Baden Baden, din punctul de vedere al vizitatorului. Frumusețea zorilor de zi văzute din după-amiaza precedentă. Distanța, măsurată cu compasul. Idem, măsurată cu gambele. George își face socotelile cu propria-i conștiință. O mașină leneșă. Ciclismul, potrivit afișului: cât te odihnește. Ciclistul de pe afiș: costumul său, metoda sa. Grifonul, ca animal de interior. Un câine ce-și poartă cuvenitul respect de sine. Calul care a fost insultat.
De la Baden, despre care nu e nevoie să se spună mai mult decât că este o stațiune de agrement ciudat de asemănătoare cu alte stațiuni de agrement de același tip, am început să pedalăm pe biciclete în toată legea. Am planificat un tur de zece zile care, odată terminată Pădurea Neagră, avea să cuprindă o coborâre pe serpentine în Donau-Thal, care pe distanța de douăzeci de mile de la Tuttlingen la Sigmaringen, este poate cea mai frumoasă vale din Germania, cursul firav al Dunării șerpuind aici printre sate nealterate, vechi de când lumea. Apa trece pe lângă străvechi mănăstiri, cuibărite în pășuni verzi, unde călugărul cerșetor, desculț și cu capul gol, încins strâns pe sub șale cu brâul de funie, își mai paște și azi oile pe povârnișuri, cu toiagul în mână; prin păduri aninate de stânci, printre chei abrupte, încununate în creștet cu fortărețe, biserici sau castele în ruină. Mai intenționam și o aruncătură de ochi asupra munților Vosgi, unde jumătate din populație este profund afectată dacă-i vorbești franțuzește, iar cealaltă jumătate direct jignită dacă i te adresezi în nemțește, și toți laolaltă cu indignare disprețuitori la auzul primului sunet de grai englezesc; o stare de lucruri care face din conversația cu localnicii o îndeletnicire care îți cam pune nervii la încercare.
Nu am reușit să ne ducem la îndeplinire programul în totalitatea lui, pentru motivul binecuvântat că realizările omului rămân totdeauna de căruță față de intențiile sale. Este ușor să spui și să crezi la ora trei după-masă: „Ne sculăm la cinci, mâncăm frugal la și jumătate și pornim la drum la șase”.
— Asta înseamnă că am parcurs o bună parte din drum înainte de a începe arșița, remarcă unul dintre noi.
— În anotimpul acesta, zorii de zi sunt cu adevărat cea mai bună parte a zilei. Nu credeți? adaugă altul.
— A, nici nu mai încape vorbă.
— E așa de răcoare, așa de proaspăt totul.
— Și lumina care se înfiripă, ce minunată!
În prima dimineață îți respecți legământul. Grupul se adună la cinci și jumătate. E foarte tăcut; fiecare, luat în parte, cam nervos; înclinat să găsească cusur mâncării și multor altor lucruri; o atmosferă grea de iritare comprimată care își caută o supapă. Seara se aude vocea Ispititorului:
— Cred că dacă am porni la șase și jumătate, fix, avem destul timp, ce ziceți?
Glasul Virtuții protestează, plăpând:
— Ar însemna să ne încălcăm hotărârea.
Ispititorul răspunde:
— Hotărârile au fost făcute pentru om, nu omul pentru hotărâri — diavolul știe să parafrazeze Scriptura în folosul său. — În afară de asta, deranjăm un hotel întreg. Gândiți-vă la bieții servitori.
Glasul Virtuții continuă, însă și mai plăpând:
— Dar prin părțile acestea toată lumea se scoală devreme.
— Nu s-ar scula, dacă n-ar fi obligați, sărmanii de ei! Hai să zicem micul dejun la șase și jumătate, punctual; asta nu produce niciun deranj nimănui.
