Ne mâhnesc pornirile filistine ale neamțului. Priveliște superbă, dar restaurant – ioc. Opinia continentală despre englez. Că nu este în stare nici măcar să se adăpostească de ploaie. Vine un călător ostenit cu o cărămidă. Câinele e lovit. O reședință de familie de nerâvnit. O regiune roditoare. Un moșneag vesel urcă dealul. George, alarmat de ora târzie, coboară în grabă pe partea cealaltă. Harris îl urmează ca să-i arate drumul. Detest singurătatea și-l urmez pe Harris. Pronunție special amenajată pentru uzul străinilor.
Ceea ce mâhnește mult sufletul anglo-saxon de înaltă clasă este pornirea filistină care-l îndeamnă pe neamț să fixeze restaurantul drept țintă a fiecărei excursii. În creier de munte, în vale feerică, în trecătoare pustie, lângă cascadă sau pe malul torentului șerpuitor există veșnic activul Wirtschaft. Cum poți rapsodia despre o priveliște când ești înconjurat de mese pătate cu bere? Cum să te cufunzi într-o reverie despre trecutul istoric, în miros de friptură de vițel cu spanac?
Într-o zi, vibrând de gânduri înălțătoare, urcam prin bunget de codru des.
— Și în vârf, spuse Harris acru, când ne-am oprit o clipă să ne mai tragem sufletul și să ne strângem cureaua cu încă o gaură, o să fie un restaurant de-ăla pestriț, plin de consumatori care or să-nfulece fripturi de vacă și ștrudele cu prune și or să bea vin alb.
— Crezi tu? întrebă George.
— Precis, răspunse Harris. Doar îi cunoști. Nu-s în stare să consacre nicio dumbravă solitudinii și contemplațiunii; nu ar lăsa ei îndrăgostitului de natură niciun pisc neîntinat de vulgaritatea burții.
— După calculele mele, am remarcat eu, vom fi acolo puțin înainte de ora unu, cu condiția să nu tândălim.
— Tocmai la Mittagstisch, gemu Harris, probabil când servesc ei păstrăviorii ăia albaștri pe care-i prind pe aici. În Germania se pare că nu-i chip să scapi de mâncare și de băutură. E înnebunitor.
Am pornit iar la drum, și în splendoarea plimbării am uitat de indignarea noastră. Aprecierea mea s-a dovedit a fi corectă.
La unu fără un sfert, Harris, care mergea în frunte, spuse:
— Am ajuns; văd creasta.
— E vreun semn de restaurant? întrebă George.
— Nu se zărește, răspunse Harris. Dar trebuie să fie, poți fi sigur, lua-l-ar naiba!
Cinci minute mai târziu eram în vârful muntelui. Ne-am uitat spre miazănoapte, spre miazăzi, spre răsărit, spre apus; apoi ne-am uitat unul la altul.
— Grozavă priveliște, nu? spuse Harris.
— Măreață! am aprobat eu.
— Superbă! a remarcat George.
— Au avut decența, de data aceasta, spuse Harris, să nu pună restaurantul la vedere.
— Se pare chiar că l-au camuflat bine, spuse George.
— Nu te mai deranjează așa tare dacă nu ți se vâră în ochi, spuse Harris.
— Bineînțeles că, pus la locul său, am observat eu, un restaurant e un lucru cât se poate de bun.
— Sunt curios să știu unde l-or fi amplasat, spuse George.
— Ce-ar fi să-l căutăm? propuse Harris cu însuflețire.
Bună idee. Și eu eram curios. Am căzut de acord să explorăm în diverse direcții și să ne întoarcem tot acolo pe creastă spre a da raportul. Peste o jumătate de oră eram iarăși laolaltă. Nici nu a fost nevoie de cuvinte. Pe chipul fiecăruia dintre noi se citea limpede că, în sfârșit, descoperisem în Germania un colțișor de natură neîntinat de prezența sordidă a mâncării și a băuturii.
— N-aș fi crezut niciodată că e posibil, spuse Harris. Dar voi?
