Harris are o lipsă. Harris și îngerul său păzitor. Un far de bicicletă patentat. Șaua ideală. „Reparatorul”. Ochiul său de vultur. Metoda sa. Încrederea sa stenică. Gusturile sale simple și necostisitoare. Înfățișarea sa. Cum să te descotorosești de el. George, ca profet. Delicata artă de a te face dezagreabil într-o limbă străină. George, ca și cercetător al naturii umane. George propune un experiment. Prudența sa. Obținerea sprijinului lui Harris, cu anumite condiții.
Luni după-masă a trecut Harris pe la mine; avea în mână o revistă de ciclism.
I-am spus:
— Ascultă-mă pe mine, las-o încolo.
Harris:
— Ce să las încolo?
Eu:
— Prostia aia, sau cum vrei să-i zici, brevetată, ultimul strigăt, revoluție în ciclism, spărgătoare de recorduri, a cărei reclamă o ții în mână.
El:
— De, știu și eu! Or să fie și pante abrupte de urcat și coborât; bănui că o să avem nevoie de frâne bune.
Eu:
— O s-avem nevoie de frâne bune, de acord, dar n-o să avem nevoie de o minune tehnică la care nu ne pricepem și care niciodată nu funcționează atunci când trebuie.
— Chestia asta, zise el, funcționează automat.
— Nu e nevoie să-mi spui, i-am întors-o eu. Las' că știu eu. Las' că știu eu din instinct ce-o să facă. La deal o să blocheze roata așa de bine, c-o să trebuiască să cărăm bicicleta în spinare. Ozonul din vârful dealului o să-i facă bine și dintr-odată o să se repare la loc. La vale o să înceapă să-și dea seama ce pacoste a fost. Asta o s-o ducă la remușcări și, în cele din urmă, la disperare. O să-și spună: „Nu sunt bună de frână; nu-i ajut deloc pe băieții ăștia; dimpotrivă, îi încurc. Sunt o pacoste, asta sunt”. Și, fără un cuvânt de avertisment, o să-și ia jucăriile și o să plece. Asta o să facă frâna aceea. Las-o încolo! Tu ești băiat bun, am continuat eu, dar ai și o lipsă.
— Care? m-a întrebat el, indignat.
— Ești prea credul! am răspuns eu. Dacă citești o reclamă, te-apuci s-o și crezi. În materie de ciclism, ai încercat toate inovațiile pe care le-au născocit toți imbecilii. Se pare că îngerul tău păzitor e un duh de ispravă, conștiincios, și până acum te-a ajutat s-o scoți cu bine la capăt; ascultă-mă pe mine, nu-i pune prea mult răbdarea la încercare. I-ai dat mult de furcă de când te-ai apucat de ciclism. Nu merge până-ntr-acolo încât să-l scoți din sărite.
El:
— Dacă fiecare am vorbi așa, n-ar mai exista progres în niciun sector de viață. Dacă nimeni n-ar încerca niciodată nimic nou, lumea s-ar opri în loc. Doar prin…
— Știu tot ce se poate spune, dacă te situezi pe poziția asta într-o discuție în contradictoriu, l-am întrerupt eu. Sunt de acord să experimentezi lucruri noi până la treizeci și cinci de ani; dar după treizeci și cinci de ani consider că un om are dreptul să se mai gândească și la persoana lui. Și tu, și eu ne-am făcut datoria în privința asta; mai ales tu. Ai sărit în aer din cauza unui tip nou de far cu butelie.
El:
— De fapt, știi, cred că a fost vina mea; cred că l-am înșurubat probabil prea tare.
Eu:
— Sunt foarte dispus să cred că, dacă există un mod greșit de a mânui un obiect, acela este modul în care îl mânuiești tu. Trebuie să fii atent cu această predispoziție a ta; este revelatoare pentru discuția noastră. Eu, cel puțin, nici n-am observat ce-ai făcut; tot ce știu e că ne plimbam pașnic și agreabil cu bicicleta pe Whitby Road, discutând despre Războiul de treizeci de ani, când, deodată, ți-a explodat farul cu o detunătură ca de pistol. Am tresărit așa de tare, că am căzut în șanț; și figura nevestei tale când i-am spus că nu-i nimic, că să nu aibă nicio grijă, pentru că acei doi bărbați or să te transporte sus și o să vină doctorul într-un minut, aducând și o infirmieră cu el, îmi dăinuie și azi în amintire.