Astfel, Păcatul își joacă mascarada deghizat în Bine, și tu dormi până la șase, justificându-te conștiinței tale, care însă nu crede că procedezi ca atare numai din considerente altruiste. Am văzut un asemenea considerent care s-a prelungit până la ora șapte.
Tot astfel, distanța măsurată cu compasul nu este chiar egală cu aceea măsurată cu gambele.
— Zece mile pe oră timp de șapte ore: șaptezeci de mile. Frumoasă și ușoară treabă pentru o zi!
— Sunt câteva pante abrupte de urcat, nu?
— Dar vii la vale pe versantul celălalt. Hai să zicem opt mile pe oră, deci punem șaizeci de mile. Gott in Himmel! Dacă nu suntem în stare să facem opt mile pe oră, mai bine umblăm în cărucioare de invalizi!
Chiar pare imposibil să faci mai puțin, pe hârtie.
Dar, la ora patru după-amiază, glasul Datoriei sună dintr-o trâmbiță mai subțirică:
— Ei, cred că ar trebui să pornim mai departe.
— Dar ce zor avem? Nu te mai agita atâta. Frumoasă priveliște de aici, nu?
— Foarte. Nu uita că suntem la douăzeci și cinci de mile de Sf. Blasien.
— La cât?
— La douăzeci și cinci de mile, poate un pic mai mult.
— Vrei să spui că am făcut numai treizeci și cinci de mile?
— Atâta tot.
— Fugi de-acolo! N-am încredere în harta aia a ta.
— E imposibil, ascultă-mă pe mine. Am mers întins de azi-dimineață din zori.
— Nici pomeneală! N-am pornit înainte de opt, asta una la mână.
— Opt fără un sfert.
— Ei, hai să zicem opt fără un sfert; și am făcut câte un popas din șase în șase mile.
— Ne-am oprit doar ca să admirăm priveliștea. N-are niciun chichirez să vii să vezi o țară și să n-o vezi.
— Și în câteva locuri am avut de tras tare la deal.
— Pe lângă toate, a mai fost și o zi excesiv de călduroasă.
— Toate bune, dar nu uitați că până la Sf. Blasien mai e cale de douăzeci și cinci de mile și-atât.
— Pante mai sunt?
— Mai sunt două: una la deal și una la vale.
— Parcă ziceai că până-n Sf. Blasien mergi tot la vale?
— Ziceam, pe ultimele zece mile. Aici suntem la douăzeci și cinci de mile de Sf. Blasien.
— Și nu se mai află nimic între aici unde suntem și Sf. Blasien? Ce localitate e aia mică de pe malul lacului?
— Nu este Sf. Blasien și nici vreo localitate de prin preajma lui. Nu e bine să începem cu chestii de-astea.
— Nu e bine să-ți scoți sufletul din tine. Trebuie cultivată moderația în toate cele. Drăgălașă localitate, Titisee asta, după cum spune harta; pare să fie aer bun acolo.
— Perfect, eu sunt de acord. Voi singuri ați propus să mergem până la Sf. Blasien.
— A, eu nu țin morțiș să poposim la Sf. Blasien. O nepricopsită de așezare, jos, într-o văgăună. Această Titisee e mult mai drăgălașă, zic eu.
— E destul de aproape, nu?
— Cinci mile.
Cor general:
— Poposim la Titisee.
George a descoperit această diferență între teorie și practică chiar în prima zi a raidului nostru.
— Credeam, spunea George (el mergea pe bicicleta simplă, iar Harris și cu mine, ceva mai în față, pe tandem), că schema era să mergem la deal cu trenul și la vale pe biciclete.
— Și este încă valabilă, a răspuns Harris, ca regulă generală. Dar trenurile nu urcă chiar toate coastele din Pădurea Neagră.
— Aveam eu oarecare bănuieli că nu, bombăni George; și o vreme domni tăcerea.
— Pe lângă aceasta, observă Harris, care în mod evident rumegase subiectul în minte, doar n-oi fi vrând să ai de mers numai la vale. Înseamnă să nu respecți regulile jocului. Trebuie să-ți mai fie și nițel tare, nu numai moale.