— Eu bănuiesc, am răspuns eu, că acesta este singurul sfert de milă pătrată din întregul Vaterland încă neînzestrat cu un restaurant.
— Și noi, trei străini, spuse George, l-am descoperit fără niciun efort.
— Just, am observat eu. Printr-o pură întâmplare fericită, avem acum posibilitatea să ne regalăm simțurile mai delicate nederanjați de tentații vizând componentele mai grosolane ale naturii noastre. Observați lumina de pe acele creste îndepărtate; nu-i așa că este o încântare?
— Fiindcă veni vorba de natură, spuse George, care credeți că ar fi drumul cel mai scurt până jos?
— Drumul din stânga, am răspuns eu după ce am consultat ghidul turistic, ne duce la Sonnensteig (unde, în treacăt fie zis, văd că se vorbește elogios despre Goldener Adler) în circa două ore. Drumul din dreapta, deși ceva mai lung, domină o perspectivă mai vastă.
— Perspectivele, spuse Harris, seamănă foarte mult între ele; nu găsiți?
— Eu, personal, spuse George, o iau la stânga.
Iar Harris și cu mine ne-am luat după el.
Dar nu aveam să ajungem jos în vale atât de curând cum sperasem. Furtunile se dezlănțuie repede prin părțile acestea, și n-am apucat să mergem nici măcar un sfert de oră, că ni s-a impus dilema: sau găsim un adăpost, sau ne trăim restul zilei în haine murate. Ne-am hotărât asupra primei posibilități și am ales un arbore care, în împrejurări normale, ne-ar fi oferit suficientă protecție. Însă o furtună cu fulgere și trăsnete în Pădurea Neagră nu este o împrejurare normală. La început ne-am consolat spunându-ne că, în ritmul acesta, fenomenul nu putea să țină mult. În faza următoare ne-am străduit să ne mângâiem cu gândul că, dacă totuși ține, curând vom fi atât de leoarcă, încât n-avem a ne mai teme că ne-am putea uda și mai tare.
— În situația asta, spuse Harris, aproape că m-aș fi bucurat dacă aș fi găsit un restaurant acolo sus.
— Nici eu nu văd vreun avantaj în a fi și ud, și lihnit de foame, spuse George. Eu îi mai acord cinci minute, după care am pornit-o la vale.
— Aceste pustietăți montane, am remarcat eu, sunt foarte atrăgătoare pe vreme bună. Când plouă, mai ales dacă se întâmplă să fi trecut de vârsta la care…
În momentul acela am auzit o voce strigându-ne. Provenea de la un domn masiv care se afla cam la cincizeci de picioare de noi, adăpostit sub o umbrelă enormă.
— Nu doriți să poftiți înăuntru? întrebă domnul cel masiv.
— Unde înăuntru? i-am strigat eu. La început am crezut că este un deștept de-ăla care vrea să facă pe glumețul când omului nu-i arde de glumă.
— În restaurant, mi-a răspuns el.
Am ieșit de sub adăpost și ne-am dus spre el. Eram dornici să aflăm amănunte.
— V-am strigat de la fereastră, spuse domnul cel masiv pe când ne apropiam de el, dar se vede treaba că nu m-ați auzit. Furtuna asta poate să mai țină încă un ceas; o să vă udați în ultimul hal.
Era un domn vârstnic foarte cumsecade; părea cu totul îngrijorat de soarta noastră. I-am spus:
— E foarte amabil din partea dumneavoastră că ați ieșit. Nu suntem alienați mintal. Dar n-am stat sub copacul acela în ultima jumătate de oră știind tot timpul că la douăzeci de iarzi de noi se află un restaurant ascuns după copaci. Habar n-am avut că ne găsim în preajma unui restaurant.
— Mi-am închipuit eu că nu știți, spuse domnul cel vârstnic, de aceea am și venit.
Se pare că toți cei din local ne-au urmărit și ei de la fereastră, minunându-se de ce stăteam acolo, cu niște fizionomii atât de nenorocite. Dacă n-ar fi fost domnul acesta vârstnic atât de cumsecade, imbecilii ar fi continuat să ne pândească, presupun, tot restul după-amiezii. Patronul s-a scuzat spunând că a avut impresia că suntem englezi. Nu este o figură de stil. Pe continent, oamenii sunt sincer convinși că tot englezul e zurliu. Sunt la fel de încredințați de acest lucru, pe cât de încredințat este țăranul englez că francezii se hrănesc în principal cu broaște. Chiar când faci eforturi personale și nemijlocite de a le corecta această impresie, nu reușești totdeauna.
Era un mic restaurant liniștit, unde se gătea bine, iar Tischwein-ul era cât se poate de acceptabil. Am stat acolo vreo două ore, ne-am uscat, am mâncat, am discutat despre peisaj; și tocmai când să plecăm, s-a întâmplat ceva care arată cât de mult mai tulburătoare sunt pildele rele pe lumea asta, în comparație cu cele bune.
A intrat un călător. Părea un om măcinat de griji. În mână ducea o cărămidă legată cu o funie. A intrat repede, cu un aer speriat, a închis ușa cu luare-aminte în urma lui. S-a asigurat că e bine prinsă în clanță, a privit un timp pe fereastră foarte atent, apoi, cu un suspin de ușurare, și-a așezat cărămida lângă el pe bancă și a cerut mâncare și băutură.
Era ceva misterios în toată afacerea asta. Te făcea să te întrebi cum avea de gând să întrebuințeze cărămida, de ce a închis ușa cu atâta grijă, de ce s-a uitat așa de atent pe geam; dar avea o mutră prea nenorocită, care parcă spunea că numai de conversație n-are chef, așa că ne-am abținut să-i adresăm vreo întrebare. Pe măsură ce mânca și bea, începuse să se mai destindă și ofta mai rar. Ceva mai târziu și-a întins picioarele, a aprins un trabuc puturos și a început să pufăie satisfăcut.
Și atunci inevitabilul s-a produs. S-a produs prea repede ca să mai lase loc pentru o explicație amănunțită. Mi-aduc aminte că pe ușa de la bucătărie a intrat o Fraulein cu o tigaie în mână. Am văzut-o trecând spre ușa care dădea în curte. În clipa următoare s-a iscat un tărăboi de nedescris. Îți sugera genul de pantomime în care, dintre nourași plutitori, muzică adormitoare, flori care unduiesc și zâne languroase, ești deodată aruncat printre răcnete de polițai care se împiedică de copii urlând disperați, filfizoni care se încaieră cu bufoni, cu cârnați și cu arlechini, tobogane unse cu unt și clovni. În momentul în care Fraulein cea cu tigaia a pus mâna pe clanță, ușa s-a izbit de perete de parcă toate duhurile rele presaseră în ea de partea cealaltă, așteptând. O puicuță și doi purcei au dat buzna înăuntru; un cotoi care dormea liniștit pe un butoiaș de bere s-a trezit brusc la viață cu mare zbârleală și stropșeală. Fraulein a zvârlit cu tigaia în sus și s-a prăbușit la pământ. Domnul cu cărămida a țâșnit în picioare, răsturnând masa din fața lui, inclusiv tot ce se găsea pe ea.
Căutând cu privirea cauza dezastrului, o descopereai imediat în persoana unei corcituri de fox cu urechi ascuțite și cu o coadă ca de veveriță. Proprietarul restaurantului s-a repezit înăuntru pe altă ușă și a făcut o tentativă nereușită de a-l da afară cu o lovitură de picior. În schimb, l-a nimerit pe unul dintre purcei, pe cel mai gras. Era o lovitură energică, bine plasată, și purcelul a primit-o în plin; omul n-a irosit nicio fărâmă de energie. Ți-era mai mare mila de bietul animal; dar oricâtă milă ar fi simțit cineva pentru el, nici nu se putea compara cu mila de care a fost copleșit purcelul pentru propriul său destin. A renunțat să mai alerge prin încăpere; s-a instalat jos în mijloc și a invocat întregul sistem solar, atrăgându-i atenția asupra nedreptății comise asupră-i. Jelania lui trebuie că s-a auzit până în văile vecine, și oamenii s-au întrebat ce cataclism se petrece oare în munți.
