Bacbac orbul, zis Cotcodacul-umflat, este cel de al treilea frate al meu, iar de meserie este cerșetor, și trecea printre fruntașii isnafului calicilor din Bagdad, cetatea noastră.
Într-o zi, voia lui Allah și ursita vroiră ca fratele meu, tot cerșetorind, să ajungă la ușa unei case destul de falnice.
Și frate-meu Bacbac, țipându-și mereu milogelile obișnuite pentru a cere de pomană: „O, miluitorule! o, darnicule!”, bătu cu bățul în ușa casei. Or, trebuie să-ți spun, o, cârmuitorule al drept-credincioșilor, că fratele meu Bacbac, ca toți isteții din isnaful lui, avea năravul să nu răspundă niciodată atunci când, după ce bătea în ușa vreunei case, auzea: „Cine e acolo?” Tăcea astfel, spre a-i sili pe oamenii dinăuntru să deschidă; că altminteri, deprinși cum erau cu cerșetorii, nu deschideau ci doar răspundeau dinăuntru: „Allah să te aibă întru mila lui!” Asta-i chipul de a te descotorosi de cerșetori.
Încât, în ziua aceea, oricât tot întrebară dinăuntru: „Cine este la ușă?”, fratele meu tăcu. Și, până într-un sfârșit, auzi niște pași ce se apropiau și ușa cum se deschidea. Se ivi un ins de la care Bacbac, dacă nu ar fi fost orb, de bună seamă că nu ar fi cerut pomană. Da așa-i fusese sortit. Și fiecare om își poartă soarta agățată la gât.
Insul îl întrebă:
— Ce vrei?
Frate-meu Bacbac îi răspunse:
— Ce-o fi, în numele lui Allah Preaînaltul!
Insul îl întrebă:
— Nu cumva ești orb?
El îi spuse:
— Da, stăpâne al meu! Și tare sărac!
Insul răspunse:
— Dacă-i așa, dă-mi mâna să te călăuzesc.
El îi întinse mâna, și insul îl băgă în casă și îl ajută să suie pe niște scări până ce îl duse sus pe terasa casei, care era tare înaltă. Iar frate-meu, cu sufletul la gură, gândea: „De bună seamă că are să-mi dea rămășițele de la vreun ospăț mare.”
Când ajunseră amândoi sus pe terasă, insul îl întrebă:
— Ce vrei, orbule?
Frate-meu, destul de nedumerit, răspunse:
— Vreo pomană, în numele lui Allah!
El răspunse:
— Allah deschidă-ți luminile într-alte părți!
Atunci Bacbac zise:
— A, bre omule! păi nu puteai să-mi tălmăcești răspunsul tău pe când eram încă jos?
Omul răspunse:
— Păi da tu, care ești mai prejos decât tuhăsul meu, pentru ce nu mi-ai răspuns când strigam din casă „Cine e acolo? Cine e la ușă?” Cară-te așadar de-aici cât mai iute, ori am să te fac să te duci de-a rostogolul ca un ghemotoc, milogule, slinosule și mișelule!
Iar Bacbac fu nevoit, orb cum era, să coboare cât mai iute scara, singur-singurel. Îi mai rămăseseră de coborât vreo douăzeci de trepte, când călcă deodată greșit și porni să cadă de-a dura pe scară până la ușă. Și, în căderea aceea, se lovi rău la cap, și începu să geamă, luându-și iarăși umbletul pe uliță. Atunci doi soți de-ai săi dintre milogi, când îl văzură că geme așa, îl întrebară de pricină, iar el le istorisi pătărania. Pe urmă le spuse:
— Acuma, fârtaților, se cade a mă ajuta să mă întorc la mine acasă, să iau ceva bani spre a-mi cumpăra de-ale gurii în ziua asta stearpă și blestemată. Sunt nevoit astfel să mă ating de agoniselile noastre, care, precum știți, sunt destul de mari, și peste care m-ați statorit chivernisitor.