Din nou se instaura tăcerea, întreruptă de data aceasta de George:
— Voi, băieți, să nu vă extenuați numai din cauza mea.
— Ce vrei să spui? întrebă Harris.
— Vreau să spun, răspunse George, că acolo unde se întâmplă să existe un tren care merge la deal, nu e cazul să renunțați la ideea de a-l lua numai de teamă să nu jigniți simțirea mea delicată. Eu, personal, sunt pregătit sufletește să urc toate aceste coaste cu trenul, chiar dacă asta înseamnă că nu respect regulile jocului. Am să reglez conturile cu propria mea conștiință; de o săptămână mă scol în fiecare dimineață la ora șapte, așa că socotesc că mi-a rămas datoare cu ceva. Nu țineți absolut deloc seama de mine în chestiunea aceasta.
I-am promis că vom lua în considerare cele spuse, și din nou călătoria a continuat într-o muțenie acerbă, până ce George o întrerupse iarăși.
— Ce marcă ziceai că e bicicleta asta a ta? întrebă George.
Harris îi spuse. Nu-mi aduc aminte ce marcă anume era; și nici nu are importanță.
— Ești sigur? insistă George.
— Sigur că sunt sigur, răspunse Harris. Dar ce-ai cu ea?
— Nu corespunde afișului, spuse George, asta-i tot.
— Care afiș? întrebă Harris.
— Afișul care face reclamă acestei mărci de bicicletă, explică George. Am privit un asemenea afiș pe un panou din Sloane Street cu o zi-două înainte de plecarea noastră. Un bărbat stătea călare pe marca aceasta de bicicletă, un bărbat cu un stindard în mână, și nu depunea niciun efort, asta era limpede ca lumina zilei; ședea, pur și simplu, în șa și inspira aer. Bicicleta mergea de la sine și mergea bine. Drăcia asta a ta mă lasă pe mine să fac toată treaba. E o trântorită; dacă nu împingi în ea, nu se mișcă. Eu, dacă aș fi în locul tău, aș depune o plângere.
Dacă stai să te gândești, puține biciclete se ridică la înălțimea afișului. Nu-mi aduc aminte decât de un singur afiș care îl înfățișa pe biciclist depunând efort. Dar acest biciclist era fugărit de un taur. În cazurile obișnuite, scopul graficianului este să-l convingă pe șovăielnicul neofit că sportul pe două roți constă în a ședea pe o șa luxoasă și a fi purtat rapid, în direcția în care dorești să mergi, de către puteri cerești nevăzute.
De regulă, persoana călare pe bicicletă este o tânără doamnă, și atunci ai sentimentul că pentru o desăvârșită odihnă trupească îmbinată cu o totală eliberare de angoase sufletești, somnul lin pe un culcuș de ape nu se poate compara cu mersul pe bicicletă pe un drum de costișă. Nicio zână călătoare pe un nor de vară nu ar putea lua lucrurile mai ușor decât această ciclistă, potrivit afișului. Costumul ei de mers pe bicicletă în anotimpul cald este ideal. Hangioaicele de modă veche ar refuza, poate, s-o servească, e adevărat; iar o forță polițienească îngustă la minte, înainte de a-i dresa proces-verbal, ar înfășura-o mai întâi într-un țol. Dar de așa ceva dânsa nu se sinchisește. La deal și la vale, în condiții de trafic rutier care ar pune la grea încercare până și agilitatea unei pisici, pe șosele cu suprafețe în stare să sfărâme un compresor cu aburi obișnuit, ea trece ca o viziune a grației nonșalante; părul blond fluturând în vânt, trupul de silfidă plutind, aerian, un picior pe șa, iar celălalt sprijinindu-se ușor pe far. Uneori concede să șadă în șa; atunci își pune picioarele pe furcă, aprinde o țigară și învârtește deasupra capului o lanternă chinezească.