El:
— Regret că nu te-ai gândit să aduni farul de pe jos. Aș fi vrut să descopăr ce l-a făcut să bufnească așa.
Eu:
— N-am avut timp să adun farul. Am socotit că mi-ar fi trebuit două ore să-l culeg de pe jos bucățică cu bucățică. În ce privește „bufnitura”, numai faptul că i s-a făcut reclama de a fi cel mai sigur far inventat vreodată ar fi băgat la idei pe oricine în afară de tine. Pe urmă, lanterna electrică, am continuat.
— Ei, aia, într-adevăr, dădea lumină minunată, replică el. Chiar tu ziceai.
Eu:
— A dat o lumină așa de minunată în King's Road, la Brighton, că a speriat un cal. În clipa când am intrat în întuneric, aproape de Kemp Town, s-a stins și ai fost amendat că circuli fără lumină. Poate ți-aduci aminte că mergeai pe bicicletă în după-amieze însorite, cu lanterna aceea aprinsă, de-ți era mai mare dragul. Bineînțeles că atunci când se-nnopta și trebuia aprinsă era gata obosită și avea nevoie de odihnă.
— Era cam enervantă, murmură el, mi-aduc aminte.
Eu:
— Mă enerva pe mine, darmite pe tine. Pe urmă șeile, am continuat eu. (Voiam să-i dau o lecție bună.) Există vreo șa pentru care s-a făcut reclamă și pe care n-ai încercat-o tu?
El:
— Mi-a intrat mie în cap că trebuie, odată și-odată, să găsesc șaua cea bună.
Eu:
— Ei bine, să-ți iasă asta din cap; trăim într-o lume imperfectă, făcută dintr-un amestec de bucurii și necazuri. Poate că există un tărâm mai fericit în care șeile de bicicletă sunt făcute din curcubee umplute cu nori; în lumea noastră, soluția cea mai simplă este să te obișnuiești cu șeile tari. Știi, șaua aceea pe care ai cumpărat-o la Birmingham era despicată în două și semăna cu o pereche de rinichi.
El:
— Te referi la cea construită pe principii anatomice?
— Chiar aceea, i-am răspuns. Cutia în care ai cumpărat-o avea pe capac un desen ce reprezenta un schelet șezând, sau mai degrabă acea parte din schelet pe care se șade.
El:
— Era foarte corect: îți arăta poziția justă a…
Eu:
— Să nu intrăm în amănunte: desenul respectiv mi s-a părut întotdeauna lipsit de orice decență.
El:
— Din punct de vedere medical era just.
— Se poate, am spus, pentru un om care nu merge pe bicicletă decât în oase. Eu atâta știu, că am încercat-o pe pielea mea și că pentru un om care mai are și mușchi e curată tortură. Ori de câte ori treceai peste o piatră sau peste o hârtoapă, te ciupea, de parc-ai fi călărit pe o namilă de rac irascibil. O lună întreagă ai mers pe ea.
— M-am gândit că e cinstit s-o supun la probă.
Eu:
— Ți-ai supus și familia la un pui de probă; dacă-mi permiți să folosesc vorba asta. Mi-a spus nevastă-ta că în tot cursul vieții voastre conjugale nu te-a văzut așa de nervos, așa de zdrențăros la vocabular ca în luna aceea. Apoi, ți-aduci aminte de cealaltă șa, cea cu arcul dedesubt?
El:
— Vrei să zici „Spirala”.
Eu:
— Vreau să zic aceea care te sălta în sus și-n jos ca pe un Hopa-Mitică; uneori te trântea la loc unde trebuia, dar alteori, nu. Nu mă refer la chestiile astea numai ca să evoc amintiri dureroase, ci vreau să te fac să-ți dai seama că e nebunie să te-apuci de experiențe la vârsta ta.
El:
— Să nu te mai legi atâta de vârsta mea. Un bărbat la treizeci și patru…
— Un bărbat la cât?
El:
— Dacă nu vrei chestia, n-o lua. Dacă bicicleta o s-o ia la vale cu tine și dacă tu și George o să treceți printr-un acoperiș de biserică, să nu mă-njuri.
— Cât despre George, nu promit nimic, am spus. După cum știi, o nimica toată îl scoate câteodată din sărite. Dacă s-ar întâmpla un accident, cum spui tu, s-ar putea să se supere, dar mă angajez să-l asigur că n-a fost din vina ta.
— Instalația asta-i în regulă? întrebă el.
— Tandemul, am răspuns, e bine mersi.
El:
— I-ai făcut revizia?
Eu:
— Nu, și nici altcineva n-o să-i facă vreo revizie. Se află în stare bună de funcționare și așa o să rămână pân-om porni.
Am mai văzut eu „revizii” dintr-astea. Era un tip la Folkestone; mă întâlneam deseori cu el pe Lees. Mi-a propus într-o seară să facem a doua zi o plimbare mai lungă cu bicicleta și eu am fost de acord. M-am sculat devreme, contrar obiceiului meu; am făcut un efort și am fost încântat de mine. El a întârziat jumătate de oră; îl așteptam în grădină. Era o zi minunată.
Zice:
— Frumoasă bicicletă. Cum merge?
— Eh, ca mai toate, am răspuns eu, destul de ușor dimineața, ceva mai țeapăn după-amiaza.
A apucat-o de roata din față și de furcă și a început s-o zgâlțâie zdravăn. Eu zic:
— Nu-i mai face-așa, că-i faci rău.
Nu-nțelegeam de ce s-o zgâlțâie, biata bicicletă nu-i făcuse niciun rău. Și-apoi, dacă-i trebuia o zgâlțâială, eu eram cel în drept s-o zgâlțâi. Simțeam ce-aș fi simțit dacă s-ar fi apucat să-mi bată câinele.
Zice:
— Roata asta din față joacă.
Zic:
— Ba nu joacă deloc dacă n-o joci dumneata.
Roata nu juca, fie vorba-ntre noi, poate doar o mică bătaie imperceptibilă.
Zice:
— E periculos; ai o șurubelniță?
Ar fi trebuit să fiu ferm, dar mă gândeam că poate într-adevăr se pricepe la treburi de-astea. M-am dus în magazia cu scule să văd ce pot găsi. Când m-am întors, el ședea pe jos, cu roata din față între picioare. Se juca cu ea, învârtind-o; restul bicicletei zăcea pe pietriș lângă el.
Zice:
— S-a întâmplat ceva cu roata asta din față a dumitale.
— Așa mi se pare și mie, răspund eu.
Dar nu era omul care să înțeleagă o vorbă de duh.
Zice:
— Mi se pare că are ceva la rulmenți.
Zic:
— Nu-ți mai face griji din cauza asta, o să te obosești. Hai s-o montăm la loc și să pornim.
Zice:
— Acum că tot e ieșită, am putea să ne uităm ce are.
Vorbea de parcă roata căzuse din întâmplare.
Până s-apuc să-l opresc, a și deșurubat ceva undeva și… dura! Pe potecă au început să se rostogolească vreo duzină de biluțe.
— Prinde-le! țipă el. Prinde-le! Nu trebuie să pierdem niciuna!
Era foarte alarmat de soarta lor.
Am scotocit în patru labe primprejur vreo jumătate de oră și-am găsit șaisprezece biluțe. Zicea că speră că le-am găsit pe toate, că de nu, bicicleta o să se resimtă în mod considerabil. Zicea că de nimic nu trebuie să ai mai multă grijă atunci când demontezi o bicicletă decât să fii atent să nu pierzi vreo biluță. Mi-a explicat că e bine să le numeri când le scoți și să fii atent să le pui înapoi în exact același număr, fiecare la locul ei. I-am promis că, dacă vreodată o să demontez o bicicletă, o să-mi aduc aminte de sfatul lui.
Pentru mai multă siguranță, am băgat biluțele în pălărie și am pus pălăria pe scara de la intrare. Recunosc, n-am făcut un lucru inteligent. Ba, chiar am făcut o prostie. De obicei nu sunt zevzec; cred că ipochimenul a avut o influență nefastă asupra mea.
Mi-a spus apoi că, dacă tot s-a apucat de o treabă, o să se uite ce-i cu lanțul și, cât ai zice pește, a început să demonteze angrenajul. Am încercat să-l conving să nu facă una ca asta. I-am povestit că un amic de-al meu, cu experiență, mi-a spus odată foarte serios: „Dacă pățești ceva cu angrenajul, vinde bicicleta și cumpără alta nouă; revine mai ieftin.”
Zice:
— Numai cine nu se pricepe la mecanică vorbește așa. Nimic nu-i mai ușor decât să demontezi un angrenaj.
Trebuie să mărturisesc că avea dreptate. În mai puțin de cinci minute, angrenajul era demontat și stătea desfăcut în două pe potecă, iar el pipăia pe jos după șuruburi. Spunea că pentru el a rămas pururea un mister cum dispar șuruburile.
Tot mai căutam șuruburile, când a ieșit Ethelbertha. A rămas surprinsă când ne-a văzut; credea că suntem de mult pe drum.
Zice el:
— Acum nu mai avem mult. Îi dau doar o mână de ajutor soțului dumneavoastră să facă revizia bicicletei. E bună, dar toate se mai cer verificate din când în când.
Ethelbertha spuse:
— Când doriți să vă spălați după ce-ați terminat, vă rog să vă duceți la bucătărie pe din dos, dacă nu vă supărați; fetele tocmai au isprăvit de făcut curat prin dormitoare.
Consoarta mi-a comunicat că, dacă se vede cu Kate, o să se ducă probabil să se plimbe cu barca, dar în orice caz la prânz e acasă. Aș fi dat o liră să mă duc și eu cu ea. Mi se făcuse lehamite să tot stau acolo în picioare și să mă uit cum îmi distruge bicicleta zevzecul ăla.
Bunul-simț nu înceta să-mi șoptească: „Oprește-l până nu e prea târziu! Ai tot dreptul să-ți ocrotești avutul de furia unui zănatic. Ia-l de ceafă și zvârle-l pe poartă afară, cu un picior în fund!”
Dar sunt slab de înger când e vorba să-i ating pe alții la sentiment și l-am lăsat să dea iama mai departe.
A renunțat să mai caute restul de șuruburi. Spunea că șuruburile au un talent deosebit de a răsări când nici nu te-aștepți și că acum o să se ocupe de lanț. Îl strânse așa de tare, că nici că se mai mișca; apoi îl slăbi până ajunse de două ori mai larg decât fusese înainte; apoi spuse că mai bine să ne gândim să montăm roata din față la loc.
Eu țineam furca și el se canonea cu roata. După ce au trecut zece minute, i-am propus să țină el furca și să încerc eu cu roata; și am schimbat locurile. După primul minut, trânti bicicleta și făcu o scurtă plimbare în jurul terenului de crochet, cu mâinile strânse între pulpe. În timp ce se plimba, îmi lămurea că lucrul cel mai important este să eviți să-ți prinzi degetele între furcă și spițele de la roată. I-am răspuns că sunt convins din proprie experiență, că are multă dreptate în ceea ce spune. Se bandajă cu niște cârpe și începurăm din nou. În cele din urmă, tot am reușit s-o băgăm la loc și, în clipa când era gata fixată, amicul izbucni în râs.
Zic:
— Ce-i așa de râs?
Zice:
— Ce să fie, sunt un prost!
Era primul lucru spus de el care m-a făcut să-l respect. L-am întrebat ce l-a dus la această descoperire.
Zice:
— Păi, uitarăm biluțele!
M-am uitat în jur după pălărie; zăcea răsturnată pe potecă și câinele de vânătoare, favoritul Ethelberthei, înghițea biluțele pe cât prididea să le hăpăie de repede.
— Se sinucide, spuse Ebbson (din ziua aceea nu l-am mai întâlnit, slavă Domnului; dar așa cred că-l chema, Ebbson), sunt din oțel solid.
Zic:
— Nu-mi fac griji în privința câinelui. Săptămâna asta a mai mâncat niște șireturi și un pachet de ace. Natura-i cel mai bun sfetnic; cățeii, se pare, au nevoie de asemenea stimulente. Ceea ce mă îngrijorează e bicicleta mea.
El era binedispus.
Zice:
— Ei, trebuie să punem la loc ce mai găsim, și ce-o fi o fi.
Am găsit unsprezece. Am pus șase într-o parte și cinci în cealaltă parte și, după o jumătate de oră, roata era din nou la locul ei. Nici nu-i nevoie să mai spun că acum juca de-a binelea; și un copil și-ar fi dat seama. Ebbson afirma că deocamdată e bine și-așa. Se vede că obosise și el. Cred că, dacă îl lăsam, în momentul acela ar fi plecat acasă. Dar acum eram eu hotărât să-l rețin și să-l pun să termine treaba; îmi luasem gândul de la plimbare. De bicicletă nu mai eram mândru; ucisese în mine această mândrie. Singura mea plăcere acum era să-l văd zgâriindu-se, zdrelindu-se și ciupindu-se. I-am mai îndulcit proasta dispoziție cu un pahar de bere și cu niște elogii judicioase.
I-am spus:
— E de un real folos pentru mine să mă uit la dumneata cum meșterești. Nu numai că mă fascinează talentul și priceperea dumitale, dar încrederea stenică pe care o ai în forțele dumitale, optimismul dumitale inexplicabil mă ung la inimă.
Astfel încurajat, se apucă de lucru ca să pună la loc angrenajul. Propti bicicleta de casă și începu să meșterească dintr-o parte. Apoi o propti de un copac și o meșteri din cealaltă parte. Apoi mi-o dădu s-o țin eu, în timp ce el stătea culcat pe jos, cu capul între roți, și meșterea la ea pe dedesubt, de unde picura ulei pe el. Apoi o luă de la mine și se aplecă peste ea ca o pereche de desagi până își pierdu echilibrul și căzu în cap.
Spuse de trei ori:
— Slavă Domnului, în sfârșit, e gata!
Și de două ori spuse:
— Ba nu e, fir-aș să fiu!
Ce-a spus a treia oară încerc să uit.
Apoi își ieși din sărite și încercă s-o brutalizeze. M-am bucurat să văd că bicicleta nu se lăsa; și următoarele mișcări au degenerat într-o adevărată luptă corp la corp între el și bicicletă. Ba era bicicleta pe potecă și el călare pe ea, ba se inversau rolurile și era el pe potecă și bicicleta călare peste el. Din când în când, îmbujorat de succes, stătea cu bicicleta bine prinsă între picioare. Dar victoria lui era de scurtă durată. Dintr-odată, printr-o mișcare bruscă, bicicleta se elibera și, întorcându-se asupra lui, îl pocnea zdravăn în cap cu ghidonul.
La unu fără un sfert, murdar și ciufulit, crestat și plin de sânge, spuse:
— Cred că ajunge pentru ziua de azi.
Se ridică și își șterse broboanele de pe frunte.
Bicicleta, de asemenea, arăta de parcă i-ar fi fost și ei de ajuns. Care dintre ei fusese mai rău pedepsit ar fi fost greu de spus. L-am condus în bucătărie pe din dos, unde, pe cât era posibil, fără sodă și fără alte instrumente necesare, s-a curățat și l-am trimis acasă.
Bicicleta am urcat-o într-o trăsură și am dus-o la cel mai apropiat atelier de reparații. Maistrul din atelier a venit și s-a uitat la ea:
— Ce doriți să fac cu asta?
— Doresc, zic, pe cât posibil, s-o reparați.
— E cam paradită, zice, dar am să fac tot ce pot.
A făcut tot ce-a putut, ceea ce s-a ridicat la două lire și zece șilingi. Dar niciodată n-a mai fost aceeași mașinuță; și la sfârșitul verii am încredințat-o unui misit să mi-o vândă. Nu voiam să-nșel pe nimeni; i-am dat instrucțiuni omului s-o prezinte ca pe o bicicletă de anul trecut. Misitul m-a sfătuit să nu menționez anul.
Mi-a spus:
— În afacerea asta nu contează ce este și ce nu este adevărat, contează ce-i poți face pe oameni să creadă. Acu', fie vorba între noi, nu prea are fason de bicicletă de anul trecut; după cum arată, are vreo zece ani bătuți pe muchie. Dar n-o să spunem nimic despre vârstă, o să luăm și noi cât putem pe ea.
Am lăsat totul în seama lui, și omul mi-a obținut pe ea cinci lire, mai mult decât în visul lui, zicea el.
Există două feluri în care poți să faci exerciții fizice cu bicicleta: sau s-o „revizuiești”, sau să mergi cu ea. În general, nu pot să jur că acela căruia îi place mai mult s-o demonteze decât s-o călărească nu este mai avantajat. Nu-i pasă de vreme și de vânt, starea drumurilor nu-l incomodează. Dă-i o șurubelniță, o legăturică de cârpe, o tinichea cu ulei și ceva pe care să se așeze, și în ziua aceea e fericit. Bineînțeles, trebuie să se împace cu anumite neajunsuri; nu există bucurie fără supărare. Arată tot timpul ca un tinichigiu, iar bicicleta te face să-l bănui că, după ce a furat-o, a-ncercat s-o metamorfozeze; dar cum rareori trece de prima bornă rutieră cu ea, poate că asta nu contează prea mult. Greșeala pe care o comit unii este că-și închipuie că pot să practice cu aceeași bicicletă ambele discipline sportive. Lucrul acesta este imposibil: nicio bicicletă nu rezistă la această dublă solicitare. Trebuie să te decizi: ori ești „reparator”, ori biciclist. Eu, personal, prefer să mă plimb pe bicicletă, de aceea sunt atent să nu am în preajma mea nimic ce m-ar putea tenta să-i fac vreo revizie. Când mi se întâmplă ceva la bicicletă, o duc de mânuță până la cel mai apropiat atelier de reparații. Dacă sunt la o distanță prea mare de oraș sau de sat ca să merg pe jos, mă postez la marginea șoselei și aștept până trece o căruță. Îmi dau seama că, întotdeauna, cel mai mare pericol vine de la reparatorul ambulant. Imaginea unui vehicul stricat este, pentru reparator, ca stârvul din șanț pentru corb; se repede asupra lui cu un prietenos croncănit de triumf. La-nceput încercam să fiu politicos. Spuneam:
— Nu-i nimic, nu vă deranjați. Vedeți-vă de drum și petrecere frumoasă, v-o cer ca pe o favoare; vă rog, vedeți-vă de drum!
Experiența m-a învățat totuși că amabilitatea nu are niciun rost în asemenea cazuri extreme. Acum zic:
— Cară-te și lasă-mi bicicleta-n pace, că de nu, îți trag una de-ți sare dovleacul din loc!
Și dacă pari hotărât și mai ai și un ciomag zdravăn în mână, de regulă poți să-l gonești.
Mai târziu a venit George pe la mine.
Zice:
— Ce crezi, o să fie totul gata?
Zic:
— Totul o să fie gata până miercuri, în afară, probabil, de tine și de Harris.
Zice:
— Ce face tandemul?
— Tandemul, zic, e bine mersi.
Zice:
— Nu crezi că are nevoie de o revizie?
Am răspuns:
— Vârsta și experiența m-au învățat că există foarte puține lucruri în privința cărora e bine ca omul să aibă certitudine absolută. Prin urmare, mie îmi rămâne acum doar un număr limitat de probleme în care știu că pot investi o oarecare certitudine. Printre aceste adevăruri încă de nezdruncinat se numără și convingerea că tandemul de colo nu are nevoie de nicio revizie. Și mai presimt că, dacă apuc ziua de miercuri, de-acum și până miercuri dimineața, nicio ființă omenească n-o să pună mâna pe el să-l revizuiască.
George spuse:
— Eu, în locul tău, nu m-aș enerva. O să vină ea ziulica, și poate nu prea târziu, când bicicleta de colo, cu doi munți între ea și primul atelier, o să trebuiască neapărat reparată, cu toată nevoia ta cronică de repaus. Atunci o să bați lumea la cap să-ți spună unde ai pus uleiul și ce-ai făcut cu cheia franceză. Pe urmă, în timp ce tu o să transpiri ținând bicicleta proptită de un pom, o să ai pretenția ca altcineva să curețe lanțul și să umfle roata din spate.
Mi-am dat seama câtă dreptate era în dojana lui George, aș zice chiar câtă profetică înțelepciune. I-am spus:
— Iartă-mi spiritul de contradicție. Adevărul e că azi-dimineață a trecut Harris pe-aici…
— Gata, zise George, am înțeles. Și pe urmă, despre altceva venisem să vorbesc cu tine. Ia uită-te la asta.
Și îmi dădu o broșură legată în pânză stacojie. Era un ghid de conversație engleză pentru turiști germani. Începea „Pe vapor” și se termina „La doctor”, cel mai lung capitol fiind consacrat conversației dintr-un vagon de tren, într-un compartiment, populat, după cât se pare, cu demenți, prost crescuți și puși pe ceartă: „Nu puteți sta puțin mai departe de mine, domnule?” „Imposibil, doamnă; vecinul meu de compartiment este foarte gras.” „Nu doriți să încercăm să ne aranjăm picioarele?” „Vă rog să fiți așa de drăguț să vă țineți coatele în jos.” „Rog, doamnă, să nu vă jenați, dacă umărul meu vă este de folos”, asta fără nicio indicație dacă trebuie spus pe un ton sarcastic sau dimpotrivă. „Mă văd silit să vă rog, doamnă, să vă mișcați puțin mai încolo, abia mai pot respira”, autorul având probabil impresia că, după un timp, toți ajunseseră pe jos, claie peste grămadă. Capitolul era încununat de fraza: „Iată-ne ajunși la destinație, slavă Domnului! (Gott sei dank!)”, exclamație pioasă care, date fiind împrejurările, trebuia strigată, desigur, în cor.
La sfârșitul cărții era o addenda, în care i se dădeau cititorului german diverse sfaturi privind întreținerea sănătății și a confortului personal în decursul șederii sale în orașele din Anglia; în capul listei figurau sfaturi precum acelea de a purta totdeauna asupră-ți o rezervă de prafuri dezinfectante, de a încuia totdeauna ușa dormitorului în timpul nopții și de a număra întotdeauna cu multă grijă banii când ți se dă restul.
— Nu e prea strălucită, am remarcat eu, dându-i broșura înapoi lui George. În orice caz, eu, personal, nu i-aș recomanda-o niciunui german care vrea să viziteze Anglia; cred că l-ar face antipatic. Dar am citit și cărți publicate la Londra pentru a fi folosite de englezi în străinătate, cărți, punct cu punct, la fel de imbecile. Cine știe ce cretin care a trecut prin școală și care încurcă și stâlcește șapte limbi s-a apucat să scrie aceste cărți spre dezinformarea și inducerea în eroare a Europei moderne.
— Nu poți tăgădui, spuse George, că aceste cărți sunt foarte solicitate. Se cumpără cu miile, știu foarte bine. În fiecare oraș din Europa trebuie că există oameni care vorbesc în halul ăsta.
— Se poate, am răspuns eu, dar, din fericire, nu-i înțelege nimeni. Am văzut și eu indivizi pe peroane sau la colțuri de stradă care citesc tare din cărți de astea. Nimeni nu știe ce limbă vorbesc; nimeni nu înțelege o iotă din ce spun; și poate că e mai bine așa; dacă s-ar face înțeleși, s-ar pune lumea cu bătaia pe ei.
George zise:
— S-ar putea să ai dreptate; tare aș vrea să văd ce s-ar întâmpla dacă s-ar face înțeleși. De aceea, propun să ajungem miercuri dimineața la Londra cât mai devreme, și vreo oră-două să facem cumpărături cu ajutorul acestei cărți. Am nevoie de câteva mărunțișuri, printre altele, o pălărie și o pereche de papuci. Vaporul nu pleacă din Tilbury înainte de douăsprezece, așa că avem exact cât ne trebuie. Vreau să experimentez acest tip de conversație acolo unde am să-mi pot da seama exact ce efect produce. Vreau să văd cum se simte un străin când i se vorbește în felul acesta.
Mi s-a părut o idee nostimă. În entuziasmul meu, m-am oferit să-l însoțesc și să aștept afară. Am spus că îmi închipui că și lui Harris i-ar plăcea să intre în joc – adică să stea afară.
George a replicat că altul era planul lui. El propunea ca și Harris, și eu să-l însoțim în prăvălie. Zicea că, avându-l pe Harris alături ca să-l susțină cu mutra lui belicoasă, și pe mine, care să stau în ușă ca să chem poliția la caz de nevoie, ar fi fost dispus să se arunce în această aventură.
Ne-am dus la Harris și i-am înfățișat propunerea. El a examinat cartea și în special capitolele referitoare la cumpărarea pălăriilor și papucilor. Pe urmă a declarat:
— Dacă George îi spune vreunui cizmar sau vreunui pălărier lucrurile scrise aici, n-o să aibă nevoie de susținători; o să aibă nevoie de cineva care să-l transporte la spital.
Chestia asta l-a înfuriat pe George.
— Vorbești, a spus George, de parcă aș fi un nătăfleață fără pic de minte. Bineînțeles că o să aleg frazele cele mai politicoase și mai puțin iritante; insultele grave am să le evit.
Acest punct fiind bine lămurit, Harris și-a dat consimțământul; și plecarea noastră a fost fixată pentru miercuri dis-de-dimineață.