Aflați, dar, o, fraților, că aveam opt ani la începutul poveștii mele. Da eram de mult tare iscusit la dibăcia de a minți; și în fiecare an, numai o dată pe an, îi trăgeam negustorului de robi o minciună de-i plesnea fundul și cădea cu zgaidele în sus. Încât negustorul de robi ajunse să vrea a se descotorosi de mine cât mai iute și mă duse în mâinile telalului din mezat și îi spuse să mă strige în suk astfel: „Cine vrea să cumpere un arăpel cu meteahna lui?” Și telalul porni să străbată cu mine toate sukurile, strigând vorbele acelea. Și îndată un isteț dintre negustorii din suk veni și îl întrebă pe telal:
— Da care-i meteahna arăpelului?
El răspunse:
— Este aceea de a spune în fiecare an o minciună, o singură minciună, nu mai mult!
Negustorul întrebă:
— Și ce preț s-a hotărât pentru arăpelul acesta cu meteahna lui?
El răspunse:
— Numai șase sute de drahme.
Negustorul zise:
— Îl iau. Și ia și tu douăzeci de drahme pentru misitie.
Și pe loc fură adunați martorii la vânzare, și târgul se încheie între telal și negustorul din suk. Atunci telalul mă duse la casa noului meu stăpân, luă banii și misitia, și plecă.
Stăpânul meu nu se zgârci să mă îmbrace curat și într-un fel care îmi ședea bine; și șezui așa la el un an întreg fără nici un necaz. Da veni al doilea an, și se prevestea ca un an binecuvântat, plin de roadă și cu belșug de poame. Încât negustorii nu șovăiră a-și da ospețe unii altora pe la grădini; și fiecare la rându-i se întrecea să facă târguieli pentru zaiafet, până ce veni și rândul stăpânului meu. Atunci stăpânul meu îi pofti pe negustori la o grădină a lui afară din cetate, și porunci să se care acolo tot ce era de trebuință ca mâncare și băutură; și toată lumea șezu jos să bea și să mănânce, de dimineață până la prânz. Atunci stăpânul meu avu trebuință de un anume lucru, pe care îl uitase acasă și îmi zise:
— O, robule, încalecă pe catârca mea și du-te iute acasă să-i ceri stăpânei tale cutare lucru, și dă zor de te întoarce.
Iar eu mă supusei poruncii și pornii cu toată graba spre casă.
Când ajunsei aproape de casă, începui să scot niște țipete amarnice și să vărs niște lacrimi mari; și numaidecât mă înconjură o liotă de locuitori de pe uliță și din mahala, mari și mici. Și muierile își ițiră capetele pe la uși și pe la ferestre, iar soția stăpânului meu îmi auzi țipetele și veni să deschidă, urmată de fetele ei; și toate mă întrebară ce pricină mă aducea așa.
Eu răspunsei, plângând:
— Stăpânul meu, care ședea în grădină cu oaspeții, a plecat o clipită ca să se ducă lângă un zid, pentru o nevoie. Și deodată zidul s-a prăbușit, și stăpânul meu a pierit sub dărâmături. Eu atunci, speriat, am sărit pe catârcă și-am venit în fuga mare să vă dau de știre cum stă treaba.
Când auziră vorbele mele, femeia și fetele începură să scoată niște țipete amarnice, să-și sfâșie hainele și să se plesnească pe obraji și pe cap cu palmele; și toți vecinii veniră fuga și le înconjurară. Pe urmă soția stăpânului meu, în semn de jale mare, precum e datina la moartea fără de veste a capului casei, începu să răstoarne casa, să sfarme și să spargă polițele și lucrurile, să le arunce pe ferestre, să facă praf ce se putea face praf, și să smulgă ușile și ferestrele. Pe urmă puse să fie vopsite toate zidurile pe dinafară cu albastru și lipi pe ele fleoaște de noroi. Și țipă la mine:
— Kafur, ticălosule, ia uite cum stai înțepenit! pune mâna și ajută-mă să sparg dulapurile, să sfărâm toate sculele și să fac cioburi toate farfuriurile!
Eu atunci, fără a mai avea trebuință de alt îndemn, mă repezii cu toată inima și mă apucai să sparg și să sfarm tot, și dulapuri, și lucruri scumpe, și farfuriuri; pusei pe foc și chilimurile, și păturile, și perdelele, și țesăturile cele de preț, și perinele; când isprăvii, mă apucai și de casă și mă repezii la tavane și la pereți, și stricai totul din temelie până în creștet. Și în toată vremea asta nu conteneam să mă jelui și să mă bocesc:
— O, bietul meu stăpân! o, nenorocitul meu de stăpân!