Mai arareori, călare pe bicicletă se află un simplu bărbat. El nu este un acrobat tot atât de desăvârșit precum tânăra doamnă; însă figuri simple, ca de pildă să stea în picioare pe șa și să fluture stegulețe, să bea bere sau bulion de carne în timp ce evoluează, asta se pricepe să facă și chiar face. E de presupus că trebuie să facă ceva pentru a-și ocupa mintea: a ședea ore întregi pe bicicleta asta, fără nicio ocupație, fără niciun subiect de reflecție, desigur că agasează orice om cu un temperament activ. De aceea îl vedem stând în picioare pe pedale și apropiindu-se de culmea unui munte înalt pentru a apostrofa soarele sau a recita poezii peisajului înconjurător.
Din când în când, afișul înfățișează o pereche de cicliști; și atunci îți dai seama cât de net superioară pentru scopuri flirtatorii este bicicleta modernă în comparație cu demodatul salon sau perimata portiță. Dânsul și dânsa sunt călare pe câte o bicicletă, având grijă, bineînțeles, ca marca să fie cea corespunzătoare. După aceea nu mai au a se gândi la nimic decât la dulcea poveste, veche de când lumea. Pe ulițe adumbrite, prin orașe aglomerate în zile de târg, voios se învârtesc roțile „Optimei Britanice cu pedalier a Companiei Bermondsey”, sau ale „Evricei fără îmbinări a Companiei Camberwell”. Nu au nevoie să fie pedalate; nu necesită cârmire. Pune-le pe direcție și spune-le la ce oră vrei să te întorci acasă, și asta e tot ce cer. În timp ce Edwin se apleacă din șa să șoptească dulci nimicuri la urechea Angelinei, în timp ce fața Angelinei, pentru a-și ascunde roșeața, este întoarsă spre orizontul dinapoi, bicicletele magice își urmează cursul lin.
Și soarele strălucește întruna, și drumurile sunt veșnic uscate. Niciun părinte sever nu vine din spate, nicio mătușă insinuantă nu-ți stă în coastă, niciun împielițat de frățior nu pândește de după colț, nu se întâmplă nicio derapare. Of, Doamne! De ce nu se găseau „Optima Britanică” sau „Camberwell Evrica” de închiriat când eram noi tineri?
Sau poate că „Optima Britanică” și „Camberwell Evrica” stau rezemate de o poartă; poate că sunt obosite. Au muncit din greu toată după-amiaza ca să-i poarte pe acești tineri. Milostivi, au descălecat pentru a lăsa bicicletele să se odihnească. Stau așezați pe iarbă în umbra ramurilor grațioase; iarba e înaltă și uscată. Un pârâu curge pe la picioarele lor. Totul e pace și tihnă.
Aceasta este veșnic ideea pe care dorește s-o transmită graficianul de reclame de biciclete, „pace și tihnă”.
Dar greșesc spunând că niciun ciclist, potrivit afișului, nu muncește vreodată. Acum, că stau să reflectez, am văzut afișe reprezentând domni trăgând din greu pe biciclete, suprasolicitându-și eforturile, aproape că s-ar putea spune. Sunt supți la față și cu privirile rătăcite, de pe urma trudei, sudoarea le stă broboane-broboane pe frunte; ai impresia că, dacă mai urmează o pantă urcătoare dincolo de afiș, oamenii aceștia sau renunță, sau își dau duhul. Dar aceasta este urmarea propriei lor nesocotințe. Aceasta se întâmplă din cauză că ei stăruie să meargă pe o bicicletă de marcă inferioară. Dacă ar merge pe un „Putney Popular” sau pe un „Battersea Bounder”, așa cum procedează tânărul avizat din centrul afișului, atunci ar fi scutiți de toată această trudă inutilă. Atunci, tot ce li s-ar cere ar fi ca, din recunoștință, să arate fericiți; poate, din când în când, să pedaleze puțin de-a-ndărătelea când bicicleta, în avântul ei tineresc, își pierde mințile un moment și se avântă prea iute.
Voi, tineri obosiți, șezând amărâți pe câte o bornă rutieră, prea sleiți de putere ca să vă mai pese de ploaia ce vă udă până la piele; voi, fete ostenite, cu părul ud, lins, îngrijorate din pricina întârzierii, dornice să înjurați, dar fără să știți cum; voi, bărbați grași și chei, slăbind văzând cu ochii în timp ce gâfâiți și gemeți pe șoseaua interminabilă; voi, matroane împurpurate în obraji, amărâte, opintind din greu în roata leneșă, îndărătnică, de ce nu ați avut grijă să vă cumpărați o „Optima Britanică” sau o „Camberwell Evrica”? De ce predomină pe tot cuprinsul țării aceste biciclete de marcă inferioară?
Sau poate că se întâmplă și cu ciclismul ce se întâmplă cu toate celelalte lucruri: oare Viața nu este nicăieri la înălțimea Afișului?
Un lucru care totdeauna mă farmecă și mă fascinează în Germania este câinele german. În Anglia te plictisești de rasele obișnuite, le cunoști prea bine: mastiff, plumpudding, terrier (negru, alb sau sârmos, după cum devine cazul, dar totdeauna arțăgos), collie, bulldog; niciodată nimic nou. În Germania însă ai varietate. Întâlnești câini cum n-ai mai văzut în viața ta; care, până nu latră, nici nu știi că sunt câini. Totul este atât de inedit, de interesant! George a oprit un câine în Sigmaringen și ne-a atras atenția asupra lui. Îți dădea impresia că este o corcitură între un batog și un poodle. Nu vreau să afirm categoric că nu era o corcitură între un batog și un poodle. Harris a încercat să-l fotografieze, dar lighioana a zbughit-o peste un gard și s-a pierdut în niscai tufișuri.
Nu știu ce urmărește crescătorul de câini neamț; până acum și-a păstrat secretul. George e de părere că țintește către un grifon. Există suficiente elemente care să sprijine această teorie și, într-adevăr, în două sau trei cazuri pe care le-am întâlnit, pare-se că s-au înregistrat succese în această direcție. Totuși, nu mă pot îndupleca să cred că acestea sunt altceva decât pure întâmplări. Neamțul e practic, și nu văd scopul unui grifon. Dacă nu se urmărește decât o întruchipare cât mai stranie, oare nu există deja șoricarul?! Ce nevoie mai e de altceva? În plus, un grifon pe lângă casa omului ar fi foarte incomod; lumea l-ar călca tot timpul pe coadă. Părerea mea personală este că nemții tind să creeze o sirenă, pe care după aceea s-o dreseze să prindă pește.
Căci neamțul nostru nu încurajează lenea la nicio făptură. El vrea să-și vadă câinele muncind, și câinelui german îi place munca: despre asta nu încape nicio îndoială. Viața câinelui englez trebuie să i se pară o mizerie. Închipuiți-vă o făptură puternică, activă, inteligentă, cu un temperament excepțional de energic, condamnată să petreacă douăzeci și patru de ore pe zi în trândăvie totală! Dumneavoastră cum v-ar plăcea una ca asta? Nu e de mirare că se consideră un neînțeles, tânjește după imposibil și, în general, se vâră în tot felul de buclucuri.
Câinele german, dimpotrivă, are preocupări din belșug. Este aferat și plin de importanță. Priviți-l cum pășește înhămat la cotiga cu lapte. Niciun dascăl de biserică, la ceasul colectei, nu s-ar simți și nu ar arăta mai mulțumit de sine. Câinele nu face de fapt nicio treabă; persoana e cu împinsul și el cu lătratul; aceasta este concepția sa despre diviziunea muncii. În sinea lui își zice: „Persoana nu știe să latre, dar poate să împingă. E perfect”.