În acest timp, găina se năpustea, cotcodăcind, în toate direcțiile concomitent. Era o pasăre cu calități uimitoare; părea în stare să alerge în sus, pe un perete vertical, fără prea mare dificultate; ea, juma-juma cu pisica, au reușit să dea jos aproape toate lucrurile care n-ajunseseră încă la podea. În mai puțin de patruzeci de secunde erau în încăpere nouă oameni care încercau în corpore să tragă șuturi într-un singur câine. Câteodată, probabil că unul sau altul își atingea scopul, pentru că, din când în când, câinele se oprea din lătrat ca să schelălăie. Dar asta nu-l descuraja. Trebuie să plătești pentru orice, precis că așa își spunea el, chiar și pentru o vânătoare combinată de porci și orătănii; și, în general, jocul merita să plătești oricât.
În afară de asta, avea satisfacția să remarce că pentru fiecare șut pe care îl încasa el, mare parte din celelalte viețuitoare din încăpere încasau câte două. Cât despre amărâtul de purcel, purcelul sedentar, cel care încă mai stătea în centru lamentându-se, probabil că totaliza vreo patru puncte fără nicio penalizare. Să încerci să-l atingi pe câinele ăsta era ca și cum ai juca fotbal cu o minge care fuge de tine, dar nu atunci când te duci să dai cu piciorul în ea, ci după ce ai început să dai și e deja prea târziu să te mai oprești, așa că lovitura trebuie să se producă în orice caz, singura ta speranță rămânând ca bombeul să întâlnească ceva tare care să-l oprească și astfel să te salveze de la o cădere în fund zgomotoasă și totală. Dacă totuși cineva nimerea câinele, era din pură întâmplare, când nici nu se aștepta să-l nimerească; și, în general, treaba asta îl lua pe om așa de pe nepregătite, încât mișcarea următoare era să se prăvale peste câine. Ca să nu mai vorbim că toată lumea, fără excepție, din jumătate în jumătate de minut, cădea peste purcel, purcelul care ședea pe jos, cel care nu era în stare să se dea la o parte din drumul nimănui.
Cât timp o fi durat învălmășeala e imposibil de spus. Numai George cu inteligența lui i-a pus capăt. De la un timp încoace, George tot încerca să prindă, nu câinele, după cum s-ar crede, ci al doilea purcel, care mai era încă în stare de funcționare. Încolțindu-l în cele din urmă, l-a convins să renunțe la mișcarea de revoluție în jurul sălii și să se lanseze spre exterior. Purcelul a țâșnit pe ușă cu un ultim guițat prelung.
Totdeauna râvnim la lucrul pe care nu-l avem. Un purcel, o puicuță, nouă oameni și o pisică reprezentau pentru câine un fleac pe lângă prada care dispărea pe ușă. Fără o matură chibzuință, s-a repezit după purcel, iar George a închis ușa în urma lui și a tras zăvorul.
Atunci, patronul s-a ridicat de jos și și-a aruncat ochii roată asupra tuturor lucrurilor care zăceau pe dușumea.
— Jucăuș câinele dumitale, îi spuse el omului care venise cu cărămida.
— Nu e câinele meu, răspunse omul, morocănos.
— Atunci al cui e? întrebă patronul.
— Nu știu al cui e, răspunse omul.
— Uite ce e, cu mine nu ține, zise patronul, ridicând de jos un portret al împăratului Germaniei și ștergându-l de bere cu mâneca.
— Știu că nu ține, răspunse omul. Nici nu m-așteptam să țină. M-am săturat să tot spun la toată lumea că nu e câinele meu. Nu e unul să mă creadă.
— Ce zor ai să umbli cu el dacă nu e câinele dumitale? întrebă patronul. Ce vino-ncoa' ai găsit la el?