După asta, stăpâna mea și fetele ei își aruncară iașmacele și, cu chipurile dezvelite și cu pletele deșirate, ieșiră în uliță și îmi ziseră:
— O, Kafur, ia-o înaintea noastră ca să ne arăți drumul și du-ne la locul unde a fost îngropat stăpânul tău sub dărâmături. Că trebuie să-l scoatem de acolo ca să-l punem în sicriu, și să-l aducem acasă, și-apoi să-i facem slujbele de înmormântare care i se cuvin!
Atunci o luai înaintea lor, țipând întruna:
— O, bietul meu stăpân!
Și toată lumea venea după mine, cu femeile cu fețele dezvelite și cu părul răvășit, țipând și gemând. Și încet, încet alaiul nostru spori cu toți locuitorii de pe toate ulițele pe care le străbăteam, bărbați, femei, copii, fete și babe; și toți se băteau peste față și plângeau până peste poate. Iar pe mine mă apucă cheful să-i duc să înconjure cetatea și-i făcui să străbată toate ulițele; și toți trecătorii întrebau ce s-a întâmplat, și li se povestea ce mă auziseră pe mine spunând, și strigau atunci: „Nu este putere și tărie decât întru Allah cel Preaînalt și Atotputernic!”
Ast timp, câțiva o povățuiră pe femeia stăpânului meu să meargă mai întâi să-l caute pe valiu[46] și să-i istorisească nenorocirea. Și toți merseră la valiu, pe când eu le spusei că mă duc înaintea lor la grădină, la năruiturile care îl îngropaseră pe stăpânul meu.
Ci în clipa aceasta a istorisirii ei, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă, și tăcu sfioasă.
Dar când fu cea de a treizeci și noua noapte, spuse:
Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că hadâmbul Kafur își urmă astfel istorisirea pățaniei sale:
Eu atunci fugii la grădină; iar femeile, cu toți ceilalți, se duseră la valiu și îi povestiră întâmplarea. Atunci valiul se sculă și încălecă pe cal și luă cu el niște robi încărcați cu lopeți și cu cazmale, cu saci și cu coșuri; și toată lumea luă calea grădinii, urmând arătările mele.
Eu la rându-mi îmi pusei țărână pe cap, începui să mă plesnesc peste față și ajunsei la grădină, țipând:
— O, biata mea stăpână! vai, bietele mele stăpâne cele mici! uf, stăpânii mei stăpâni!
Și ajunsei așa între oaspeți. Când mă văzu – cu capul plin de țărână și bătându-mă peste ochi și țipând: „Vai, cine o să mai aibă grijă de mine de aci înainte? Uf, ce femeie are să mai fie vreodată atâta de bună ca biata mea stăpână!” – stăpânul meu se schimbă la chip și se șofrăni de tot, și îmi zise:
— Ce ai, o, Kafur? Și ce s-a întâmplat, spune?
Eu spusei:
— O, stăpâne al meu, când mi-ai dat poruncă să mă duc la stăpâna mea să caute ceea ce ai cerut, am ajuns și am găsit casa toată prăbușită, și îngropate sub dărâmăturile ei și pe stăpâna mea, și pe fetele ei!
El atunci strigă:
— Stăpâna ta n-a putut să scape?
Eu spusei:
— Vai, nu! Nimenea n-a scăpat; cea dintâi care a fost lovită a fost chiar stăpâna mea cea mare!
El îmi zise:
— Da stăpâna ta cea mică, cea mai mică dintre copilele mele, n-a izbutit să scape?
Eu spusei:
— Păi nu!
El îmi zise:
— Da catârca, nici ea n-a izbutit să scape, catârca, aceea pe care o călăresc eu de obicei?
Eu răspunsei:
— Nu, o, stăpâne al meu, că zidurile casei și zidurile grajdului s-au prăbușit peste tot ce era viu în casă, până și peste oi, și peste gâște, și peste găini! Și toate au ajuns o grămadă de carne storșită și au pierit sub dărâmături. Și nu a mai rămas nimic.
El îmi zise:
— Și nici baremi stăpânul tău cel mare, cel mai mare dintre băieții mei?
Eu spusei:
— Vai, nu! Nu mai e nimenea viu. Și nu mai e nici casa, nici cei din ea. Și nu mai e nici baremi o urmă din toate. Cât despre oi, despre gâște și despre găini, la ceasul de-acuma trebuie să fie prada pisicilor și a câinilor.