Este o plăcere să privești cât interes și câtă mândrie investește în treaba pe care o face. Alt câine, trecând pe lângă el, azvârle poate o remarcă sarcastică, punând la îndoială puritatea și consistența laptelui. Atunci, el se oprește brusc, fără să-i pese de celelalte vehicule.
— Dacă nu vă e cu supărare, ce-ați spus despre laptele nostru?
— Nu am spus nimic despre laptele dumneavoastră, i-o întoarce câinele celălalt pe un ton de candidă inocență. Am spus doar: ce frumos e azi afară și am întrebat de prețul varului.
— Aha, ați întrebat de prețul varului, așa! Doriți să-l cunoașteți?
— Da, v-aș fi recunoscător. M-am gândit că, oricum, sunteți în măsură să știți.
— Aveți perfectă dreptate, chiar îl cunosc. Face…
— Ei, hai odată! zice bătrânica, obosită și asudată, de-abia așteptând să-și termine rondul.
— Da, dar dă-o-ncolo! N-ai auzit cu ce aluzie s-a exprimat despre laptele nostru?
— Lasă-l păcatelor! Uite că vine un tramvai de după colț: o să dea peste noi.
— Da, dar eu nu-l las; că am și eu mândria mea. A întrebat de prețul varului și am de gând să-l informez! Face exact de douăzeci de ori cât…
— Ai să răstorni cotiga, uite asta ai să faci! strigă bătrânica înduioșător, căznindu-se cu bruma de puteri pe care o mai are să-l tragă înapoi. Oh, Doamne, Dumnezeule! Mai bine te lăsam acasă.
Tramvaiul vine asupra lor amenințător; un birjar urlă la ei; altă brută de dulău, sperând să ajungă la timp ca să dea și el o mână de ajutor, trece strada de pe partea cealaltă, trăgând după sine un cărucior cu franzeluțe, urmat de o fetișcană care zbiară; se adună lume; și un polițist se apropie cu pas grăbit.
— Face, zice câinele cu laptele, exact de douăzeci de ori cât ai să mai faci tu când or să te culeagă pe făraș sub formă de arșice.
— Ei, nu mai spune!
— Ba uite că spun, nepot de poodle franțuz ce ești, mâncător de varză așa și pe dincolo…
— Na! Știam c-o s-o răstorni, zice biata lăptăreasă. I-am spus eu c-o s-o răstoarne.
Dar el are o treabă și nu se sinchisește de ce spune bătrânica. Cinci minute mai târziu, după ce s-a reluat circulația, după ce fata și-a adunat franzeluțele murdare de noroi, iar polițistul a plecat cu numele și adresele tuturor celor aflați atunci pe stradă, dumnealui consimte să arunce o privire îndărăt.
— Da, a ieșit cam albastru, recunoaște el. Apoi, scuturându-se de orice grijă, adaugă vesel: Dar cred că l-am învățat minte pe individ. De-acum încolo n-are să se mai amestece unde nu-i fierbe varul, sper.
— Trag și eu nădejde, zice bătrânica, privind cu jale strada inundată de lapte.
Dar joaca lui preferată este să aștepte alt câine în vârful pantei și apoi să se ia cu el la întrecere gonind la vale. În aceste ocazii, principala ocupație a stăpânului este să alerge în urma lui și să culeagă de pe jos obiectele zvârlite afară din cotigă; pâini, verze sau cămăși. Jos, se oprește și își așteaptă prietenul.