— Nu eu umblu cu el, răspunse omul, el umblă cu mine. M-a agățat azi-dimineață la zece și nu vrea să mă mai părăsească. Credeam că am scăpat de el când am intrat aici. L-am lăsat asupra unei rațe căreia îi făcea de petrecanie, la mai bine de un sfert de oră de aici. Probabil o să trebuiască s-o plătesc la întoarcere.
— N-ai încercat să dai cu pietre în el? întrebă Harris.
— Dacă am încercat să dau cu pietre în el! răspunse omul cu dispreț. Am dat cu pietre-n el de mă doare mâna și acum, dar el crede că mă joc și mi le-aduce înapoi. Mă car după mine cu blestemata asta de cărămidă de mai bine de o oră, tot sperând că o să reușesc să-l înec, dar niciodată nu se apropie destul ca să pun mâna pe el. Se așază frumos la șase țoli mai încolo de unde pot să-l ajung, și stă cu limba scoasă și se uită la mine.
— De mult n-am mai auzit o poveste așa de caraghioasă, spuse patronul.
— Mă bucur că te-amuză măcar pe dumneata, zise omul.
L-am lăsat dând ajutor patronului să strângă cioburile și ne-am văzut de drum. La vreo doisprezece iarzi de ușă, credinciosul animal își aștepta prietenul. Părea obosit, dar mulțumit. Era un câine cu capricii stranii și subite, și ne-am temut o clipă să nu-i devenim simpatici. Dar ne-a lăsat cu indiferență să trecem. Fidelitatea lui față de un om lipsit de sensibilitate era mișcătoare, iar noi n-am făcut nicio tentativă să o subminăm.
Mulțumiți de cât văzusem din Pădurea Neagră, am mers mai departe cu bicicloanțele noastre prin Alt Breisach și Colmar spre Munster; de unde am pornit într-o scurtă expediție prin lanțul Vosgilor care, potrivit spuselor actualului împărat al Germaniei, reprezintă hotarul dincolo de care civilizația umană încetează a mai exista. În vremurile de demult, ca să te stabilești cu domiciliul la Alt Breisach, o fortăreață construită pe stânci, cu apa curgând la picioarele ei când pe o parte, când pe alta, căci în tinerețea-i lipsită de experiență se pare că Rinul nu era niciodată sigur pe unde s-o ia, trebuia să fii un mare amator de schimbare și de senzații. Indiferent între cine era război și pentru ce motiv, fortăreața Alt Breisach nu se putea să nu ia parte la el. Toată lumea o asedia, mare parte o captura, majoritatea o pierdea din nou; nimeni nu părea în stare s-o păstreze. De cine aparținea și ce era, locuitorul din Alt Breisach nu putea fi niciodată absolut sigur. Într-o zi era francez, dar mai înainte de a putea învăța franțuzește cât să-și poată plăti impozitele se trezea austriac. În timp ce încerca să descopere ce trebuie să faci ca să fii bun austriac, afla că nu mai e austriac, ci neamț, cu toate că nu-i era întotdeauna clar care anume spiță de neamț din cele douăsprezece spițe. Într-o zi se pomenea catolic, a doua zi protestant înflăcărat. Singurul lucru care mai dădea o oarecare stabilitate existenței sale era monotonia obligației de a plăti din greu pentru privilegiul de a fi ceea ce era în momentul respectiv. Dar când stai să te gândești la lucrurile astea, te pomenești întrebându-te de ce, în evul mediu, în afară de regi și de strângătorii de biruri, își mai dădea cineva osteneala să trăiască.
În materie de variație și frumusețe, Vosgii nici nu se compară cu munții din Schwarzwald. Văzuți prin ochii turistului, avantajul constă în mai marea lor sărăcie. Țăranul din Vosgi nu are aerul acela neromantic de bunăstare care-l strică pe vecinul său de vizavi de peste Rin. Satele și gospodăriile au mai mult farmecul declinului. Un alt aspect în care excelează districtul Vosgilor sunt ruinele. Multe dintre numeroasele sale castele stau cocoțate acolo unde ai fi crezut că numai vulturii sunt dispuși să-și facă cuib. În altele, începute de romani și terminate de trubaduri, întinzându-și pe câteva pogoane labirintul de ziduri încă în picioare, poți să rătăcești ore întregi.
Vânzătorul de fructe și zarzavaturi este o persoană necunoscută în Vosgi. Majoritatea fructelor și zarzavaturilor cresc în libertate și poți să ți le procuri dacă te ostenești să le culegi. E greu să respecți orice fel de program când colinzi prin Vosgi, pentru că, pe căldură, tentația de a te opri ca să mănânci fructe este în general prea mare ca să-i poți rezista. Zmeura, cea mai bună zmeură pe care am mâncat-o vreodată, fragii, coacăzele și agrișele cresc pe povârnișuri așa cum cresc rugii de mure pe garduri în Anglia. Băietanul din Vosgi nu este nevoit să fure din livezi; el poate să-și strice stomacul fără să cadă în păcat. Livezi în Munții Vosgi sunt câte vrei; dar să intri pe furiș într-o livadă cu scopul de a fura fructe este la fel de ridicol ca atunci când un pește ar încerca să intre la ștrand fără să plătească. Și totuși, bineînțeles, se mai comit și erori.
Într-o după-amiază, tot urcând la deal, am ieșit pe platou, unde am zăbovit poate prea mult și am mâncat foarte multe fructe, ceea ce ar fi putut să ne dăuneze; era atâta belșug în jurul nostru, aveai atâtea dintr-ales. Am început cu câteva frăguțe întârziate, iar de la ele am trecut la zmeură. Apoi, Harris a găsit un prun văratic cu câteva prune pârguite, tocmai bune.
— Am dat lovitura cu prunul ăsta, spune George. Eu zic să tragem tare pe el.
Ceea ce nu era un sfat rău, după toate aparențele.
— Ce păcat, zice Harris, că perele sunt încă tari.
A mai fost el amărât un timp pe chestia asta, dar mai încolo a dat de niște prune galbene grozave, și asta l-a consolat într-o oarecare măsură.
— Cred că suntem încă prea la nord pentru ananas, zise George. Am impresia că aș consuma cu mare plăcere un ananas proaspăt. Până la urmă te saturi de fructele astea obișnuite.
— Prea multe tufe și prea puțini pomi, asta mă deranjează pe mine, spuse Harris. Eu, unul, aș mai fi mâncat niște prune.
— Uite că urcă un om la deal, am spus eu. Pare a fi de prin partea locului. Poate știe el unde mai găsim prune.
— Umblă bine pentru vârsta lui, observă Harris.
Într-adevăr, omul urca într-un ritm demn de admirat. În plus, după cât puteam să ne dăm seama de la distanța aceea, părea să fie grozav de binedispus, pentru că cânta și chiuia cât îl ținea gura, gesticulând și fluturând din brațe.
— Ce moșneag vesel și simpatic! spuse Harris. Îți crește inima când îl vezi. Dar de ce și-o fi ducând toiagul pe umăr? De ce nu se sprijină-n el ca să urce mai ușor?
— Știți ce, eu nu cred că e toiag, zise George.
— Ce să fie atunci? întrebă Harris.
— Păi, zise George, mie îmi seamănă mai mult a pușcă.
— Doar n-om fi comis vreo greșeală? spuse Harris. Doar n-o fi asta o livadă proprietate particulară?
— V-aduceți aminte, zic eu, ce tragedie s-a întâmplat acum vreo doi ani în sudul Franței? Un soldat a rupt niște cireșe când trecea pe lângă o casă, și țăranul francez care era proprietarul cireșelor a ieșit și, fără nicio somație, l-a împușcat pe loc.
— Dar nu se poate să ai voie să împuști un om pentru că ți-a ciugulit niște fructe, nici măcar în Franța, zise George.
— Bineînțeles că nu, am răspuns eu. A fost ceva cu totul ilegal. Singura scuză prezentată de avocat a fost că omul avea o fire foarte irascibilă și că ținea în mod deosebit la cireșele sale.
— Mi-aduc și eu aminte câte ceva despre cazul acela, zise Harris, acum că ați adus vorba. Mi se pare că districtul în care s-a întâmplat povestea („Commune”, așa cred că-i zice) a trebuit să plătească o despăgubire respectabilă rudelor soldatului mort; ceea ce e foarte cinstit.
George zise:
— Eu m-am cam plictisit de locul ăsta. Și pe urmă s-a făcut târziu.
Harris zise și el:
— Dacă merge așa de repede, o să cadă și o să se lovească. Și pe urmă, nu cred că știe drumul.
Mi-era urât să rămân singur acolo sus, să n-am cu cine să schimb o vorbă. Și apoi, am reflectat eu, de când eram mic nu mai gustasem plăcerea de a coborî în fugă o pantă abruptă. M-am gândit să văd dacă pot retrăi senzația. Te cam hurducă, dar mi se pare că face bine la ficat.
În noaptea aceea am dormit la Barr, un orășel simpatic pe drumul care duce la interesanta mănăstire de la Sfântul Ottilienberg, veche ctitorie în inima munților, unde ești servit de călugărițe autentice, iar nota de plată ți-o prezintă un duhovnic. La Barr, chiar înainte de cină, a intrat un turist. Părea a fi englez, dar vorbea o limbă pe care n-am auzit-o în viața mea. Și totuși era o limbă elegantă și melodioasă. Patronul se holba la el, prostit; nevasta patronului clătina din cap a nedumerire. Turistul a oftat și a încercat pe altă limbă, care parcă îmi reînvia niște amintiri uitate, deși, pe moment, nu reușeam s-o identific. Dar nici de data aceasta nu l-a înțeles nimeni.
— Fir-ar a dracului! și-a spus lui însuși cu voce tare.
— A, sunteți englez! a exclamat patronul, luminându-se la față.
— Monsieur pare obosit, a exclamat zglobia hangiță. Monsieur dorește să servească cina.
Amândoi vorbeau englezește excelent, aproape la fel de bine cum vorbeau franțuzește și nemțește; au început să se agite și l-au făcut să se simtă bine. La masă a stat lângă mine și m-am dat în vorbă cu el.
— Spuneți-mi, l-am întrebat (mă intriga chestiunea), ce limbă ați vorbit la început, când ați intrat?
— Nemțește, m-a lămurit el.
— A! am făcut eu. Vă rog să mă iertați.
— De ce, nu m-ați înțeles? a continuat el.
— A fost probabil vina mea, am răspuns eu. Cunoștințele mele de limbă germană sunt extrem de reduse. Ciugulești câte un pic de ici, de colo, dar bineînțeles că nici nu se compară…
— Dar nici ei n-au înțeles, patronul și nevastă-sa; și doar e limba lor maternă.
— Nu prea cred, am spus eu. E drept, copiii de prin partea locului vorbesc nemțește, iar patronul și soața știu și ei nemțește într-o oarecare măsură. Dar peste tot în Alsacia și Lorena bătrânii mai vorbesc încă franțuzește.
— Dar am vorbit cu ei și pe franțuzește, a adăugat el, însă nici așa n-au înțeles.
— Este într-adevăr foarte ciudat, am încuviințat eu.
— E mai mult decât ciudat, a răspuns el. În cazul meu este, pur și simplu, de neînțeles. Am o diplomă în limbi moderne. În școală mi-am câștigat bursa numai datorită talentului meu la franceză și la germană. Corectitudinea frazelor mele, acuratețea pronunției erau considerate în liceu aproape un fenomen. Și totuși, când merg în străinătate, oamenii nu înțeleg aproape niciun cuvânt din ce spun. Puteți să-mi explicați de ce?
— Cred că da, am răspuns eu. Pronunția dumneavoastră e prea perfectă. Vă amintiți ce a spus scoțianul când a gustat prima oară în viața lui un whisky veritabil: „O fi el curat, dar nu pot să-l beau”. Așa și cu germana dumneavoastră. Oamenilor li se pare mai mult o demonstrație de virtuozitate decât o limbă. Dacă-mi dați voie să vă dau un sfat, apoi ăsta e: pronunțați cât mai prost și faceți toate greșelile care vă vin la gură.
