Bărbierul spuse:
Aflați, așadar, o, stăpânii mei, că trăiam la Bagdad sub domnia emirului drept-credincioșilor El-Muntasser Billah[31]! Se trăia în fericire sub stăpânirea lui, întrucât îi avea la inimă pe săraci și pe nevoiași, și îi erau dragi taifasurile cărturarilor, ale înțelepților și ale poeților.
Or, într-o bună zi, califul avu a se plânge de zece ipochimeni care sălășluiau nu departe de cetate, și îi porunci naipului să-i caute pe cei zece ipochimeni. Și vru soarta să mă aflu pe țărmul apei, taman la ceasul când derbedeii se găteau să treacă Tigrul în luntre. Și îi văzui pe dalcauci în luntre și îmi zisei în minte: „Aha! inșii ăștia și-au dat întâlnire în luntre spre a-și petrece ziua veselindu-se, mâncând și bând. Încât numaidecât cată să le fiu oaspete și să-mi fac parte la chiolhan!”
Mă apropiai atunci de apă și, fără a scoate o vorbă, eu, Tăcutul, sării în luntre și mă vârâi în liota lor. Dar deodată văzui că vin străjile valiului, care îi înșfăcară, le puseră la fiecare câte un singir la gât și niște lăcate la mâini, și pe urmă mă înșfăcară și pe mine și îmi puseră așijderea un singir la gât și lăcate la mâini. Iac-așa! și nu suflai o vorbă și nu îngânai un cuvânt, faptul vă este o dovadă, domniile voastre, despre tăria firii mele și despre scumpătatea mea la vorbă. Mă lăsai așadar înfieruit fără a crâcni, și mă văzui dus cu cei zece inși până între mâinile emirului drept-credincioșilor, califul Montasser Billah.
La vederea noastră, califul chemă armașul și îi zise:
— Taie-le capetele numaidecât acestor zece mișei!
Atunci armașul ne rândui în șir pe toți, în curte, sub ochii califului și, ridicându-și paloșul, reteză capul dintâi și îl aruncă de-a rostogolul, pe urmă pe cel de al doilea și pe cel de al treilea și până la cel de al zecelea. Da când ajunse la mine, numărul de capete tăiate era zece, iar el nu avea poruncă să taie mai mult. Se opri așadar și îi spuse califului că porunca a fost împlinită. Atunci califul se întoarse și mă văzu tot în picioare și strigă:
— O, armașule, ți-am poruncit să tai capul celor zece mișei! Cum se face că pe acesta al zecelea l-ai cruțat?
Armașul răspunse:
— Pe milele lui Allah asupra ta, și pe milele tale asupra noastră! am tăiat zece capete!
Califul grăi:
— Să vedem! ia numără-le dinaintea mea!
Le numărară și se găsi întocmai numărul de zece. Atunci califul se uită la mine și mă întrebă:
— Da tu cine ești? și ce cauți între acești lacomi de sânge?
Eu atunci, o, stăpânii mei, și numai atunci, dinaintea întrebării emirului drept-credincioșilor, mă hotărâi să vorbesc. Și spusei:
— O, emire al drept-credincioșilor! eu sunt șeicul poreclit El-Samet, din pricina scumpătății mele la vorbă. Înțelepciune am destulă în cap; dar cât despre cumpănirea judecății mele, cât despre temeinicia cuvintelor mele, cât despre desăvârșirea minții mele, cât despre agerimea deșteptăciunii mele, cât despre scumpătatea mea la vorbă, nu am a-ți spune nimic, întrucât aceste haruri sunt fără de capăt în mine. Cât despre meseria mea, este bărbieritul. Și sunt unul dintre cei șapte fii ai tatălui meu, iar cei șase frați ai mei sunt toți în viață. Da iacătă întâmplarea! Chiar în dimineața aceasta, mă preumblam de-a lungul Tigrului; îi văzui pe inșii aceia zece care săreau într-o luntre; și mă vârâi printre ei și coborâi cu ei și socoteam că or fi niscaiva musafiri la vreun zaiafet pe apă. Da, de cum ajunserăm pe malul celălalt, mă dumirii că mă aflam între niște tâlhari; întrucât văzui străjile năvălind și punându-ne singirul la gât. Iar eu, măcar că eram străin de inșii aceia, nu vrusei să vorbesc nimic, nici să mă împotrivesc, și aceasta din pricina prisosului meu de dârzie și a scumpătății mele la vorbă. Așa că fusei adus cu toți aceia între mâinile tale, o, emire al drept-credincioșilor, și tu porunciși să li se taie capetele celor zece ucigași, iar eu rămăsei singur între mâinile armașului; și, la toate, nu rostii o vorbă. Eu unul găsesc că asta cere inimă bărbată și tărie destul de strașnică. Și, de altminteri, nimic altceva decât numai faptul de a mă face pe nepusă masă tovarăș cu cei zece ipochimeni, numai el și este cel mai mare fapt de vitejie pe care îl știu. Da să nu te minunezi de purtarea mea, o, emire al drept-credincioșilor, întrucât eu toată viața mea m-am purtat totdeauna așa, îndatorându-i pe cei ce nu mă cunosc!
După ce auzi spusele mele și află astfel că sunt plin de bărbăție și de virtute, îndrăgind tăcerea și chibzuința, scârbind iscodeala și băgărlâcul, orice-ar fi putut să spună tânărul acela șchiop care se afla aici adineaori, tânărul acela șchiop pe care l-am scăpat de la tot soiul de necazuri, califul îmi spuse:
— O, preacinstitule șeic, bărbier isteț și chibzuit! spune-mi: da frații tăi cei șase? … sunt și ei ca tine? au în ei tot atâta înțelepciune, pricepere și sfiiciune?
Răspunsei:
— Ferească-mă Allah de ei! Ce departe de mine sunt așezați! O, emire al drept-credincioșilor, chiar că acum m-ai mâhnit cu o mare ocară, asemuindu-mă cu acei șase zărghiți care nu au nimic asemănător cu mine, nici de aproape, nici de departe. Întrucât, din pricina trăncănelii lor smintite și a băgăroșeniei lor și a nevredniciei lor, și-au tras asupră-le destule necazuri și, fiecare dintre ei, câte un beteșug la trup și la minte. Într-adevăr, fratele meu dintâi este șchiop; cel de al doilea este chior; cel de al treilea, știrb; cel de al patrulea, orb; cel de al cincilea are urechile tăiate și nasul retezat; iar cel de al șaselea, buzele spintecate. Căci, o, emire al drept-credincioșilor, să nu care cumva să socoti că umflu cusururile fraților mei și harurile mele. Întrucât, de ți-aș istorisi povestea lor, ai vedea cât de deosebit sunt eu de ei toți. Și, întrucât povestea lor este nemăsurat de grăitoare, iacătă, fără a mai zăbovi, am să ți-o istorisesc.