Or, pe urmele lui, coborâse și insul cu pricina, care se ținuse după el, ca să-l adulmece mai de aproape și să-l vadă ce face. Și-așa că se luă după frate-meu și ceilalți doi orbi, fără ca ei să-l simtă, până ce ajunseră cu toții la bârlogul lui Bacbac. Intrară acolo, iar insul se furișă pe lângă ei repede, până să apuce ei să închidă ușa. Iar Bacbac le spuse celor doi fârtați ai lui:
— Întâi de toate, căutați bine dacă n-a intrat vreun străin care să se fi ascuns în odaie.
La vorbele acestea, insul, care era hoț de meserie și tare iscusit printre cei de lefteria lui, văzu o frânghie ce sta legată de grinda casei, apucă de frânghie și se cațără sprinten și fără zarvă până sus la bagdadie, unde șezu liniștit pe grindă. Atunci cei doi cerșetori începură să cerceteze prin toată odaia și pipăiră de jur împrejur în mai multe rânduri, tocănind prin colțuri cu cârjele lor. Când isprăviră, veniră lângă fratele meu, care scoase din tainiță toți banii pe care îi avea în păstrare și îi socoti cu cei doi tovarăși ai săi. Și găsiră că erau taman zece mii de drahme. Pe urmă, fiecare dintre ei luă două, trei drahme, puseră banii la loc în săcuți, și ascunseră iarăși săcuții. Apoi unul dintre cei trei cerșetori plecă să cumpere de mâncare, și se întoarse pe dată, și scoase din traistă trei pâini, trei cepe și câteva curmale. Și cei trei fârtați șezură jos roată să mănânce.
Atunci hoțul se lăsă să lunece încetișor de-a lungul frânghiei și veni de se ciuci lângă cerșetori, și începu să mănânce și el cu ei. Și cum ședea alături de Bacbac, care avea auzul tare ascuțit, Bacbac îl auzi cum clefăia din fălci pe când mânca, și strigă:
— Este un străin printre noi!
Și întinse repede mâna spre partea de unde auzea că vine clefăitul de fălci, și mâna lui căzu chiar pe mâna hoțului.
Atunci Bacbac și cei doi cerșetori se năpustiră asupra hoțului și începură să țipe și să-l înghesuie cu cârjele, ca niște orbi ce erau; și îi chemară pe vecini în ajutor, urlând:
— O, musulmanilor! Săriți-ne într-ajutor! e un hoț aici! Vrea să ne fure bruma de bani a chiverniselilor noastre!
Și vecinii veniră fuga și îl găsiră pe Bacbac, care îl ținea vârtos, ajutat de cei doi tovarăși ai lui, pe hoțul care încerca să se apere și să scape. Dar hoțul, la venirea vecinilor, se prefăcu a fi și el orb și închise ochii și strigă:
— Pe Allah! o, musulmanilor, sunt orb și tovarăș cu aceștia trei care vor să mă păgubească de partea mea din cele zece mii de drahme ale chiverniselii pe care o stăpânim de-a valma. Vă jur pe Allah! pe sultan! pe emir! Și-apoi duceți-mă dinaintea valiului!
Atunci se iviră și străjile valiului, care îi înșfăcară pe cei patru și îi duseră între mâinile valiului, care întrebă:
— Cine sunt inșii aceștia?
Și hoțul strigă:
— Ascultă vorbele mele, o, valiule drept și înțelept, și ți se va dezvălui adevărul. Ba chiar, de nu vrei să mă crezi, pune-mă numaidecât la cazne, pe mine mai întâi, spre a mă sili să mărturisesc adevărul; și să-i pui apoi și pe ceilalți soți ai mei la caznă; și au să fie cam nevoiți a te lumina despre pricina noastră!
Și valiul strigă:
— Înșfăcați-l pe ins și trântiți-l la pământ și bateți-l până la mărturisire!
Atunci străjile îl înhățară pe orbul cel calp, și una dintre străji îl apucă de amândouă picioarele, iar ceilalți începură să-i care la lovituri strașnice de gârbaci. De la cele dintâi zece lovituri, orbul cel prefăcut începu să urle, pe urmă deodată își deschise unul dintre ochii pe care îi ținuse închiși întruna; și, după alte câteva lovituri, își deschise hotărât și cel de al doilea ochi. La priveliștea aceea, valiul mânios strigă:
— Ce-i cu prefăcătoria asta, o, pezevenghi sfruntat?