Peste tot e același lucru. Fiecare țară rezervă o pronunție specială exclusiv pentru străini, o pronunție pe care ei nici nu se gândesc s-o folosească și pe care nu o înțeleg atunci când e folosită de altcineva. Am auzit odată o englezoaică explicându-i unui francez cum să pronunțe cuvântul have:
— Dumneata îl pronunți, spunea cucoana respectivă, cu reproș în glas, ca și cum s-ar scrie hav. Dar nu-i așa. Are și un „e” la coadă.
— Dar eu, a spus elevul, credeam că dumneavoastră nu-l pronunțați pe „e” de la sfârșitul lui have.
— Bineînțeles că nu, l-a lămurit profesoara. Este ceea ce se cheamă un „e” mut, dar el exercită o influență hotărâtoare asupra vocalei precedente.
Înainte de asta, elevul spunea have destul de inteligibil. După lecție, de câte ori ajungea la cuvântul respectiv, se crispa, încerca să se concentreze și dădea glas unui sunet pe care numai contextul ar mai fi putut să-l explice.
Lăsând la o parte chinurile primilor martiri, cred că puțini oameni au avut de îndurat ce am îndurat eu încercând să realizez pronunțarea corectă a cuvântului german care înseamnă biserică, Kirche. Cu mult înainte de a reuși, m-am hotărât mai bine să nu mă duc niciodată la biserică în Germania decât să trebuiască să am de-a face cu acest cuvânt.
— Nu, nu, îmi explica profesorul (era un domn plin de bunăvoință). Dumneata îl pronunți ca și cum s-ar scrie K-i-r-c-h-k-e. Nu e niciun „k” acolo. Uite așa:
Și îmi ilustra din nou, a douăzecea oară în dimineața aceea, cum trebuia pronunțat cuvântul; mai trist era că să mă fi picat cu ceară și tot nu reușeam să văd vreo diferență între cum îl zicea el și cum îl ziceam eu. Așa că încerca altă metodă.
— Dumneata îl spui din gât, îmi explica el (și avea dreptate, din gât îl spuneam). Vreau să-l spui de aici, de jos (și cu un deget grăsuliu îmi indica regiunea de unde trebuia să pornesc).
După eforturi dureroase, ale căror rezultate erau niște sunete care evocau orice numai un lăcaș de rugăciune nu, în cele din urmă îmi ceream scuze.
— Categoric, mă tem că e imposibil, ziceam eu. Vedeți, de ani de zile vorbesc, ca să zic așa, cu gura; nici nu știam că omul poate vorbi și cu stomacul. Mă întreb dacă nu e prea târziu să învăț acuma.
Pierzând ore întregi prin colțuri întunecoase și exersând pe străzi liniștite spre spaima trecătorilor întâmplători, am ajuns în cele din urmă să pronunț corect acest cuvânt. Profesorul era încântat de mine și, până să vin în Germania, eram și eu mulțumit. În Germania am constatat că nu înțelege nimeni ce vreau să spun cu acest cuvânt. Nu am ajuns niciodată la o biserică cu ajutorul lui. A trebuit să renunț la pronunția corectă și, după multă silință, să mă întorc la prima mea pronunție greșită. Atunci, oamenii se luminau la față și-mi spuneau că e după colț sau a doua la stânga, după cum era cazul.
Și mai cred că predarea pronunției unei limbi străine s-ar putea face cu metode mai bune decât aceea de a-i pretinde elevului să facă toate aceste acrobații interne care sunt de obicei imposibile și totdeauna inutile. Cam așa sună indicațiile pe care le primești:
Apăsați cu amigdalele partea inferioară a laringelui; apoi, cu partea convexă a septului curbată în sus astfel încât aproape să atingă, dar nu chiar, omușorul, încercați să ajungeți cu vârful limbii la tiroidă. Inspirați adânc și comprimați-vă glota. Acum, fără să deschideți gura, spuneți: Garoo.
Și după ce faci treaba asta, tot nu sunt mulțumiți.