— Bună goană, nu? zice el, gâfâind, în timp ce omul se apropie, încărcat până la bărbie. Cred că aș fi câștigat eu dacă n-ar fi fost netotul acela de băiețel. Mi-a ieșit drept în față când am dat colțul. Zici că l-ai observat? Păcat că nu l-am văzut, țânc afurisit! Acum pentru ce o fi urlând așa? Fiindcă l-am trântit și am trecut peste el? Treaba lui, de ce nu s-a ferit din drum? E revoltător cum își lasă unii copiii nesupravegheați ca să vină alții să-i răstoarne. Iuhu! Astea toate au căzut pe jos? Se vede treaba că nu mi le-ai așezat prea cu grijă; trebuie să fii atent cu chestiile astea. Nici n-ai visat că am să galopez la vale cu douăzeci de mile pe oră! Așa mă cunoști dumneata pe mine? Era să-l las pe câinele bătrânului Schneider să mă întreacă fără niciun efort? Dar asta e, că dumneata niciodată nu judeci. Ești sigur că le-ai adunat pe toate? Crezi că da? Eu n-aș „crede” dacă aș fi în locul dumitale; aș mai da o fugă până sus să mă conving. Te simți prea obosit? Bine, treaba dumitale! Dar să nu dai vina pe mine dacă lipsește ceva, și cu asta am încheiat.
Este atât de voluntar! El știe precis că acum trebuie s-o ia pe a doua la dreapta și nimic nu-l poate convinge că drumul cel bun este a treia la dreapta. E absolut sigur că are timp să traverseze și nu se încredințează de contrariu până ce nu vede cotiga sfărâmată. Atunci este plin de căință, ce-i drept e drept. Dar la ce mai servește căința? Cum de obicei are dimensiunile și forța unui tăuraș, iar companionul său din rasa oamenilor este în general un bătrânel sau o bătrânică cu balamalele șubrede sau un copilaș firav, face ce vrea el. Cea mai grea pedeapsă pe care i-o poate administra stăpânul său este să-l lase acasă și să plece singur cu căruciorul. Dar neamțul nostru este prea bun la inimă ca să facă una ca asta, afară de cazurile extreme.
Este cu neputință să crezi că e înhămat la cotigă pentru plăcerea altcuiva decât a lui; și sunt încredințat că țăranul german croiește hămulețul și construiește micuța cotigă numai și numai pentru a face o bucurie câinelui său. În alte țări, în Belgia, Olanda și Franța, am văzut câini de tracțiune rău tratați și munciți până la extenuare; dar în Germania – niciodată. Nemții își ocărăsc animalele în mod revoltător. Am văzut un neamț stând în fața calului său și batjocorindu-l cum îi venea la gură. Dar calul nu se sinchisea. Am văzut un neamț, care, obosit de atâta ocărât, a strigat la nevastă să vină să-l ajute. Când a venit, el i-a povestit ce făcuse calul. Relatarea a stârnit în femeie un clocot de indignare aproape la fel de aprig; și, stând de o parte și de alta a bietului animal, amândoi s-au pus să-l ocărască. I-au batjocorit mama defunctă, i-au insultat tatăl; au făcut remarci usturătoare la adresa înfățișării sale personale, a inteligenței sale, a simțului său moral, a calității sale de cal în general. Animalul a suportat torentul cu o răbdare exemplară un timp; apoi a făcut cel mai bun lucru pe care-l putea face în împrejurările date. Fără să se enerveze, s-a pus în mișcare calm. Cucoana s-a întors la albia ei cu rufe, iar omul l-a urmat pe stradă, continuând să-l ocărască.
Un popor mai bun la inimă decât nemții nici că-ți mai trebuie. Cruzimea față de animale sau de copii este un lucru aproape necunoscut în țara lor. Biciul, la ei, e un instrument muzical; pocnetul lui se aude de dimineața până seara, dar un vizitiu italian pe care l-am văzut odată folosindu-l pe străzile Dresdei a fost cât pe ce să fie linșat de mulțimea indignată. Germania este singura țară din Europa unde călătorul se poate așeza comod în trăsura închiriată, încredințat că blândul și harnicul său prieten dintre hulube nu va fi nici muncit peste puteri, nici tratat cu cruzime.