El răspunse:
— Poruncește să mi se curme schingiul, și am să-ți lămuresc tot!
Și valiul porunci să se curme schingiul, iar hoțul spuse:
— Suntem aici patru orbi prefăcuți, care înșelăm lumea spre a căpăta de pomană, și mai ales spre a avea înlesnirea să intrăm prin case, să ne uităm la femeile fără de văluri și să le ispitim, și să le cotăcim, și să le plodim, și să le jefuim apoi, și să cercetăm lăuntrul caselor și să ticluim furtișagul bine chibzuit. Și, întrucât ne îndeletnicim de o bună bucată de vreme cu meseria asta spornică, am izbutit să strângem tuspatru taman zece mii de drahme. Or, astăzi, mi-am cerut partea de la soții mei, care nu vroiră să mi-o dea, ba dimpotrivă, mă tăbăciră cu bătaia și m-ar fi și prăpădit, dacă străjile nu m-ar fi scos din mâinile lor. Acesta-i adevărul, o, valiule. Acuma, spre a-i sili pe ortacii mei să mărturisească și ei, nu rămâne decât să li se alduiască și lor gârbaciul, ca și mie! Și au să vorbească! Da loviturile să fie bine învârtoșite, că de nu, ortacii mei, care sunt tare încâiniți, n-au să mărturisească nimic și-au să se încăpățâneze amarnic să nu deschidă ochii cum am făcut eu!
Atunci valiul porunci să fie înșfăcat fratele meu mai întâi. Degeaba se împotrivi frate-meu, degeaba țipă cum că el este orb din născare; i se arse o caznă încă și mai strașnică, până într-atâta că leșină. Când își veni în simțiri, nu deschise ochii, iar valiul puse să i se dea alte trei sute de lovituri de gârbaci; pe urmă alte trei sute; și tot așa și cu ceilalți doi orbi, care de altminteri nu deschiseră ochii, în pofida bătăilor și a sfaturilor singurului orb calp, fârtatele lor cel închipuit.
Apoi valiul porunci să fie aduși de către orbul cel calp banii ascunși în odaia lui Bacbac, fratele meu, și dădu hoțului un sfert din banii aceia, două mii cinci sute de drahme, iar tot ce rămase păstră pentru haznaua lui.
Cât despre frate-meu și cei doi fârtați ai lui, cei doi cerșetori orbi, valiul, după pedepsire, le spuse:
— Mișeilor și prefăcuților! mâncați pâinea, darul lui Allah, și vă jurați pe numele lui că sunteți orbi! Plecați de-aici și să nu vă mai văd prin Bagdad!
Eu atunci, o, cârmuitorule al drept-credincioșilor, aflând toate astea, ieșii din cetate să-l caut pe Bacbac, și îl găsii, și îl adusei tainic îndărăt la Bagdad, și îl adăpostii la mine, și mă însărcinai cu demâncarea și cu îmbrăcămintea lui, pentru totdeauna! Și-aceasta-i pățania celui de al treilea frate al meu, Bacbac!
La povestirea aceasta, califul Muntasser Billah începu să râdă și zise:
— Să i se dea o răsplată acestui bărbier pentru ostenelile lui și-apoi să plece!
Da eu, o, domniile voastre, răspunsei:
— Pe Allah! o, cârmuitorule al drept-credincioșilor, n-aș putea să primesc nimic până a nu-ți istorisi ce au pățit și ceilalți trei frați ai mei, și asta în câteva cuvinte, spre a-ți dovedi pe deplin cât sunt de scurt la vorbă și cât de nelimbut din fire!
Califul răspunse:
— Hai! binevoiesc a mă supune caznei de a-mi dăuli urechile cu trăncănelile tale și a-ți mai îndura încă vreo câteva neobrăzări și mitocănii, care, de altminteri, nu sunt lipsite de haz.
Atunci spusei: