îndoiesc, ținând seama de faptul că localitatea e mică și nu poate găzdui atâta mulțime de oameni. La Karlsbad te scoli la cinci, ora obișnuită de promenadă, când fanfara cântă sub Colonnade, iar Sprudelul este ticsit de lume pe distanță de o milă, între orele șase și opt dimineața. Aici auzi vorbindu-se mai multe limbi decât vor fi răsunat în Turnul Babel. Evrei polonezi și prinți ruși, mandarini chinezi și pașale turcești, norvegieni care parcă ar fi descins din piesele lui Ibsen, femei de pe Les Grands Boulevards, granzi de Spania și contese englezoaice, munteni din Muntenegru și milionari din Chicago, îi întâlnești la fiecare doisprezece iarzi. Toate bunătățurile din lume sunt la dispoziția vilegiaturistului în Karlsbad, cu o singură excepție, piperul. Așa ceva nu se găsește pe o rază de cinci mile contra niciunei sume de bani; ceea ce poți obține de dragul ochilor tăi frumoși nu merită luat. Piperul, pentru brigada hepatică ce formează patru cincimi din clienții Karlsbadului, este otravă; și, mijloacele preventive fiind mai bune decât cele curative, condimentul respectiv este cu grijă ținut departe de fața locului. La Karlsbad se formează „echipe piperofile” care întreprind expediții dincolo de hotarele complexului, și acolo se dedau la orgii de piper.
Nürnbergul, dacă te aștepți la un oraș cu înfățișare medievală, dezamăgește. Colțișoare ciudate, apariții pitorești se găsesc din belșug, însă pretutindeni sunt împresurate și invadate de modern, și chiar ceea ce este străvechi nu este nici pe departe chiar atât de străvechi precum gândeai. În fond, un oraș, la fel ca și femeia, are vârsta pe care o arată; și Nürnbergul este o doamnă care încă se ține bine, vârsta-i fiind greu de ghicit sub stucul și zugrăveala proaspătă în lumina vie a felinarelor cu gaz sau electrice. Totuși, privind mai de aproape, îi vezi fațadele ridate și turnurile sure.