Aflați, o, feciori ai moșului meu, că tot ceea ce am auzit aici este de râs și de nimic. Am să vă istorisesc și eu pricina pierderii ouălor mele și temeiul hadâmbiei mele, și aveți să vedeți că mi s-ar fi cuvenit încă și mai rău! întrucât am încălărat-o pe stăpână-mea, și m-am ticăloșit cu copilul, fiul stăpânei mele.
Dar amănuntele acelei ticăloșii sunt atâta de nemaipomenite și atâta de împănate cu buclucuri, că acuma ar fi prea lung să vi le povestesc. Întrucât, o, verișcanilor, iacătă că se luminează de ziuă, și au să ne prindă zorii până a mai avea vreme să săpăm groapa și să aruncăm în ea lada pe care am cărat-o până aici; și poate că atunci avem să ne înfundăm amarnic și să ne primejduim a ne pierde sufletul. Așa că hai să îndeplinim treaba pentru care am fost trimiși aici; după care, nu am să preget a vă istorisi șartul ticăloșeniei și al hadâmbiei mele.
Cu vorbele acestea, arapul Bakhita se sculă, și se sculară și ceilalți doi, bine odihniți, și tustrei, la lumina felinarului, începură să sape pământul, ca să facă o groapă pe măsura lăzii; Kafur și Bakhita săpau, iar Sauab strângea pământul în coșuri și îl arunca afară; și tot așa, până ce săpară o groapă adâncă de o jumătate de stat de om, și puseră lada în ea și o acoperiră cu pământ, și neteziră locul. După care, își luară uneltele și felinarul, ieșiră din turbehă, închiseră poarta și plecară grabnic.
Iac-așa! iar Ghanem ben-Ayub, tot pitit în vârful palmierului, ascultase toate vorbele acelea și îi văzuse pe hadâmbi plecând. După ce se încredință pe deplin că rămăsese singur, începu să-și bată capul gândind la ce-o fi în ladă, și își zise: „Cine știe cam ce-ar putea să fie în lada aceea!” Da încă nu izbuti a se hotărî să se dea jos din palmier, de frica întunericului, și așteptă să se ivească cele dintâi mijiri ale zorilor de zi. Atunci se lăsă jos din palmier și începu să scobească pământul cu mâinile, și nu se mai opri decât după ce scoase lada la iveală și o trase din groapă.
Luă atunci un pietroi și începu să izbească în lacătul care închidea capacul lăzii și, până la urmă, îl sparse. Și săltă capacul. Și găsi în ladă o copilă, nicidecum moartă, ci adormită, întrucât răsuflarea ei suia și cobora într-un chip dulce și statornic, și pesemne că nu era decât sub puterea vreunui banj[48].
Copila aceea era de o frumusețe fără de asemuire și avea un obraz gingaș, și dulce, și răpitor. Era încărcată de giuvaieruri, de nestemate și de tot felul de odoare; avea la gât un gherdan de aur bătut cu geme scumpe, la urechi niște cercei dintr-o singură piatră minunată, iar la gleznele de la mâini și de la picioare niște brățări de aur și de adamante; și toate trebuie să fi prețuit cu mult mai mult decât toată domnia unui sultan.
După ce Ghanem ben-Ayub se uită bine la copilandra nurlie și se încredință că nu pățise nici o silnicie din partea dezmățaților de hadâmbi care o căraseră până acolo și vruseseră s-o îngroape de vie, se aplecă spre ea și o luă în brațe și o puse ușurel pe pământ, întinsă pe spate. Când fetișcana răsuflă aerul proaspăt care îi intră în nări, culoarea obrajilor i se însufleți, și scoase un suspin mare, și tuși, și strănută; și, la mișcarea aceea, îi căzu din gură o bucată mare de banj, în stare să culce și un elefant răstimp de la o noapte până la cealaltă noapte. Atunci fata deschise ochii, și ce ochi! și, încă sub puterea banjului, își întoarse privirile vrăjitoare către Ghanem ben-Ayub și rosti cu glas murmurător și cu un fel de a grăi gingaș și învăluitor:
— Da unde ești, micuța mea Riha? vezi că mi-e sete! Grăbește de mă răcorește! Da tu unde ești, Zahra[49]? și tu, Sabiha[50]? și tu, Sagarat Al-Dorr[51]? și tu, Nur Al-Hada[52]? și tu, Nagma[53]? și tu, Subhia[54]? și tu, mai ales, micuța mea Nozha[55], o, dulceațo, o, gingașo Nozha? Oare unde sunteți, de nu răspundeți?
Și cum nimeni nu răspundea, până la urmă copila deschise ochii cu totul și se uită de jur împrejurul ei și, speriată, strigă:
— Vai de mine! ia uite că sunt singură între morminte! Oh! cine a putut să mă ia și să mă răpească din saraiul și din iatacul meu cel cu perdele frumoase și cu chilimuri mândre, ca să mă arunce aici, între niște pietre de mormânt? Da ce făptură poate vreodată să știe ce stă ascuns în afundul inimilor? O, Tu, acela carele știi tainele cele mai închise, o, Atoateîmpărțitorule, tu ai să știi să deosebești și bunii și răii la ziua învierii și la ceasul judecății tale!
Și-așa! Iar Ghanem ședea înmărmurit pe cele două picioare ale lui. Apoi înaintă și spuse:
— O, crăiță a frumuseții, tu, cea al cărei nume trebuie să fie mai dulce decât mustul de curmală și al cărei mijlocel este mai mlădiu decât ramura de palmier; eu sunt Ghanem ben-Ayub; și aici chiar că nu se află nici un sarai cu perdele și nici morminte cu morți, dar se află robul tău trimis anume de către Stăpânul Atoateștiutor și Atotputințe spre a te pune la adăpost de orice necaz, a te apăra de orice supărare și a te ajuta să răzbați la rosturile tale! Și-atunci poate că și tu ai să-mi dăruiești bunăvoința ta, o, mult dorito!
Pe urmă tăcu.
După ce se încredință bine că tot ceea ce vedea era aievea, copila grăi:
— Mărturisesc că nu este alt Dumnezeu decât numai unul Allah! Și mărturisesc că Mahomed este trimisul lui Allah!
Pe urmă se întoarse către Ghanem, se uită la el cu ochii ei strălucitori, își puse mâna la inimă și rosti cu glasul ei dulce:
— O, tinere binecuvântat, iată că mă trezesc în necunoscut! Poți să-mi spui cine m-a adus aici?
El spuse:
— O, stăpână a mea, au fost trei hadâmbi arapi care te-au adus într-o ladă.
Pe urmă Ghanem îi istorisi copilei toată povestea, și cum fusese el prins de noapte afară din cetate, și cum ajunsese el s-o scoată afară din ladă, și cum fără el ea ar fi murit înăbușită sub pământ. Pe urmă o rugă să-i istorisească și ea povestea ei și pricina acelei pățanii. Și ea îi răspunse:
— O, tinere, preamărit fie Allah carele m-a aruncat în mâinile unui om ca tine! Mă rog, așadar, ție, deocamdată să te ridici și să mă pui îndărăt în ladă; pe urmă să te duci să cauți pe drum vreun catârgiu ori vreun geambaș de vite de povară, care să poată să încarce lada aceasta; pe urmă să mă duci acasă la tine. Numai atunci ai să vezi ce foloase vei avea, și te vei bucura, mulțumită mie, de tot felul de huzururi și de noroc! Și am să pot apoi să-ți istorisesc toată povestea mea și să-ți deștern pățaniile mele.
La vorbele acestea, Ghanem fu bucuros foarte și alergă numaidecât să caute vreun catârgiu; și cum se și luminase bine de ziuă, iar soarele ardea din toată strălucirea lui, treaba nu fu anevoioasă; peste un scurt răstimp, Ghanem se întoarse cu un catârgiu și, cum avusese grijă s-o pună pe copilă îndărăt în ladă, îl ajută pe catârgiu să suie lada pe spinarea catârului, și luară grabnic calea spre casă. Și, pe drum, Ghanem simți că dragostea lui față de fată îi pătrunde inima; și fu bucuros până peste poate gândindu-se că în curând avea să fie a lui copilandra aceea care, ca roabă la mezatele din suk, ar fi prețuit mai bine de zece mii de dinari de aur, și care avea pe ea, ca giuvaieruri, pietre scumpe și odoare de haine cine mai știe de câtă avere! Și, plin de socoatele lui voioase, i se părea că nu mai ajunge odată acasă. Până la urmă, cu catârgiul după el, ajunse în bună pace, și îl ajută pe catârgiu să dea jos lada și s-o care în casă.
Și în clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, cuminte, își curmă vorbele îngăduite.
Dar când fu cea de a patruzecea noapte, spuse:
Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că Ghanem ben-Ayub ajunse în bună pace acasă cu lada, pe care o deschise și din care o scoase pe copilă. Fata cercetă casa și văzu că era o casă frumoasă, așternută cu chilimuri de culori vii și vesele, și îmbrăcată cu țesături și cu zarpale de mii de culori, și odihnitoare la privit; și calabalâcuri scumpe, și multe alte lucruri; și văzu legăturile cele mari de mărfuri și de țesături scumpe, și vigurile de mătăsuri și de atlazuri, și olurile pline cu burdufurile de mușc. Pricepu atunci că Ghanem era un negustor mare, stăpân pe bogății multe. Ridică apoi iașmacul cu care avusese grijă să-și acopere chipul și se uită cu luare-aminte la tânărul Ghanem; și văzu că era frumos și tare lipicios, și îl îndrăgi, și îi zise:
— O, Ghanem, vezi și tu că dinaintea ta nu îmi mai acopăr fața! Da mi-e tare foame, și te rog să-mi aduci repede ceva de mâncare!
Și Ghanem răspunse:
— Pe capul și ochiul meu!
Și alergă la suk și cumpără un miel fript la cuptor, o tablă cu dulciuri de soiul cel mai bun, pe care o luă de la negustorul de zaharicale, Hagi Soleiman, cel mai vestit negustor de dulciuri din Bagdad, o tablă cu halva, cu migdale, cu fistic și cu poame de toate neamurile, câteva urcioare pline cu vin vechi, și la urmă niște flori de toate felurile. Și cără totul acasă și rândui poamele în tăvile cele mari de farfuriu, și florile în oluri scumpe, și puse totul dinaintea fetei. Ea atunci îi zâmbi și se lipi de el, îi aruncă mâinile împrejurul gâtului și începu să-l strângă în brațe și să-l alinte, și să-i spună un potop de lucruri pline de dulceață. Și Ghanem simți dragostea cum i se împlântă și mai tare în carne și în inimă. Pe urmă începură amândoi să mănânce și să bea, până la căderea nopții; și, în vremea asta, avură tot răgazul să se deprindă unul cu altul și să se îndrăgească, dat fiind că amândoi erau de aceeași vârstă și de o frumusețe la fel. După ce se lăsă noaptea, Ghanem ben-Ayub se duse și aprinse candelabrele și sfeșnicele; iar sala se lumină încă și mai mult de strălucirea chipurilor lor decât de lumina lumânărilor. Pe urmă Ghanem aduse lăutele cele desfătătoare, și șezu jos lângă copilă, și urmă a bea și a-i turna și ei să bea, să-i umple pocalele și să bea cu ea, pe urmă să se hârjonească cu ea potoape de hârjoane alintate, și să râdă, și să cânte cântecele cele mai strălucite și stihurile cele mai mlădioase, și toate astea nu făcură decât să tot sporească în ei patima pe care o simțeau unul față de celălalt. Încât binecuvântat să fie și preaslăvit acela carele împreună inimile și leagă dragostele!
Ghanem și copila nu își conteniră hârjoanele și zaiafetul decât la ivirea zorilor dimineții. Și, cum până la urmă somnul le îngreuie pleoapele, adormiră unul în brațele celuilalt, dar fără a făptui nimic, în ziua aceea, pe deplin.
De cum se trezi, Ghanem nu vroi să rămână zăbavnic cu purtările cele alese, și alergă la suk să cumpere tot ce putea să fie de trebuință pentru ziua aceea, precum carne, și zarzavaturi, și poame, și flori, și vinuri; și aduse totul acasă, și șezu jos lângă copilă, și începură amândoi să mănânce cu poftă, până ce le fu de ajuns, după care Ghanem aduse băuturile, și amândoi începură să bea și să se hârjonească, până ce se îmbujorară la chip, obrajii li se rumeniră și ochii li se făcură mai negri și mai strălucitori. Atunci sufletul lui Ghanem ben-Ayub râvni cu aprindere s-o sărute pe copilă și să se bucure de ea.
Și Ghanem spuse:
— O, sultana mea, îngăduiește-mi să te sărut pe gură, pentru ca sărutul acela să-mi răcorească focul din lăuntruri!
Ea răspunse:
— O, Ghanem, mai așteaptă oleacă, să mă îmbăt și să-mi pierd stânjeneala și chibzuința; și atunci am să-ți îngăduiesc, pe furiș, să iei sărutarea aceea de pe gura mea, întrucât atunci nu am să-ți mai simt buzele cum mă sărută!
Spuse, și, cum începuse să se cam amețească, se ridică drept pe cele două picioare ale sale și se descotorosi de toate rochiile de pe ea și nu își mai lăsă pe trup decât cămășuța cea subțire, și peste plete decât vălul cel străveziu de mătase albă cu fluturași de aur.
La priveliștea aceea, dorința zvâcni în Ghanem, care spuse:
— O, stăpâna mea, mă lași acuma să-ți gust gura?
Copila răspunse:
— Pe Allah! acela-i un lucru pe care chiar că nu pot să ți-l îngăduiesc, o, Ghanem al meu, întrucât este un lucru oprit amarnic și care stă scris colea pe șiretul de la șalvarii mei! Și nu pot să ți-l arăt acum.
Atunci Ghanem, din pricina acelei opreliști de a făptui ceea ce atâta de tare îl ardea să făptuiască, își simți inima clocotind de patimă, și cântă, însoțindu-se cu lăuta, stihurile acestea ticluite atunci:
Vrui, de la cea de care zac, Doar un sărut, să-mi fie leac.
„Ba nu! Ba nu!” îmi spune ea.
Iar eu răspund: „Ba da! Ba da!”
Ea zice: „Ah, sărutu-l vrei?
Poate cu silă să mi-l iei!” „Cu sila? Și-un sărut în silă Își are hazul lui, copilă!” „Ba nu! Ba nu! Nu pentru mine!
Allah măritul știe bine!
Mie iubirea viclenită Îmi lasă inima cernită.
Sărutu-n silă n-are haz Decât poate pe vreun izlaz, Furat la umbră de căpițe De pe la biete ciobănițe.”
După cântecul acela, Ghanem simți că sporește și mai tare clocotul nebuniei și al îmboldirilor lui, și pojarurile izbucnite în lăuntrurile sale. Și-așa! Iar copila nu-i dăruia nimic, măcar că îi arăta toate semnele unei patimi împărtășite. Și o ținură așa mai departe, el aprins cu totul și ea nedând nimic, până la căderea nopții. Atunci Ghanem se ridică și aprinse sfeșnicele, și lumină candelabrele, și făcu toată sala să strălucească. Pe urmă se duse să se arunce la picioarele copilei și își lipi gura de picioarele ei minunate; și le văzu că erau ca de lapte, și moi, și bune ca untul proaspăt; și își propti fruntea în ele și, tot mai pătimaș, începu să înfulece carnea aceea dulce și fierbinte și mirosind a mușc, a trandafir și a iasomie. Iar ea fremăta din toate aripile ei, cum freamătă puicana supusă. Și Ghanem, înnebunit, strigă:
— O, stăpâna mea, fie-ți milă de robul iubirii și de biruitul de ochii tăi, și de ucisul de carnea ta! Fără de tine și fără de venirea ta, aș fi rămas liniștit și cuminte!
Pe urmă Ghanem simți lacrimile cum îi năpădesc de patimă colțurile pleoapelor. Atunci copila îi spuse:
— Pe Allah! o, stăpâne al meu, o, lumină a ochilor mei, mă jur ție că și eu sunt îndrăgostită de tine și că sunt a ta până în măduva cărnii mele! Da să știi limpede că niciodată n-am să mă dăruiesc ție! și niciodată n-am să te las să te apropii întru totul de mine!
Ghanem strigă:
— Da ce pricină stă piedică?
Ea îi zise:
— Chiar în noaptea aceasta am să-ți spun pricina, și poate că ai să mă ierți atunci!
Cu vorbele acestea, copila se lăsă să alunece spre el și îi făcu o salbă din brațele ei, și începu să-l strângă și să-l mângâie, și să-i îngâne potop de nebunii! Și nu puseră capăt alinturilor și hârjonelilor decât aproape de ziuă, și fără ca fetișcana să-i fi spus lui Ghanem pricina care o împiedica să i se dăruiască.
Și nu conteniră să facă tot așa, lăsând lucrul neisprăvit, în fiecare zi și în fiecare noapte, vreme de o lună întreagă. Și dragostea lor unul pentru celălalt nu făcuse decât să se ascută și să sporească. Căci, într-o noapte, cum Ghanem ședea întins în lung peste copilă, și amândoi erau beți de vin și de hârjoneala neîmplinită, Ghanem își alungi mâna pe sub cămașa subțire, și încet-încetișor o lunecă pe pântecele copilei și începu să mângâie pielea cea netedă care tremura, și binișor își strecură mâna până la buricuțul ce se deschidea ca un pocal de cleștar, și cu degetul pipăi cutele cele dulci. La mângâierea aceea, copila se înfioră și sări deodată, trezită din beție, și își duse repede mâna la șalvari și văzu că erau încă tot bine legați cu șiretul cel cu canaf de aur. Lucrul acesta o liniști, și se lăsă iar să cadă în somnul ei pe jumătate. Atunci Ghanem iarăși își strecură mâna de-a lungul pântecelui tânăr al acelei minuni de trup, și ajunse la șiretul șalvarilor și îl trase deodată spre a-l deznoda și a da jos șalvarii, care întemnițau grădina aceea a desfătărilor. Atunci copila se trezi de-a binelea și se ridică în capul oaselor, și îi spuse lui Ghanem:
— Ce vrei să faci, o, Ghanem al lăuntrurilor mele?
El răspunse:
— Să te am, și să te iubesc pe deplin, și să te văd că îmi împărtășești desfătările!
Atunci copila grăi:
— O, Ghanem, ascultă-mă! Am să-ți lămuresc, într-un sfârșit, starea mea, și am să-ți dau în vileag taina mea. Și poate că atunci ai să-mi dai iertare și ai să înțelegi pricina care m-a oprit să mă las pătrunsă de bărbăția ta!
Ghanem spuse:
— Hotărât! Ascult!
Atunci copila își ridică poala cămășii, luă în mână șiretul de la șalvari și spuse:
— O, stăpâne Ghanem al meu, citește ce stă scris pe capătul acestui șiret!
Și Ghanem luă capătul șiretului și văzu că pe el, țesute cu zarafir chiar în țesătura șiretului, erau scrise cuvintele acestea: Sunt a ta, iar tu ești al meu, o, urmaș al unchiului Profetului! [56]
După ce citi cuvintele acestea scrise cu slove de aur pe capătul șiretului, Ghanem își trase repede mâna și, deloc lămurit, îi spuse copilei:
— Grăbește-te a-mi lămuri tâlcul înscrisului!
Și copila spuse:
Află, o, Ghanem, că eu sunt cadâna cea mai dragă a califului Harun Al-Rașid; și slovele scrise pe șiretul de la șalvarii mei îți dovedesc că sunt un bun al emirului drept-credincioșilor, și că lui sunt datoare să-i păstrez gustul buzelor mele și taina trupului meu. Numele meu, o, Ghanem, este Kut Al-Kulub[57]. Și din copilăria mea m-am făcut atâta de frumoasă, încât califul m-a băgat în seamă și a văzut că aveam în mine însușiri, desăvârșiri și haruri datorite mărinimiei Domnului meu. Și frumusețea mea l-a tulburat atâta de tare, încât i-a cășunat o mare dragoste pentru mine, și m-a luat, și mi-a dat, în saraiul lui, numai pentru mine, un iatac aparte, și a pus sub poruncile mele zece roabe dulci și zarife, și cu niște chipuri de bună vestire. Pe urmă mi-a dăruit toate giuvaierurile, toate odoarele și toate lucrurile acelea frumoase cu care m-ai văzut împodobită în ladă. Și m-a îndrăgit mai presus decât pe toate femeile din sarai, și a dat-o uitării pentru mine până și pe soția lui mult-dragă El Sett-Zobeida, ruda lui. Încât Sett-Zobeida nutri pentru mine o ură care nu zăbovi să-și arate urmările.
Cum califul lipsi într-o zi spre a se duce să poarte război împotriva unuia dintre sultanii săi care se răzvrătise, Sett-Zobeida se folosi de prilej spre a-și ticlui urzeala asupra mea.
Izbuti s-o momească pe una dintre slujitoarele mele și o chemă într-o zi la ea, și îi zise:
— Când stăpâna ta Kut Al-Kulub are să adoarmă, tu să-i pui în gură bucata asta de banj, după ce mai întâi ai să-i pui din ea în băutură. Iar eu am să te răsplătesc și am să-ți dau avere și slobozie!
Și roaba cea tânără, care la începuturi fusese roabă la Zobeida, răspunse:
— Așa am să fac, neabătut, că îți sunt credincioasă și iubitoare!
Și, plină de bucurie la gândul răsplății care o aștepta, veni la mine și îmi aduse să beau o băutură amestecată cu banj. Și, de îndată ce băutura coborî în lăuntrul meu, eu și căzui la pământ grămadă, și trupul meu începu să se zbuciume, și călcâile îmi ajunseră la frunte, și simții că mă duc pe altă lume. După ce mă văzu adormită, roaba se duse s-o caute pe Sett-Zobeida, care veni și mă puse în lada aceea. Pe urmă, tainic, porunci să vină cei trei hadâmbi arapi și îi plăti cu mare dărnicie, și pe ei, și pe portarul de la sarai, și porunci să fiu luată noaptea, încărcată pe umerii hadâmbilor și cărată la turbehaua la care, spre mântuirea mea, o, Ghanem, te-a călăuzit Allah și te-a suit în vârful palmierului! Că numai ție, o, Ghanem al ochilor mei, îți datorez că am scăpat de la moarte, înăbușită în groapa din turbehă. Și tot numai mulțumită ție mă aflu acum la adăpost deplin în casa ta mărinimoasă!
Da ceea ce mă îngrijorează și îmi tulbură gândurile este că habar n-am ce va fi gândit și ce va fi făcut califul, când s-o fi întors la sarai și nu m-a mai găsit. Și, de asemenea, o, Ghanem, că nu pot, legată cum sunt cu șiretul de la șalvarii mei, să mă dau ție pe de-a-ntregul și să te simt cum zvâcnești în lăuntrurile mele!
Și-aceasta-i povestea mea. Și nu îți cer decât să păstrezi tăcerea și taina.
După ce ascultă povestea aceasta a cadânei Kut Al-Kulub și află ce legături o legau de emirul drept-credincioșilor, și știu că era cadâna lui cea mai dragă și bunul lui, Ghanem ben-Ayub se trase în fundul sălii, din cinstire față de numele califului, și nu mai cuteză să-și ridice privirile către copilă, până într-atâta ajunsese s-o socotească lucru sfânt, și se duse să stea singur într-un colț și începu să-și facă un potop de mustrări, și să cugete cât de nelegiuit era să fie, și cât de îndrăzneț și fusese, numai atingând pielea domnească a fetișcanei. Și văzu cât de nefericită era patima lui și soarta lui jalnică. Și își învinui ursitoarea de loviturile-i nedrepte și de năpastele nemeritate. Și nu pregetă să se întoarcă la Allah și să spună:
— Preamărit fie acela carele are temeiurile sale când face ca inimile alese să se chinuiască în durere și când depărtează toată mâhnirea de la inima răilor și a mișeilor.
Pe urmă rosti stihurile acestea ale unui poet:
Inima-ndrăgostitului nu poate Să guste niciodată pe deplin Dulceața tihnei, câtă vreme-l ține Iubirea-nlănțuit în greu-i chin.
Mintea îndrăgostitului nu poate Să-și mai găsească rosturi și temei, Cât îi rămâne-ascunsă frumusețea Sub chipul unei galeșe femei.
Mă-ntreabă unii: „Ce este iubirea?”
Eu spun: „O fructă-i, plină de-mbiere, Al cărei must mai dulce-i decât mierea Și-a cărei carne-amară-i ca de fiere!”
Atunci copila se duse lângă Ghanem și îl strânse la pieptul ei și îl îmbrățișă și îi făcu o salbă din brațele ei; și se strădui din toate puterile ei, afară de una, să-l aline; dar Ghanem nu mai cuteza să răspundă la mângâierile cadânei emirului drept-credincioșilor, și se lăsa în voia ei, fără a se împotrivi, da și fără a răspunde la sărutare cu sărutare și la îmbrățișare cu îmbrățișare. Și cadâna, care nu se așteptase la o schimbare atâta de grabnică din partea lui Ghanem, mai adineaori așa de aprins și acuma așa de cinstitor, își spori mângâierile și marghiolelile, și cu mâna vroi să-l stârnească să răspundă mai înflăcărat la căldura patimii care se ațâța în ea din darea îndărăt a lui Ghanem. Dar Ghanem, vreme de un ceas, nu vroi să audă nimic de soiul acesta și, cum dimineața îi și prinsese în starea aceea de patimă aprinsă și stăpânită, Ghanem grăbi să iasă o clipă spre a se duce la suk să cumpere de-ale gurii pentru toată ziua, și zăbovi la târg vreme de un ceas, spre a face tot soiul de cumpărături, încă și mai îmbelșugate decât în zilele celelalte, acuma când știa cinul oaspetei sale. Cumpără flori de la negustorii de flori, oile cele mai frumos fripte de la negustorii de fripturi, plăcintele cele mai proaspete și dulciurile cele mai zăhărite, pâinile cele mai pufoase și mai rumenite făcute cu aluat safi, zumaricale desfătătoare și poame alese, și le aduse pe toate și le puse între mâinile copilandrei. Dar de-abia intră el în casă, că fetișcana și veni la el și se alintă pe lângă el ispititoare, și cu niște ochi înnegurați de patimă și uzi de dorință, îi zâmbi cu un zâmbet din buze și grăi:
— Pe Allah! mult ai mai zăbovit departe de mine, o, iubitule, o, mult doritule al inimii mele! Pe Allah! nu doar vreme de un ceas, ci un an întreg ai lipsit! acuma simt limpede că nu mai pot să mă înfrânez! patima mea a ajuns până peste poate și de neîndurat, și mă mistui toată! O, Ghanem! hai, ia-mă! ia-mă! O, Ghanem! mor!
Da Ghanem o împinse încetișor și spuse:
— O, stăpână Kut Al-Kulub a mea, ferească-mă Allah! Asta niciodată! Cum ar putea câinele să răpească locul leului? Căci ceea ce este al stăpânului nu poate să fie al robului!
Pe urmă se rupse din brațele ei și se duse să se ghemuiască într-un colț, plin de jale și de gânduri. Dar ea se duse să-l ia de mână și să-l aducă pe chilim, și îl sili să șadă jos lângă ea și să bea cu ea și să mănânce. Și începu să-i dea să bea atâta încât îl îmbătă; și se aruncă peste el și se lipi de el, și cine știe ce-i mai făcu fără ca el să știe! Pe urmă își luă lăuta și cântă stihurile acestea:
Mi-e inima de dragoste zdrobită!
Nemângâiat și-ndepărtat mereu, Voi mai putea eu să înfrunt, ispită, Pojarul care arde-n pieptul meu?
De ce fugi, o, gazela mea curată, Când eu nu-ți fac nimic? Nu-ți vine-n gând Că și gazela-n fuga-i speriată Tot se mai uită-n urmă-i când și când?
Îndepărtare! patimă! tăcere!
Toate se-adună împotriva mea.
O, inimă, atâta grea-durere Vei mai putea să-nduri, vei mai putea?
La stihurile acestea, Ghanem ben-Ayub se întoarse în sineși și plânse de tulburare; iar ea văzându-l că plânge, începu și ea să plângă. Da nu pregetară să se apuce iarăși de băut și de procitit stihuri, până la căderea nopții.
Atunci Ghanem se sculă și, așa cum făcea în fiecare seară, scoase saltelele din rafturile cele mari din perete și se pregăti să le aștearnă pe jos pentru dormit. Da în loc să facă numai un pat, ca în toate serile, făcu două, depărtate unul de celălalt. Iar Kut Al-Kulub, nedumerită, îl întrebă:
— Pentru cine este al doilea pat?
El răspunse:
— Un pat este pentru mine, iar celălalt este pentru tine. Din noaptea aceasta, așa se cade să dormim, întrucât ceea ce este al stăpânului nu poate să fie al robului, o, Kut Al-Kulub!
Ea îi răspunse:
— O, stăpâne drag al meu, departe de noi pravila asta învechită! Să ne bucurăm de bucuria care trece, întrucât mâine are să fie departe! Și-apoi tot ceea ce trebuie să se întâmple se întâmplă, și ceea ce este scris de ursitoare nu poate decât să se împlinească!
Căci Ghanem nu vroi nicidecum. Iar ea nu fu decât și mai pătimașă, și mai pojarnică, și strigă:
— Pe Allah! noaptea asta nu are să treacă decât după ce avem să ne împlinim amândoi!
Căci el zise:
— Ferească-mă Allah!
Ea urmă:
— Vino, Ghanem! iată că mă deschid ție cu tot trupul meu; și dorul meu te cheamă și țipă după tine! O, Ghanem al lăuntrurilor mele, ia-mi gura înflorită și trupul copt de dorul tău!
Ghanem spuse:
— Allah să mă păzească!
Ea strigă:
— O, Ghanem, toată carnea mi se topește de dorul tău, iar goliciunea mea se așterne sărutărilor tale! O, Ghanem, mireasma trupului meu este mai aromitoare ca iasomia! Atinge-o și adulmec-o, și te vei îmbăta!
Dar Ghanem spuse:
— O, Kut Al-Kulub, ceea ce este al stăpânului nu poate să fie al robului!
Atunci ochii copilei începură să plângă, și fata luă lăuta și cântă:
Frumoasă sunt, și mlădioasă!
De ce te depărtezi de mine?
Frumoasă sunt, oricum, privește!
Și plină de minuni depline!
Ce te oprește, deci, și cine?
Au ars de dor atâtea inimi Ce-și dau spre inima mea ghes, Și-atâtea pleoape mă visară În nopți de jar, ca-ntr-un eres.
O floare sunt, de foc ales, Și nimenea nu m-a cules.
Eu sunt un ram, ce se culege Frumos, de sus și până jos, Mlădiul ram-învăscut în floare!
Sunt ramu-n floare, mlădios, Nu vrei să mă culegi frumos?
Sunt o gazelă, și gazelă Făcută e spre-a fi vânată, Gazela, dulcea-ndrăgostită, Eu sunt gazela minunată, Gazela dulce-ndrăgostită, O, vânătorule, și iată Făcută sunt să-ți cad în lături, Prinde-mă-n lațul tău ca pradă -
De ce nu mă cuprinzi odată?
Eu sunt o floare-nmiresmată, Și toată floarea e menită Să fie bucurie numai, Floarea de nimeni prihănită, O floare sunt, înmiresmată De ce, ah, nu vrei o clipită S-adulmeci floarea mea neprihănită?
Dar Ghanem, măcar că mai îndrăgostit ca oricând, nu vru cu nici un chip să se dovedească lipsit de cinstirea datorată califului și, în pofida tuturor jinduirilor copilandrei, rămase tot așa, vreme de încă o lună. Iac-așa cu Ghanem și Kut Al-Kulub, cadâna emirului drept-credincioșilor.
Da cât despre Zobeida, iacătă! După ce califul plecă la război, și după ce ea îi făcu ceea ce-i făcu potrivnicei sale, nu zăbovi a cădea în curând într-o mare tulburare și a-și zice în sineși: „Ce-am să-i spun eu califului, când s-o întoarce și când are să-mi ceară vești despre Kut Al-Kulub, și cu ce față am să-l primesc eu?”
Se hotărî atunci să poruncească să vină la ea o femeie bătrână, pe care o cunoștea din pruncie și ale cărei povețe îi păreau de mare încredere; și îi dezvălui taina, și îi zise:
— Ce să fac eu acuma, când Kut Al-Kulub a pățit ce-a pățit?
Baba răspunse:
— Am priceput tot, o, stăpâna mea! Da vremea ne dă ghes, întrucât califul stă să se întoarcă. Încât sunt multe căi pe care aș putea să ți le arăt spre a-i ascunde fapta, dar eu am să ți-o dau pe cea mai lesnicioasă, cea mai grabnică și cea mai temeinică. Poruncește degrabă să vină un dulgher și pune-l să cioplească dintr-un trunchi de pom o momâie în chipul unui mort. Apoi să se pună momâia aceea în mormânt, cu mare pohfală; să se aprindă făcliile și lumânările de jur împrejuru-i peste tot; și să dai poruncă în tot saraiul, la toate roabele tale și la toate roabele acelei Kut Al-Kulub, să îmbrace haine de jale și să se cernească toate; și să le poruncești, ca și la toți hadâmbii, până la venirea califului, să aștearnă cu cerneluri tot saraiul și toate odăile. Iar când califul, nedumerit, are să întrebe care-i pricina, să i se spună: „O, doamne al nostru, cadâna voastră Kut Al-Kulub a murit întru mila lui Allah! Deie-ți El să trăiești îndelung zilele pe care nu le-a trăit ea! De altminteri, stăpâna noastră Zobeida i-a rânduit toate cinstirile unei înmormântări vrednice de ea și de stăpânul nostru, și a pus să fie înmormântată chiar în sarai, sub o boltă zidită anume!” Atunci califul are să fie tare înduioșat de bunătatea ta și are să plângă, și are să-ți fie tare mulțumitor. Pe urmă nu are să pregete a porunci să vină cititorii din Coran și a-i pune să vegheze la mormânt, procitind surale de îngropăciune. Dar dacă, dimpotrivă, califul, care știe că nu o aveai dragă pe Kut Al-Kulub, va ajunge să te bănuiască și să-și zică în sineși: „Cine știe dacă nu cumva fiica unchiului meu, Zobeida, nu a lucrat spre a o pierde pe Kut Al-Kulub!” și dacă bănuiala va spori în sufletul lui și îl va împinge să pună să deschidă mormântul ca să se cerceteze de ce moarte a murit cadâna, tu, o, stăpâna mea, nu trebuie să ai nici o teamă în privința aceasta. Întrucât, când au să sape groapa și au să scoată afară momâia înmormântată și care a fost făcută după chipul unui fiu de-al lui Adam, și când au să vadă momâia aceea îmbrăcată cu hainele cele mai scumpe și acoperită cu giulgiu falnic, atunci, dacă emirul drept-credincioșilor ar vrea să ridice giulgiul și hainele spre a o mai vedea pe cadână pentru cea din urmă oară, tu, o, stăpâna mea, nu vei pregeta să-l oprești, și toată lumea la fel are să-l oprească, spunându-i: „O, emire al drept-credincioșilor, nu este îngăduit să vezi o femeie moartă, care are tot pântecele dezgolit!”
Și atunci califul, până la urmă, are să fie încredințat de moartea adevărată a cadânei lui, și are să pună a fi îngropată la loc, și are să-ți rămână mulțumitor pentru fapta ta! Iar tu, în felul acesta, ai să scapi de grijă, de-o vrea Allah!
La spusele acestea ale bătrânei, Sett-Zobeida văzu că ascultase un sfat iscusit, și numaidecât o cinsti pe babă cu daruri bogate, o rochie falnică tare frumoasă și bani mulți, și îi spuse să ia chiar ea asupra-și sarcina ducerii la îndeplinire a ticluielii. Și baba, cu mare sârg îl puse pe dulgher să cioplească momâia, și apoi duse momâia la Sett-Zobeida, și amândouă îmbrăcară momâia cu hainele cele scumpe ale cadânei Kut Al-Kulub, și o așezară într-un sicriu bogat, și îi făcură o înmormântare frumoasă, și o coborâră într-un mormânt cu boltă, zidit cu cheltuieli mari, și aprinseră făcliile, și sfeșnicele, și lumânările, și așternură chilimuri de jur împrejurul mormântului, pentru rugi și pentru slujbele îndătinate. Pe urmă Zobeida îmbrăcă tot saraiul în negru și le porunci tuturor roabelor să-și pună hainele negre de jale. Și știrea despre moartea cadânei Kut Al-Kulub se împrăștie în tot saraiul, și toată lumea, până și Massrur și hadâmbii, crezură că lucrul este adevărat.
Într-acestea, califul se întoarse din călătoria lui depărtată și intră în saraiul său, și porni cu toată grabă către iatacul cadânei Kut Al-Kulub, care numai ea îi stă în minte. Și văzu slugile și roabele și însoțitoarele cadânei îmbrăcate în negrul de moarte, și începu să tremure de grijă; și pe dată văzu că-i iese înainte Sett-Zobeida, tot așa îmbrăcată în haine de jale. Și, când întrebă de pricina tuturor acestor lucruri, i se răspunse că frumoasa Kut Al-Kulub murise. La știrea aceea, califul căzu leșinat. Iar când își veni în fire, întrebă unde este mormântul, ca să se ducă să-l vadă. Atunci Sett-Zobeida îi spuse:
— O, emire al drept-credincioșilor, află că, în temeiul dragostei mele pentru Kut Al-Kulub, am ținut s-o înmormântez chiar în saraiul meu!
Atunci califul, încă în hainele de drum, porni spre locul din sarai unde se află mormântul cadânei Kut Al-Kulub. Și văzu făcliile și lumânările aprinse, și chilimurile așternute de jur împrejur. La priveliștea aceea, califul îi mulțumi și o lăudă pe Sett-Zobeida pentru fapta ei vrednică și se întoarse la sarai.
Dar califul, care din firea lui era pornit pe bănuieli, nu zăbovi a fi cuprins de îndoieli și de prepuneri; și, ca s-o reteze scurt cu acele gânduri care îl chinuiau, porunci să fie săpată groapa mormântului și să fie dezgropat trupul cadânei sale. Ceea ce se înfăptui pe dată. Și califul, datorită tertipului ticluit de Sett-Zobeida, văzu momâia de lemn acoperită cu giulgiul și crezu că aceea era cadâna lui. Și puse să fie îngropată la loc și porunci să vină numaidecât slujitorii de la geamie și cititorii din Coran, care începură să procitească deasupra mormântului suralele de îngropăciune, în vreme ce el însuși ședea jos pe chilim, plângându-și toate lacrimile, până într-atât încât la urmă căzu leșinat de slăbiciune și de durere.
Și califul nu conteni, vreme de o lună întreagă, să cheme slujitorii și cititorii din Coran și să se ducă la mormântul cadânei lui, unde începea să plângă cu amar.
În clipita aceea a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, cuminte, nu mai lungi vorbele îngăduite.
Dar când fu cea de a patruzeci și una noapte, spuse:
Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că emirul drept-credincioșilor, vreme de o lună întreagă, nu conteni să se tot ducă la mormântul cadânei sale. Și, în cea din urmă zi a lunii, rugile și citirea din Coran ținură din zori până în zorii următori, și numai atunci fiecare putu să se întoarcă acasă. Iar califul, vlăguit de lacrimi și de trudă, se întoarse în saraiul său și nu mai vru să vadă pe nimeni, nici măcar pe vizirul Giafar, nici pe soția și vara sa Zobeida, și căzu în curând într-un somn greu, între două copile roabe de la sarai, care vegheau pe rând somnul califului. Una dintre ele ședea jos la capul califului, iar cealaltă la picioarele lui. Peste un ceas, întrucât califul nu dormea prea adânc, o auzi pe copila care îi stă la cap cum îi spune copilei care se afla la picioare:
— Ce nenorocire, o, prietenă Subhia!
Subhia răspunse:
— Da de ce, o, prietenă Nozha?
Nozha spuse:
— Stăpânul nostru pesemne că habar nu are cum stă treaba, de vreme ce își trece nopțile veghind la un mormânt în care nu se află decât o bucată de lemn cioplit, o momâie dăltuită de un tâmplar.
Subhia zise:
— Cum așa, o, sora mea Nozha? Păi atunci ce s-a făcut Kut Al-Kulub? Și ce nenorocire a lovit-o?
Nozha spuse:
— Află, o, Subhia, că am auzit totul de la sora noastră care este roabă de taină a stăpânei noastre Sett-Zobeida. Că Sett-Zobeida a chemat-o pe roabă și i-a dat niște banj, ca s-o adoarmă pe Kut Al-Kulub; și roaba i-a dat banjul cadânei Kut Al-Kulub care a adormit pe dată. Atunci stăpâna noastră a poruncit să fie așezată într-o ladă, pe care a dat-o în seama hadâmbilor Sauab, Kafur și Bakhita, poruncindu-le s-o înmormânteze departe, într-o groapă.
Atunci Subhia, cu lacrimile în ochi, zise:
— O, Nozha, mă rog ție! spune-mi repede dacă stăpâna noastră cea dulce Kut Al-Kulub a murit de moartea aceea cumplită!
Nozha răspunse:
— Allah apere-i tinerețele de moarte! Păi nu, o, Subhia! Că am auzit-o pe Sett-Zobeida cum îi spunea roabei ei de taină: „Am aflat, o, Zahra, că acea Kut Al-Kulub a izbutit să scape din groapă și acuma se găsește în casa unui tânăr negustor din Damasc, pe nume Ghanem ben-Ayub El-Motim El-Masslub; și asta încă de-acum patru luni!” Așa că vezi și tu, o, Subhia, cât de nenorocit este stăpânul nostru, califul, că nu știe nimic despre cadâna lui și că stă așa de veghe nopțile întruna la un mormânt în care nu se află nici un fel de mort!
Și cele două roabe șezură așa de vorbă mai departe încă o bucată de vreme, iar califul asculta vorbele lor.
Când sfârșiră de vorbit și califul nu mai avu nimica de aflat, deodată se ridică în capu-oaselor și răcni cu un glas cumplit, care le făcu pe cele două copile s-o ia la fugă speriate, și fu cuprins de o mânie înfricoșătoare, gândindu-se că mult iubita lui cadână se găsește la un om tânăr, pe nume Ghanem ben-Ayub, și asta încă de acum patru luni. Și se repezi și trimise să fie aduși dinaintea lui toți emirii și mai-marii, precum și vizirul său Giafar Al-Barmaki, care sosi în grabă mare și sărută pământul dintre mâinile lui.
Și califul îi strigă cu mânie cruntă:
— Giafar, ia cu tine străji și cercetează unde se află casa unui tânăr negustor din Damasc, pe nume Ghanem ben-Ayub El-Motim El-Masslub. Și-atunci, tu și oastea, să buluciți în casă, să i-o smulgeți pe cadâna mea Kut Al-Kulub și să mi-l aduceți pe acel tânăr nerușinat pe care eu însumi am să-l pun la caznă!
Și Giafar răspunse cu ascultare și cu supunere. Și coborî cu o oaste de străji și avu grijă să-l ia și pe valiul cetății cu oamenii lui, și toți laolaltă nu conteniră a se vântura și a iscodi, până ce dibuiră casa lui Ghanem ben-Ayub.
La ceasul acela, Ghanem tocmai se întorsese de la suk, după ce cumpărase de-ale gurii pentru toată ziua, și ședea jos lângă Kut Al-Kulub, și dinaintea lor se afla un berbec bine rumenit și copt, și multe alte bunătățuri, și din care se înfruptau după pofta inimii lor. La zarva care se ridică afară, Kut Al-Kulub privi pe fereastră și numai dintr-o aruncătură de ochi pricepu prăpădul ce se abătea asupra casei; văzu toată casa împresurată de străji, de armași, de mameluci și de capi de oaste, și îl văzu în fruntea lor pe valiul cetății și pe vizirul Giafar. Și toți se roteau împrejurul casei, precum genele ochilor se rotesc de-a lungul pleoapelor. Și nu mai avu nici o îndoială că emirul drept-credincioșilor a aflat povestea; da ghici și că el trebuie să fie tare zuliu pe Ghanem, care de patru luni o ținea în casa lui. La gândul acela, îngălbeni la chip, și fața ei frumoasă se schimbă, și copila se întoarse către Ghanem și îi spuse:
— O, dragul meu, întâi de toate, gândește-te cum să scapi! Ridică-te și fugi de-aici!
El răspunse:
— O, bucuria mea, o, lumină a ochilor mei, cum să ies și cum să fug dintr-o casă împresurată peste tot de vrăjmași?
Ea îi spuse:
— Fii fără teamă!
Și pe dată îl dezbrăcă de tot și îl îmbrăcă într-o cămășoaie veche și roasă care îi ajungea până la genunchi, și luă o cratiță mare cu carne și i-o puse pe cap, și îi puse peste cratiță o tablă cu pâine și cu farfuriuri pline de rămășițele de la masă, și îi spuse:
— Ieși acuma, travestit așa, și au să te ia drept vreo slugă de-a hangiului, și nimeni n-are să-ți facă nimic.
Cât despre mine, să nu-ți faci griji, întrucât am să mă pricep eu să rânduiesc treburile și știu ce putere am eu asupra califului!
La vorbele acestea spuse de Kut Al-Kulub, Ghanem, fără a mai avea răgaz să-și ia bun-rămas, zori să plece, și străbătu rândurile de străjeri și de mameluci, ducând pe cap povara cu bucate, și nu păți nimic, întrucât se afla sub ocrotirea Atoateocrotitorului, carele numai el poate să-i scape pe oamenii de treabă din primejdii și de la toată năpasta!
Ci pe dată vizirul Giafar descălecă de pe cal și intră în casă, și ajunse în iatacul cel tainic, și o văzu numaidecât, în mijlocul sălii pline cu legăturile de mărfuri și de mătăsuri, pe frumoasa Kut Al-Kulub, care avusese vreme să se facă încă mai frumoasă și să-și pună hainele cele mai bune, și să se împodobească cu toate giuvaierurile ei, și să se facă mai strălucită decât toate strălucitele, și care avusese răgaz să strângă într-un sipet toate lucrurile ei cele mai scumpe, giuvaierurile, nestematele și toate lucrurile de preț. Încât de-abia intrase Giafar în iatac, că ea se și sculă drept pe cele două picioare ale ei și se temeni, și sărută pământul dintre mâinile lui, și grăi:
— O, stăpâne al meu, Giafar, iacătă, calamul a scris ceea ce trebuia să fie scris din porunca lui Allah. Mă încredințez, așadar, în mâinile tale!
Și Giafar răspunse:
— Pe Allah! o, stăpână a mea, califul mi-a dat poruncă să-l zeberesc numai pe Ghanem ben-Ayub! Așa că spune-mi unde este!
Ea îi răspunse:
— O, Giafar, Ghanem ben-Ayub, după ce și-a strâns în legături parte din mărfurile sale, a plecat, acuma-s câteva zile, în cetatea lui, la Damasc, să-și vadă pe maică-sa și pe soră-sa Fetnah. Și nu mai știu nimic de el, și nu pot să-ți spun mai mult. Da cât despre sipetul meu, pe care îl vezi aici și în care mi-am pus toate lucrurile mele cele mai de preț, vreau să mi-l păstrezi cu grijă și să pui să-mi fie cărat la saraiul emirului drept-credincioșilor.
Și Giafar răspunse:
— Ascult și mă supun!
Pe urmă luă sipetul și le porunci oamenilor lui să-l care și, după ce o copleși pe Kut Al-Kulub cu temeneli, cu cereri de iertăciune și cu cinstiri, o rugă să-l însoțească la emirul drept-credincioșilor; și ieșiră cu toții, da numai după ce, precum poruncise califul, jefuiră și prădară toată casa lui Ghanem ben-Ayub El-Motim El-Masslub.
După ce se înfățișă înaintea califului, Giafar îi povesti ce făcuse, și plecarea lui Ghanem la Damasc, și sosirea la sarai a cadânei Kut Al-Kulub. Și califul, care era încredințat că Ghanem îi făcuse cadânei Kut Al-Kulub tot ce este în stare să-i facă un tânăr unei femei frumoase și care este bun al altuia, fu cuprins de o mânie năprasnică și nici măcar nu vru s-o mai vadă pe Kut Al-Kulub, și îi porunci lui Giafar s-o încuie într-o odaie întunecată și s-o pună sub paza unei babe ce era însărcinată de obicei cu asemenea slujbe.
Dar cât despre Ghanem, califul trimise călăreți să-l caute peste tot, și, pe deasupra, scrise cu chiar mâna sa o scrisoare către sultanul caimacam al său, Mohammad ben-Soleiman El-Zeini; își luă calamul, călimărul și o foaie de hârtie, și scrise:
DOMNIEI-SALE SULTANULUI MOHAMMAD BEN-SOLEIMAN EL-ZEINI CAIMACAMUL DAMASCULUI DIN PARTEA EMIRULUI DREPT-CREDINCIOȘILOR HARUN-AL RAȘID, CEL DE-AL CINCILEA CALIF DIN SLĂVITA OBÂRȘIE A NEAMULUI BANI-ABBAS ÎN NUMELE LUI ALLAH ATOTMILOSTIVUL ȘI IERTĂTORUL.
După care, cerem știre despre sănătatea ta, care ne este scumpă, și după rugăciunea noastră la Allah să te ție zile îndelungi în huzur și îmbelșugare…
Și-apoi:
O, caimacam al nostru, vreau să știi că un tânăr negustor, pe nume Ghanem ben-Ayub, a venit la Bagdad și a ispitit și a silnicit o roabă dintre roabele mele, și a făcut cu ea ceea ce a făcut. Și a fugit de pedeapsă și de mânia mea, și și-a oblicit bârlog în cetatea ta, unde cată să se afle la ceasul de-acum cu mama și cu sora lui.
Să-l prinzi și să-l legi și să-i tragi cinci sute de lovituri de curea. Apoi să-l târăști pe toate ulițele cetății tale, iar un pristav să meargă dinaintea cămilei care îl va purta, și să strige: „Iacătă pedeapsa pentru robul care năzuiește la bunul stăpânului său!” Și pe urmă să-l trimiți la mine, ca să poruncesc să fie pus la cazne și să i se facă ce se cuvine de făcut.
Apoi! Să-i jefuiești casa și să i-o dărâmi până în temelii, și să faci să piară până și urmele pomenirii ei.
Și-apoi! întrucât Ghanem ben-Ayub are o mamă și o soră tânără, să le iei, să le dezbraci goale cu totul și să le izgonești, după ce le vei ține vreme de trei zile în văzul ochilor tuturor locuitorilor din cetatea ta.
Și dă-ți silință mare și mare sârguință să împlinești porunca noastră!
Uassalam!
Și numaidecât, la porunca emirului drept-credincioșilor, un sol plecă la Damasc și goni atâta de iute, încât ajunse acolo numai în opt zile, și nu în douăzeci și mai bine. Încât, când sultanul Mohammad avu în mâini scrisoarea califului, o duse la buze și la frunte și, după ce o citi, puse numaidecât în faptă porunca trimisă de calif. Puse, așadar, pristavii domnești să străbată toată cetatea și să strige: „Cine vrea să prade, să se ducă la casa lui Ghanem ben-Ayub și s-o prade după placul lui!”
Și numaidecât porni și el cu străjile sale spre casa lui Ayub, și bătu la poartă, și Fetnah, sora cea tânără a lui Ghanem, veni fuga să deschidă și strigă:
— Cine e acolo?
El răspunse:
— Eu sunt!
Atunci ea deschise poarta și, întrucât niciodată nu îl mai văzuse pe sultanul Mohammad, își acoperi pe dată fața cu un colț al basmalei pe care o avea pe cap și fugi să-i dea de știre mamei lui Ghanem.
Mama lui Ghanem, la ceasul acela, ședea jos, sub bolta mormântului pe care îl zidise spre pomenirea fiului ei Ghanem, pe care îl credea mort, de un an de când nu mai auzise nimic despre el. Și era plânsă toată și nu mai mânca și nu mai bea nimic. Așa că îi spuse fiicei sale Fetnah să-l poftească să intre, și sultanul Mohammad intră în casă și ajunse la mormânt, și o văzu pe mama lui Ghanem cum plângea, și îi spuse:
— Am venit după fiul tău Ghanem, ca să-l trimit la calif!
Ea răspunse:
— Amărâta de mine! Fiul meu Ghanem, rodul lăuntrurilor mele, ne-a părăsit, pe mine și pe sora lui, de mai bine de un an, și nu mai știm ce s-a făcut cu el!
Atunci sultanul Mohammad, care altminteri era plin de filotimie, nu putu decât să îndeplinească porunca dată de calif; puse să se prade casa și să se ia chilimurile, vasele, farfuriurile și lucrurile scumpe; pe urmă dărâmă casa din temelii și puse să se care toate pietrele ei departe de cetate. Pe urmă, măcar că treaba tare nu-i plăcea, puse să fie dezbrăcate goale mama lui Ghanem și frumoasa și tânăra Fetnah, sora lui, și porunci să fie ținute vreme de trei zile în văzul cetății, cu opreliștea de a fi acoperite nici măcar cu o cămașă fără mâneci, și le alungă din Damasc. Și iac-așa, datorită supărării califului, Fetnah și mama ei fură alungate din Damasc.
Cât despre Ghanem ben-Ayub El-Motim El-Masslub, odată ieșit din Bagdad, începu să meargă și să plângă, până ce i se sfâșie inima; și o ținu tot așa, fără să mănânce și fără să bea, până la sfârșitul zilei; iar foamea și durerea îl topiseră. Ajunse, într-un sfârșit, la un sat și se îndreptă spre geamia de acolo, și intră în curte, și se duse să se prăbușească pe o rogojină, și se sprijini cu spinarea de un zid. Șezu așa, fără de simțire, iar inima-i bătea anapoda, până dimineața, și fără a avea putere să facă vreo mișcare spre a cere ceva. Dimineața, sătenii din sat veniră la geamie pentru rugăciune și îl văzură întins lat pe jos; pricepând că e flămând și însetat, îi aduseră o strachină cu miere și două pâini, și îl îmbiară să mănânce și să bea; pe urmă îi aduseră, ca să îmbrace, o cămașă, ce-i drept fără mâneci, și peticită toată, și plină de păduchi. Pe urmă îl întrebară:
— Cine ești și de unde vii, străine?
Și Ghanem deschise ochii și se uită; și începu doar să plângă. Atunci ei rămaseră împrejurul lui o bucată de vreme și, până la urmă, plecă fiecare în treaba lui.
Ghanem, ca urmare a supărărilor și a lipsurilor, căzu bolnav și rămase mai departe să zacă pe rogojina cea veche de la geamie vreme de încă o lună; și slăbi la trup și se schimbă cu totul la față; iar trupu-i fu potopit de păduchi și de ploșnițe; și ajunse într-o stare așa de ticăloasă, încât credincioșii de la geamie se chibzuiră într-o zi între ei să-l trimită la bolnița din Bagdad, dat fiind că numai acolo era bolniță. Așa că plecară să caute un cămilar cu cămilă și îi spuseră:
— Ia-l și pune-l pe tânărul acesta bolnav pe spinarea cămilei tale și du-l la Bagdad și lasă-l la ușa bolniței; că schimbarea de loc și îngrijirile de la bolniță au să-l vindece, de bună seamă. Cât despre tine, o, cămilarule, ai să te întorci la noi să ceri ceea ce ți se va datora pentru drum și pentru cămilă!
Și cămilarul răspunse:
— Ascult și mă supun!
Pe urmă, ajutat de cei de față, îl luă pe Ghanem cu rogojina pe care zăcea, îl sui pe spinarea cămilei și îl înțepeni acolo.
În chiar clipita când cămilarul sta să plece și când Ghanem își plângea ticăloșia, două femei, tare sărăcăcios îmbrăcate, amestecate în mulțimea care se uita la el, îl văzură pe bolnav și spuseră:
— Cum seamănă acest biet bolnav cu fiul nostru, Ghanem! Da nu este cu putință să fie el tânărul acesta ajuns ca o umbră!
Și cele două femei, care erau pline de praf și chiar atunci ajunseseră în sat, începură să plângă, gândindu-se la Ghanem. Întrucât erau chiar mama lui Ghanem și sora lui, Fetnah, care fugiseră din Damasc și acum își urmau drumul către Bagdad.
Cât despre cămilar, d-apoi acela nu zăbovi să încalece pe măgarul său și, luând cămila de funie, drumări către Bagdad. Ajunse acolo în curând și se duse drept la bolniță, și îl lăsă jos pe Ghanem de pe spinarea cămilei și, întrucât era tare dis-de-dimineață și bolnița nu se deschisese, îl puse jos pe treapta de la ușă și se întoarse în satul său.
Ghanem rămase întins așa la ușă, până ce locuitorii ieșiră de prin casele lor; și îl văzură culcat pe rogojină și ajuns ca o umbră, și se strânseră împrejurul lui și începură să facă fel de fel de presupuneri. Pe când ei își împărtășeau socotințele, iacătă că tocmai trece șeicul cel mare al sukului, care numaidecât dădu mulțimea la o parte și se duse și îl văzu pe flăcăul bolnav și își zise în sine: „Pe Allah! Dacă flăcăul acesta intră în bolniță, e pierdut de la început, din lipsă de îngrijire bună, și va fi neîndoielnic un om osândit la moarte! Așa că am să-l iau eu în casa mea, și Allah mă va răsplăti în Grădina Desfătărilor!” Atunci șeicul sukului le porunci robilor lui cei micuți să-l ia pe flăcău și să-l care acasă; și îi însoți și el și, de cum ajunse, îi așternu un pat nou-nouț cu niște saltele bune și cu o pernă nou-nouță și tare curată; pe urmă o chemă pe soția lui și zise:
— O, nevastă, iacătă un oaspete pe care ni-l trimite Allah. Să-l slujești cu multă grijă.
Ea răspunse:
— De bună seamă! Pe capul și pe ochii mei!
Pe urmă își suflecă numaidecât mânecile și puse să fiarbă apă în căldarea cea mare, și îl spălă pe picioare, pe mâini și pe tot trupul, apoi îl îmbrăcă în haine curate de-ale soțului ei și îl stropi pe față cu apă de trandafiri. Atunci Ghanem începu să răsufle mai în voie; și puterile, încet, încet, începură să i se întoarcă, și odată cu ele amintirea despre trecutul său și despre iubita sa Kut Al-Kulub. Și-așa cu Ghanem ben-Ayub El-Motim El-Masslub.
Da cât despre Kut Al-Kulub, după ce califul fu cuprins de atâta mânie împotriva ei…
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, cuminte, își curmă vorbele îngăduite.
Dar când fu cea de a patruzeci și doua noapte, spuse:
Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan că, în ce o privește pe Kut Al-Kulub, după ce califul s-a mâniat așa de amarnic pe ea și a pus să fie întemnițată într-o odaie întunecată sub paza unei femei bătrâne de la sarai, copila rămase în starea aceea vreme de patruzeci de zile, fără a avea nici un fel de legătură cu chiar nimeni din sarai. Și califul, până la urmă, o uită cu totul, până ce într-o zi, pe când trecea prin dreptul odăii în care zăcea închisă Kut Al-Kulub, o auzi cântând jalnic stihuri de-ale poeților, pe urmă cum se oprea spre a vorbi cu glas tare și a-și zice: „O, prietene al meu Ghanem ben-Ayub, ce suflet frumos aveai și ce mărinimos erai și ce inimă neprihănită! Tu ai fost mare față de acela care te-a împilat, și cinstitor față de femeia aceluia care a izgonit femeile din casa ta, și ai scăpat-o de la ocară pe femeia aceluia care a aruncat rușinea asupra alor tăi și asupra ta! Da are să vină ea și ziua când tu și califul aveți să stați drepți dinaintea Celui singur judecător, și singur drept; și tu vei ieși din înfruntare biruitor asupra împilătorului tău, cu Allah drept cumpănitor și cu îngerii drept martori!”
Dacă auzi vorbele acestea și pricepu tâlcul jelaniei ei, pe când nimeni nu se afla acolo ca s-o audă, califul înțelese că fusese nedrept față de ea și față de Ghanem. Așa că grăbi a se întoarce la sarai și îl însărcină pe capul hadâmbilor să se ducă după Kut Al-Kulub. Și Kut Al-Kulub se înfățișă între mâinile lui și șezu așa, cu capul plecat, cu ochii plini de lacrimi și cu inima tare amară; și califul îi zise:
— O, Kut Al-Kulub, te-am auzit cum mă învinuiai de nedreptate și cum mă osândeai de împilare; și socot că m-am purtat rău față de cel care îmi făcuse bine! Cine este, așadar, acela care a cinstit o femeie care era a mea, iar eu i-am făcut de ocară femeile, în schimb? Acela care mi-a ocrotit femeia, iar eu i-am necinstit femeile?
Kut Al-Kulub răspunse:
— Este Ghanem ben-Ayub El-Motim El-Masslub! Mă jur ție, o, califule, pe milele și pe binefacerile tale, că niciodată Ghanem nu a încercat să mă siluiască; și e departe de a fi săvârșit asupra mea vreo pângărire! Oh, departe-s de el și nerușinea și silnicia!
Atunci califul, nemaiîndoindu-se, strigă:
— Ce nenorocire, o, Kut Al-Kulub! Chiar că nu se află înțelepciune și putere decât la Allah Preaînaltul și Atoateștiutorul! încât, o, Kut Al-Kulub, cere, și toate dorințele ți se vor împlini!
Atunci Kut Al-Kulub oftă:
— O, emire al drept-credincioșilor, atunci ți-l cer pe Ghanem ben-Ayub!
Și califul, în pofida dragostei pe care tot o mai nutrea pentru cadâna lui scumpă, îi spuse:
— Așa se va face, de-o vrea Allah! Îți făgăduiesc, cu o inimă darnică și care nu a mai întors niciodată ceea ce a dăruit! Și va fi copleșit cu cinstiri!
Kut Al-Kulub zise:
— O, emire al drept-credincioșilor, îți cer ca, atunci când Ghanem se va întoarce, să mi-l dai în dar, ca să-i fiu soție iubitoare!
Califul răspunse:
— La întoarcerea lui, Ghanem îți va fi dăruit și vei fi bunul și soția lui!
Atunci Kut Al-Kulub spuse:
— O, emire al drept-credincioșilor, nimeni nu știe unde se află Ghanem, și însuși sultanul de la Damasc ți-a spus că nu știe ce s-a întâmplat cu el. Îngăduie-mi, așadar, să fac chiar eu cercetările de trebuință, cu nădejdea că Allah se va milostivi să mă ajute a-l găsi!
Califul răspunse:
— Ai încuviințarea să faci ceea ce ți se pare de cuviință!
La vorbele acestea, Kut Al-Kulub își simți pieptul cum i se umple de bucurie și inima cum i se luminează, și grăbi să iasă din sarai, după ce se înarmase cu o pungă plină cu o mie de dinari de aur.
În ziua dintâi, bătu toată cetatea Bagdadului și se duse pe la șeicii mahalalelor și pe la copiii de pe ulițe, și îi cercetă, fără a izbuti să ajungă la vreun rost.
A doua zi, se duse la sukul negustorilor și intră prin toate prăvăliile și se duse să-l vadă pe șeicul căpetenie peste suk; îi înfățișă împrejurarea și îi lăsă o sumedenie de dinari, rugându-l să-i împartă străinilor săraci, în numele ei.
A treia zi, cum se dusese la sukul argintarilor și al giuvaiergiilor, după ce luase cu ea alți o mie de dinari, și cum îl chemase pe starostele argintarilor și al giuvaiergiilor și îi înmânase o sumedenie de galbeni, spre a-i împărți străinilor săraci, starostele sukului, când o auzi pomenind de străini săraci, îi zise:
— O, stăpână a mea, tocmai am strâns la casa mea un tânăr străin și bolnav, despre care nu știu nici cum îl cheamă, și nici ce rost are. (Or, era chiar Ghanem ben-Ayub; da șeicul sukului habar n-avea.) Da trebuie să fie feciorul vreunui negustor mare și al unor părinți de neam bun. Întrucât, măcar că e ca o umbră, are un obraz tare frumos și e dăruit cu toate harurile și cu toate desăvârșirile. De bună seamă că va fi fost adus în starea aceasta fie de niscaiva datorii mari, pe care n-o fi putut să le plătească, fie de vreo dragoste nenorocită și de pierderea celei iubite. La vorbele acestea, Kut Al-Kulub își simți inima cum bate în zvâcnete anapoda, și lăuntrurile cum i se înfioară de tulburare, și îi zise starostelui sukului argintarilor și al giuvaiergiilor:
— O, șeicule, întrucât nu poți să pleci din suk la ceasul acesta, dă-mi pe cineva să mă călăuzească până la casa ta.
Iar șeicul argintarilor spuse:
— Pe capul și pe ochii mei!
Și îl chemă pe un copilaș din suk, care știa unde este casa lui, și îi zise:
— Repede, o, Felfel, du-o pe stăpâna ta până acasă la mine!
Și micuțul Felfel din suk o luă înaintea cadânei Kut Al-Kulub și o duse la casa starostelui sukului, unde se afla străinul bolnav.
După ce Kut Al-Kulub intră în casă, se temeni dinaintea soției șeicului. Iar soția șeicului o cunoscu, întrucât le știa pe toate hanâmele din Bagdad, pe la casele cărora se ducea adesea, și se ridică și se temeni și sărută pământul dinainte-i. Atunci Kut Al-Kulub, după temenelile îndătinate, o întrebă:
— O, maică bună, poți să-mi spui unde se află tânărul cel străin și bolnav pe care l-ați strâns în casa voastră?
Atunci soția starostelui începu să plângă și îi arătă cu degetul un pat ce se afla acolo și îi spuse:
— Uite-l în pat. E un tânăr de neam ales, de bună seamă, întrucât toată purtarea lui o dovedește.
Atunci Kut Al-Kulub se întoarse către patul pe care zăcea întins tânărul străin, și se uită la el cu luare-aminte, și văzu un tinerel slab și vlăguit și ca o umbră; și fu departe de a ghici că era Ghanem; dar fu cuprinsă de milă față de el, și începu să plângă și să zică:
— Oh! ce nenorocire e să fii străin, măcar de-ai fi și emir în țara ta!
Pe urmă îi lăsă cei o mie de dinari soției șeicului argintarilor și o îndemnă să nu precupețească nimic pentru bunăstarea tânărului bolnav; pe urmă, cu chiar mâna ei, îi dădu bolnavului leacurile scrise și îl ajută să le bea; pe urmă, după ce șezuse mai bine de un ceas la capul său, îi ură bună pace soției starostelui sukului, încălecă pe catârcă și se întoarse la sarai.
Și în fiecare zi se ducea prin toate sukurile și își petrecea toată vremea în căutări necurmate, până când într-o zi veni șeicul s-o caute și îi spuse:
— O, stăpâna mea Kut Al-Kulub, întrucât m-ai îndemnat să ți-i aduc pe toți străinii care trec prin Bagdad, am a îndruma astăzi între mâinile tale cele darnice două femei, una măritată și cealaltă fecioară, și amândouă pesemne de stepenă tare înaltă, întrucât călcătura și chipul lor mi-o dovedesc; da sunt îmbrăcate ticălos, în niște haine de păr de capră, și fiecare poartă o desagă la gât, cum poartă cerșetorii. Și ochii le sunt plini de lacrimi, iar inima lor e tare necăjită. Și iacătă că ți le aduc, întrucât numai tu, o, sultană a milelor, vei ști să le alini, și să le întărești, și să le ferești de rușinea și de ocara întrebărilor neobrăzate; întrucât hotărât că nu sunt niște făpturi care să poată a fi supuse unor întrebări neobrăzate. Din parte-mi, nădăjduiesc că, datorită binelui ce avem să i-l facem, Allah are să ne păstreze, la Ziua Răsplății, un loc în Grădina Desfătărilor!
Kut Al-Kulub răspunse:
— Pe Allah! o, stăpâne al meu, m-ai făcut să-mi doresc fierbinte să le văd! Unde sunt?
Atunci șeicul ieși și se duse să le ia de după poartă, și le aduse dinaintea cadânei Kut Al-Kulub.
Când Fetnah și mama ei intrară la Kut Al-Kulub, ea se uită la ele și, văzându-le frumusețea și hanâmia și zdrențele cu care erau înveșmântate, începu să plângă și strigă:
— Pe Allah! Acestea-s femei de viță aleasă și deprinse cu sărăcia. Întrucât văd bine de pe chipul lor că s-au născut în cinstiri și în bogății!
Iar șeicul sukului răspunse:
— Hotărât! o, stăpâna mea, adevăr grăiești! Năpasta trebuie să se fi abătut asupra casei lor, și împilarea să le fi asuprit și să le fi răpit bunurile. Să le venim într-ajutor, întrucât noi îi iubim pe cei săraci și pe cei necăjiți, spre a ni se cădea milele lui Allah Milosârdnicul!
La vorbele acestea, mama și fiica începură să plângă și să se gândească la Ghanem ben-Ayub El-Motim El-Masslub. Și, văzându-le că plâng, Kut Al-Kulub începu să plângă și ea cu ele. Atunci mama lui Ghanem îi spuse:
— O, stăpână plină de mărinimie, deie Allah să izbutim a găsi ceea ce căutăm cu inima îndurerată! Cel pe care îl căutăm este fiul lăuntrurilor noastre și flacăra inimii noastre, fiul nostru Ghanem ben-Ayub El-Motim El-Masslub!
La numele lui Ghanem ben-Ayub El-Motim El-Masslub, cadâna scoase un țipăt mare, căci pricepuse atunci că dinainte-i se aflau mama lui Ghanem și sora lui Ghanem, și căzu leșinată. Iar când își veni în fire, se aruncă scăldată de lacrimi în brațele lor, și le zise:
— Nădăjduiți întru Allah, și în mine, o, surorile mele, căci ziua de azi va fi ziua cea dintâi a bucuriei voastre și cea din urmă a nenorocirilor voastre! Curmați, așadar, toată mâhnirea!
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, cuminte, își curmă vorbele îngăduite.
Dar când fu cea de a patruzeci și treia noapte, spuse:
Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că dulcea Kut Al-Kulub îi spuse mamei și sorei lui Ghanem:
— Curmați toată mâhnirea!
Pe urmă se întoarse spre șeicul sukului argintarilor și al giuvaiergiilor și îi dădu o mie de dinari de aur și îi zise:
— O, șeicule, să le însoțești acum până la tine acasă și să-i spui soției tale să le ducă la hammam și să le dea apoi niște haine cât mai frumoase; și să le acopere cu grijă și cu cinstiri, fără a precupeți nimic pentru bunăstarea lor!
A doua zi, Kut Al-Kulub nu pregetă să se ducă ea însăși acasă la șeicul sukului, să se încredințeze cu chiar ochii ei dacă totul fusese îndeplinit după îndrumările date. De cum intră în casă, soția starostelui îi ieși înainte și îi sărută mâinile și îi mulțumi pentru dărniciile ei; pe urmă le pofti să vină pe mama și pe sora lui Ghanem, care fuseseră la hammam și ieșiseră de acolo schimbate cu totul și cu chipurile strălucind de hanâmie și de frumusețe. Și Kut Al-Kulub începu să le vorbească dulce, vreme de un ceas; pe urmă îi ceru soției starostelui vești despre bolnavul lor. Și soția șeicului răspunse:
— E tot așa.
Atunci Kut Al-Kulub zise:
— Să mergem toate să-l vedem și să încercăm a-l îmbărbăta!
Și le luă pe cele două femei care, stând în iatacul pentru femei, nu putuseră să-l vadă pe bolnavul culcat în sala de oaspeți, și intrară toate la tânăr, și se uitară la el cu multă duioșie și cu milă, și șezură jos împrejurul lui, să-i vorbească; și, pe când tăifăsuiau, fu rostit numele de Kut Al-Kulub.
Și, de cum auzi rostindu-se numele de Kut Al-Kulub, chipul gălbejit al tânărului bolnav se îmbujoră, trupul lui istovit se împuternici și sufletul i se trezi; și săltă capul, cu ochii plini de viață, și strigă:
— Unde ești, Kut Al-Kulub?
Când îl auzi pe flăcău deschizând gura pentru întâia oară și că o strigă pe nume, Kut Al-Kulub cunoscu glasul lui Ghanem ben-Ayub, și se aplecă repede asupra lui și îi zise:
— O, scumpule! tu ești Ghanem ben-Ayub!
El îi spuse:
— Da! Sunt Ghanem!
La cuvintele acestea, copila se prăbuși pe spate, leșinată. Iar mama lui Ghanem și sora lui, Fetnah, auzind vorbele rostite, scoaseră un țipăt și se prăbușiră și ele leșinate.
Până la urmă, după o bucată de vreme, își veniră în fire, se repeziră la Ghanem și se petrecu ceea ce se petrecu – și plânsete, și strigăte de bucurie, și sărutări.
Pe urmă Kut Al-Kulub, mai liniștită, îi spuse:
— Slavă și închinăciune lui Allah, carele a îngăduit într-un sfârșit adunarea noastră a tuturor laolaltă, a mea, a mamei tale și a surorii tale!
Apoi îi istorisi toată povestea și adăugă:
— Califul, până la urmă, a dat crezare spuselor mele și ți-a dăruit ocrotințele sale și mi-a mărturisit dorința de a te vedea; pe deasupra, mă dă ție în dar!
La vorbele acestea, Ghanem se însenină până peste poate și îi sărută mâna cadânei Kut Al-Kulub, care îl sărută pe ochi și pe cap. Pe urmă, Kut Al-Kulub le spuse tuturora:
— Așteptați-mă aici! Am să mă întorc!
Și se duse în grabă mare la sarai, descuie sipetul în care avea lucrurile ei cele scumpe, scoase de acolo sumedenie de dinari și se duse la suk, ca să-i dea starostelui sukului, spunându-i:
— Cumpără pentru fiecare dintre ele și pentru Ghanem câte patru rânduri de haine din cea mai frumoasă țesătură, și câte douăzeci de năframe, și câte zece cingători, și câte zece bucăți din fiecare lucru de îmbrăcat!
Și se întoarse la casa în care se aflau Ghanem și femeile, și îi luă pe toți la hammam. Pe urmă le găti niște pui și niște carne fiartă, și niște vin safi, și vreme de trei zile îi îmbie să bea și să mănânce, sub ochii ei; și, după cele trei zile de hrană atâta de întăritoare, simțiră că li se întoarce viața și că sufletul li se așază iarăși la locul lui. Pe urmă, Kut Al-Kulub îi mai duse încă o dată la hammam și puse să li se schimbe hainele și îi aduse îndărăt acasă la starostele sukului. Apoi chibzui să meargă la calif, se înfățișă între mâinile lui, se temeni până la pământ și îi duse știre despre întoarcerea lui Ghanem ben-Ayub și a mamei și a surorii lui, Fetnah; și nu uită a-i spune ce gingașă și ce fragedă și ce plină de frumusețe era tânăra Fetnah. Atunci califul spuse unui rob:
— Du-te și adu-mi-l îndată pe Giafar!
Și Giafar veni, iar califul îi spuse:
— Du-te și adu-mi-l îndată pe Ghanem ben-Ayub!
Și Giafar plecă la casa șeicului, unde Kut Al-Kulub i-o și luase înainte și îl prevestise pe Ghanem despre sosirea vizirului, și îi spusese:
— O, Ghanem, mai cu seamă acuma se cere să-i arăți califului, care l-a însărcinat pe Giafar să te ducă dinainte-i, cât de cilibiu știi tu să vorbești, și ce inimă dârză ai, și neprihana vorbelor tale!
Pe urmă îl îmbrăcă cu caftanul cel mai scump dintre toate caftanele cele noi pe care le cumpărase din suk și îi înmână o grămadă de dinari, și îi spuse:
— Nu pregeta să arunci galbenii cu pumnii când ai să ajungi la sarai și ai să străbați rândurile de hadâmbi și de slugi!
Într-acestea, Giafar ajunse la casa starostelui, călare pe catârca sa; și Ghanem alergă să-l întâmpine și îi ură bun venit și sărută pământul între mâinile lui; și se făcuse iarăși Ghanem cel frumos de odinioară, cu chipul falnic și cu înfățișarea lui ispititoare! Și Giafar îl rugă să-l însoțească și îl duse între mâinile califului. Și Ghanem îl văzu pe emirul drept-credincioșilor, înconjurat de vizirii săi, de navabii cei mai de seamă din domnia lui și de capii străjilor și ai oștilor. Or, Ghanem era iscusit la vorbă, cu inima vitează, povestaș meșter, procititor dulce, ticluitor de versuri minunat. Se opri, așadar, între mâinile califului, se uită o clipă în pământ cu o înfățișare gânditoare, ridică apoi capul către calif și ticlui stihurile acestea:
O, doamne-al vremii, un ochi mult milos Privi pământul, și-l umplu de roadă.
Noi suntem fiii-acelui rod mănos Sub stăpânirea ta cea luminată.
Cad în genunchi, cu bărbile-n țărână, La pragul tău sultanii și emirii;
Prinos de supușenie-și înmână Cununile lor scumpe, stăpânirii.
O, nici pământul n-are destul loc, Nici zările nu sunt atât de-ntinse Cât să cuprindă, strânse la un loc, Puhoaiele oștimii-ți neînvinse.
O, doamne-al vremii, ia pământu-ntreg Și-acoperă-l cu corturile tale!
Și leagă-apoi, să-ți șadă la edec, Albastrele văzduhului ocoale.
Tu, soare-al lumii, lumea s-o îndrepți!
Iar judecata ta împărătească Să-i lumineze pe cei înțelepți, Să curme viclenia mișelească, Iar faptele supușilor tăi drepți Cu plată dreaptă să le răsplătească!
Califul rămase vrăjit de frumusețea stihurilor, de ritmul lor strâns, de curățenia limbii lor și de harul stihuitorului.
Căci în clipita aceea a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, cuminte, nu mai lungi vorbele îngăduite.
Iar când fu cea de a patruzeci și patra noapte spuse:
Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că, după ce Ghanem ben-Ayub l-a desfătat astfel pe califul Harun Al-Rașid, califul îi spuse să se apropie de scaunul său împărătesc; și Ghanem se duse lângă scaunul domnesc, iar califul îi spuse:
— Istorisește-mi toate amănuntele pățaniei tale, fără a-mi ascunde nimic din adevăr!
Atunci Ghanem șezu jos și îi istorisi califului toată povestea lui, de la început până la sfârșit. Căci nu ar fi de nici un folos s-o mai spunem și noi încă o dată. Iar califul rămase pe deplin încredințat de nevinovăția lui Ghanem și de curățenia gândurilor lui, mai cu seamă când auzi cinstirea lui Ghanem față de slovele scrise pe șalvarii cadânei, și îi spuse:
— Mă rog ție să-mi ușurezi sufletul de nedreptatea săvârșită față de tine!
Și Ghanem îi spuse:
— O, emire al drept-credincioșilor, ți-l ușurez! întrucât tot ceea ce este al robului este bunul stăpânului său!
Califul nu pregetă, în mulțumirea lui, să-l ridice pe Ghanem la cele mai de sus huzmeturi din împărăție; îi dărui un sarai, și simbrii bogate, și robi, și roabe fără de număr. Iar Ghanem grăbi a lua cu el, în saraiul său cel nou, pe maică-sa și soră-sa Fetnah și pe iubita lui, Kut Al-Kulub. Pe urmă califul, care aflase că Ghanem avea o soră minunată și încă fecioară și tot tânără, pe nume Fetnah, îl întrebă pe Ghanem, care răspunse:
— Este sluga ta, iar eu sunt robul tău!
Califul nu pregetă a-i mulțumi, și îi dărui o sută de mii de dinari de aur; pe urmă porunci să vină cadiul și martorii, și scrise senetul cu Fetnah. Și în aceeași zi și la același ceas, califul, pe de o parte, și Ghanem pe cealaltă, intrară fiecare la soția lui, Fetnah a califului, și Kut Al-Kulub a lui Ghanem ben-Ayub El-Motim El-Masslub.
Și califul, dimineața, când se trezi, fu atâta de mulțumit de noaptea pe care o petrecuse în brațele fecioarei Fetnah și de ceea ce dobândise, încât porunci să vină la el calamarii dăruiți cu scriitura cea mai frumoasă, și le porunci să scrie povestea lui Ghanem, de la început până la sfârșit, pentru ca să fie păstrată în dulapul cu hrisoave, și să poată sluji rândurilor celor ce vor veni, și să fie de minunare și desfătare înțelepților ce vor fi chemați s-o citească cu cinstire, și să se minuneze de lucrul Celuia carele a zămislit ziua și noaptea.
Căci, urmă Șeherezada către sultanul Șahriar, nu cumva să crezi, o, doamne al veacurilor, că povestea aceasta minunată ar fi mai desfătată ori mai uluitoare decât povestea de voinicie și de vitejie cu Omar Al-Neman și cu fiii săi, Șarkan și El-Makan!
Iar sultanul Șahriar zise:
— Poți, de bună seamă, să istorisești acea poveste de vitejie, de care eu n-am habar!
SFÂRȘIT
Note
1 Cele zece Sfinte Porunci (sau Decalogul!), după credința ebraică, i-au fost date lui Moise de către însuși Dumnezeu.
2 Harun-Aaron, din Vechiul Testament – fratele mai mare al lui Moise, primul mare preot al evreilor (sec. XV î. H.).
3 Iușah, fiul lui Nun – Iosua, din Vechiul Testament, căpetenie a evreilor după Moise și cuceritor al țării Canaanului (sec. XV î. H.).
4 Turbanul nu este doar un obiect de îmbrăcăminte, ci adesea și locul unde cel care-1 poartă își ține banii.
5 Valiu – căpetenie a unei provincii (vilaiet), locțiitor al sultanului, având și sarcini de șef de poliție.
6 Copft (coft sau copt) – din cuvântul grecesc aiguptios – „egiptean creștin”.
7 Ardeb sau irdab – măsură de greutate arabă, folosită și astăzi.
8 Mai corect: al-Giavali.
9 Mai corect: Bab-en-Nasr – în traducere: „Poarta victoriei sau a ajutorului” – era cea mai frecventată intrare în Cairo, așezată la nordul orașului.
10 Mahomedanii nu încep nimic fără a invoca numele lui Allah.
11 Bein Al-Kassrein – în traducere: „Intre cele două palate”- era partea străzii principale din Cairo, care se află între cele două palate ale califilor.
12 Chessaria – alt nume pentru suk, bazar. Constructorul celei de aici se numea de fapt Giaharkaz, nu Girgis.
13 Vinerea este zi de sărbătoare la mahomedani.
14 Al-Habbaniia – cartier vestit din Cairo.
15 Naip (la plural navab – în limbile europene a devenit epitet dat unui om extrem de bogat) – înseamnă, în arabă, locțiitor, și era un titlu ce se dădea în lumea musulmană marilor ofițeri ai sultanului, guvernatori de provincii.
16 Pe Allah!
17 Expresie folosită adesea de povestitorul arab, prin care se arată că cineva nu a strălucit în îndeplinirea unui act oarecare. Dimpotrivă, când se spune: „Chipul tau a albit”, înseamnă că te-ai dovedit strălucit.
18 El-Saieda – hanâma cea mare, stăpâna.
19 Formulă de bun-rămas sau de încheiere: „Pacea fie asupră-vă!”
20 Ibn-Abbas – văr al lui Mahomed, căruia i-au fost atribuite multe vorbe pe care i le-ar fi spus Prorocul.
21 Șafar este cea de a doua lună după calendarul musulman.
22 Anul 763 de la hegiră (16 iulie 622, dată considerată ca început al erei musulmane) nu corespunde cu anii de domnie ai sultanului despre care este vorba în poveste, El-Mustasser Billah (1226-1242), nici chiar cu cei ai lui EI-Mustassim Billah (1242-1258), urmașul său.
23 Planeta Marte.
24 Planeta Mercur.
25 El-Samet (mai corect: As-Samit) – adică Tăcutul.
26 El-Bacbuc (mai corect: ali-Bacbuc) – înseamnă, de fapt, doar Limbutul.
27 El-Haddar (mai corect: ali-Haddar) – înseamnă doar Palavragiul.
28 El-Kuz El-Assuani (mai corect: Ali-Kuz ali-Asvanî)) – adică Urciorul de Assuan.
29 El-Așar (mai corect: el-Așșar sau ali-Fașșar) – adică Guralivul.
30 Șakalik (sau Șakașik) – adică Flecarul.
31 El-Muntasser Billah (mai corect Ali-Mustansir Billah – adică Biruitorul-cu-ajutorul-lui-Allah), calif care a domnit între anii 1226-1242.
32 Adică în hagialâc.
33 Formula celebră a mărturisirii de credință la musulmani: „Nu este alt Dumnezeu decât Allah!”
34 Dulcea iubită.
35 Este vorba, firește, de Coran
36 Ya leili! Ya eini! – în traducere: „o, noapte! o, ochi!” – este un fel dc refren, care se folosește în mai toate cântecele arabe de dragoste.
37 Mărire lui Allah!
38 Mătase produsă în Iskandaria – numele arab al orașului Alexandria.
39 Produsă în Baalbek – numele arab al orașului Heliopolis, din Siria.
40 Un fel de basma, care acoperă partea de jos a feței.
41 Sura – verset (din Coran).
42 El-Motim. El Masslub – în traducere: Robul iubirii pierzătoare.
43 Fetnah (sau Fitne) – în traducere: Ispita fermecătoare. Totodată, acest nume este și al unei flori înmiresmate, Acacia farnesiana.
44 Mușc – substanță cu puternic miros specific, secretată de pielea unui mamifer din familia cervideelor, numit cabarga. Se păstrează în saci făcuți din pielea uscată a acelui animal.
45 Turbehă – monument funerar.
46 Valiul avea și funcția de șef al poliției orașului.
47 Valiul avea și funcția de șef al poliției orașului.
48 Banjuloste narcoticul cunoscut mai mult sub numele de hașiș.
49 Numele pe care le strigă fata aici sunt cele ale roabelor sale. Riha înseamnă Adiere; Zahra (mai corect: Zahr-ali-Bustan), Floare de grădină.
50 Mai corect, Sabihe – adică Frumoasa.
51 Mai corect, Segeret-ad-durr – adică Ramură de mărgăritare.
52 Mai corect, Nur-ali-huda – adică Lumina dreptei credințe.
53 Adică Steaua nopții.
54 Corect, Nadsmet as-subh – adică Steaua dimineții.
55 Mai corect, Nuzhe – adică Fermecătoarea.
56 Unchiul profetului, Ali-Abbas Ibn Abd-Ali-Muttalib, unchiul lui Mohamed și întemeietorul dinastiei abbasizilor, care a condus califatul de răsărit de la anul 750 până la căderea Bagdadului sub mongoli la 1258. Harun Al-Rașid a fost cel de al cincilea calif din această dinastie.
57 Dulceața inimilor.