Când stăpânul meu auzi vorbele mele, lumina se preschimbă în ochii lui în neguri; își pierdu toată simțirea și toată vrerea; și picioarele i se ologiră; și vinele i se damblagiră; și spinarea i se frânse. Pe urmă începu să-și rupă hainele și să se bată peste ochi, și să-și smulgă turbanul de pe cap. Și nu conteni să se zbuciume așa și să se bată, decât când își văzu tot chipul plin de sânge. Și strigă: „Of, copiii mei! of, nevasta mea! of, ce prăpăd! of, ce nenorocire se asemuie cu a mea!” Pe urmă toți negustorii începură să se vaicăre la fel și să plângă cu el, spre a-i arăta mila lor, și își sfâșiară hainele la fel.
După care, stăpânul meu, urmat de toți oaspeții, plecă de la grădină, dându-și întruna lovituri amarnice, mai cu seamă peste ochi. Și ajunse ca un om beat. Da de-abia ieși pe poarta grădinii, că văzu un vârtej mare de praf și auzi niște țipete mari de jelanie. Și îndată îl văzu pe valiu, cu toți oamenii săi și urmat de femeile casei, de toți locuitorii din mahala și de toți trecătorii care li se alăturaseră de-a lungul drumului, dornici să afle cum s-a petrecut nenorocirea. Și toată lumea plângea și se tânguia.
Cea dintâi ființă cu care stăpânul meu se întâlni ochi în ochi fu stăpâna mea, soția lui, și, în urma ei, fetele sale.
La vederea lor, stăpânul meu rămase năuc și își simți mințile cum își iau zborul; pe urmă începu să râdă și toți se aruncară în brațele lui și i se agățară de gât, plângând și spunând:
— O, tată! binecuvântat să fie Allah că te-a scăpat!
El le zise:
— Da voi cum ați scăpat și ce-ați pățit acasă?
Soția lui spuse:
— Binecuvântat fie Allah, carele ne-a ajutat să-ți vedem chipul nevătămat! Da cum ai făcut de-ai scăpat și-ai ieșit de sub dărâmături? Că noi, precum vezi, suntem teferi și sănătoși. Și fără știrea năprasnică pe care Kafur a venit să ne-o aducă, nu s-ar fi întâmplat nimic nici acasă!
El se minună:
— Ce știre?
Ea spuse:
— Kafur a venit acasă, cu capul gol, cu hainele sfâșiate, și țipând: „O, bietul meu stăpân! O, nenorocitul meu de stăpân!” Noi i-am zis: „Da ce este, o, Kafur?” El a spus: „Stăpânul meu s-a cuicit lângă un zid ca să-și îndeplinească o nevoie, când deodată zidul s-a prăbușit și l-a îngropat de viu!”
Atunci stăpânul meu, la rându-i, le spuse:
— Pe Allah! păi Kafur a venit chiar adineaori la mine țipând: „O, stăpâna mea! o, bieții copii ai stăpânului meu!” Eu i-am zis: „Da ce este, o, Kafur?” El mi-a spus: „Stăpâna mea s-a prăpădit, și ea și toți copiii, sub dărâmăturile casei!”
Cu asta, stăpânul meu se întoarse spre mine și văzu că eu îmi turnam mai departe țărână în păr și mă jeluiam, și îmi sfâșiam hainele, și îmi azvârleam cât colo turbanul. Atunci îmi aruncă un strigăt năprasnic, spre a-mi spune să mă apropii. Și mă dusei la el, și îmi zise:
— A, rob ticălos! cobe de arap, pui de lele și plod de cățea! o, blestemat din neam blestemat! Pentru ce ne-ai pricinuit toate necazurile astea și ne-ai stârnit toate buclucurile astea? Da, pe Allah! am să te pedepsesc pe măsura fărădelegii tale, am să-ți despart pielea de pe trup și trupul de pe oase!
Eu atunci, fără nici o sfială, îi spusei:
— Pe Allah! ia să te văd că îmi faci vreun rău cât de mic, după ce m-ai cumpărat cu meteahna mea, și asta de față cu martori, și martorii au să mărturisească toți că m-ai cumpărat fiind prevestit. Așa că știai că meteahna mea este să trag o minciună pe fiecare an; și-apoi așa au strigat și telalii. Or, chiar sunt dator să te prevestesc că tot ce am făcut nu este decât o jumătate de minciună și că până la sfârșitul anului îmi rămâne să făptuiesc cea de a doua jumătate a minciunii întregi, pe care trebuie s-o împlinesc!
La vorbele acestea, stăpânul meu strigă:
— O, tu, cel mai spurcat și cel mai afurisit dintre toți arapii, ce?! tot ce-ai săvârșit nu este decât o jumătate de minciună? Chiar că asta-i o pacoste peste măsură! Du-te, câine și pui de cățea, te izgonesc! Ești slobod de orice robie!
Eu îi răspunsei:
— Pe Allah! dacă tu mă slobozești, eu nicidecum! Că eu nu vreau să te slobozesc până nu s-o încheia anul și nu mi-oi împlini și cealaltă jumătate a minciunii! Numai atunci urmează să mă duci la suk și să mă vinzi la prețul la care m-ai cumpărat, cu meteahna mea. Iar acuma nu poți să mă lepezi, întrucât nu am nici un fel de meserie spre a-mi ține zilele. Și tot ceea ce îți spun este lucru legiuit, și pecetluit în chip legiuit de către legiuitori încă de când am fost cumpărat!
Pe când noi vorbeam în felul acesta, toți locuitorii care veniseră acolo ca să fie de față la înmormântare întrebară ce s-a întâmplat. Atunci li se povesti, și valiului, și tuturor negustorilor, și tuturor prietenilor, minciuna pe care o trăsesem, și li se spuse:
— Da toate astea nu sunt decât numai o jumătate de minciună!
La lămuririle date, toți cei de față rămaseră uluiți peste măsură și găsiră că jumătatea aceea era încă tare nemăsurată. Și mă afurisiră și îmi aruncară tot soiul de ocărâturi care de care mai amarnice. Da eu stătui dârz, râzând și spunând:
— Cum poate să mă certe, de vreme ce m-a cumpărat cu meteahna mea?
Ajunserăm în curând pe ulița pe care locuia stăpânul meu; și văzu că toată casa lui nu mai era decât o grămadă de dărâmături, și află că eu fusesem cel care săvârșise stricăciunile cele mai mari și că spărsesem lucrurile care prețuiau mulți bani; că soția lui îi spuse:
— Kafur a spart lucrurile, și vasele, și farfuriurile, și el a pustiit tot!
Și mânia stăpânului meu nu făcu decât să sporească; și zise:
— În viața mea n-am văzut pui de târfă, un plod al rușinii ca ticălosul ăsta de arap! Și mai are nas și să spună că toate astea nu sunt decât o jumătate de minciună! Ce are să fie, dar, când are să fie o minciună întreagă? Păi atunci are să fie prăpădul, măcar al unei cetăți întregi, ori a două cetăți!
Cu asta, mă duse pe sus la valiu, care porunci să mi se tragă o bătaie bună, de-mi pierdui simțirea și căzui leșinat.
Pe când mă aflam în starea aceea, trimiseră după un bărbier cu sculele lui, care mă scopi și apoi îmi arse rana cu fierul roșu. Și când mă deșteptai, mă pomenii că nu mai aveam nici un ou și că ajunsesem hadâmb pe toată viața mea de aci încolo. Atunci stăpânul meu îmi zise:
— Așa precum mi-ai ars tu inima, încercând să-mi răpești ce aveam mai scump, tot așa eu, la rându-mi, îți ard inima răpindu-ți ce ai tu mai scump!
Pe urmă mă luă cu el la suk și mă vându pe un preț cu mult mai mare decât cel la care mă cumpărase, întrucât ajunsesem mai scump, dat fiind că fusesem făcut hadâmb.
De-atunci nu am mai contenit să arunc zâzania și tulburarea în toate casele în care am fost luat ca hadâmb; și am trecut de la un stăpân la altul, de la un emir la alt emir, de la un navab la alt navab, după vânzări și cumpărări, până ce într-o zi am ajuns în stăpânirea saraiului emirului drept-credincioșilor. Da am decăzut rău, și puterile mi-au slăbit odată cu pierderea ouălor mele.
Și-așa-i, o, fraților, cu pricina jugănirii și cu pricina hadâmbiei mele. Am isprăvit! Uassalam!
Cei doi arapi, după ce ascultară povestea tovarășului lor Kafur, începură să râdă și îi spuseră:
— Ești o pramatie afurisită, plod de pramatie! Iar minciuna ta a fost o minciună năprasnică!
Pe urmă, cel de al treilea arap, pe care îl chema Bakhita, luă vorbă la rândul lui și, întorcându-se spre cei doi soți ai săi, le spuse: