Aflați dar, o, voi toți cei aci de față, că m-am născut dintr-un tată care a fost unul dintre cei mai de seamă negustori din Bagdad, și, după voia lui Allah, tatăl meu nu mă avu decât pe mine ca fiu. Și părintele meu, măcar că era tare bogat și prețuit de toată cetatea, ducea în casa lui o viață cumpătată, așezată și plină de tihnă. Și mă crescu pe calea aceasta și, când ajunsei la vârsta de bărbat, îmi lăsă toate bogățiile sale, mă făcu stăpân peste toate slugile și peste toată casa lui, și muri întru mila lui Allah, la care se duse să dea seama de agonisita vieții sale. Iar eu urmai ca și în trecut să trăiesc din belșug, să mă îmbrac cu hainele cele mai falnice și să mănânc bucatele cele mai alese. Dar se cade să vă spun că Allah, carele este Atotputernic și Preaslăvit, îmi pusese în inimă sila de muiere, de toate muierile, până într-atâta încât și numai vederea lor îmi era pricină de scârbă și de năduf. Trăiam așadar fără să le duc dorul, tare mulțumit de altminteri, nerâvnind nimic mai mult.
Într-o zi, treceam pe una din ulițele Bagdadului, când văzui că vine spre mine o liotă mare de femei. Pe dată, spre a le ocoli, o luai la picior sprinten și mă repezii pe o ulicioară care se sfârșea într-o fundătură. La capătul ulicioarei se afla o laviță, pe care șezui ca să mă odihnesc.
Ședeam acolo de câtăva vreme, când deodată văzui dinaintea mea că se deschide o fereastră, și o femeie tânără se ivește acolo, ținând în mână o stropitoare micuță, cu care începu să ude florile puse în ghivecele de pe pervazul ferestrei.
Se cade să vă spun, domniile voastre, că la vederea acelei copilandre simții că se stârnește în mine ceva ce în viața mea nu mai simțisem. Copilandra era, într-adevăr, frumoasă ca luna în plinul ei; avea o mână albă și străvezie cum e cleștarul, și își stropea florile cu o gingășie care îmi răpi sufletul. Încât, în chiar clipita aceea, inima îmi fu cuprinsă de pojar și cu desăvârșire roabă, capul și gândurile mele nu mai stătură decât la ea, și toată sila cea veche de femei se preschimbă într-un jind pârjolitor. Și copila, de îndată ce își stropi florile, se uită oleacă la stânga într-o doară, pe urmă la dreapta, mă zări și îmi aruncă o privire lungă care îmi smulse sufletul din trup. Pe urmă închise fereastra la loc și pieri. Și degeaba mai așteptai eu acolo până la asfințit de soare, că nu o mai văzui să se arate; și stam ca un lunatic, ori ca unul care nu mai este de pe lumea asta.
Pe când ședeam acolo în starea aceea, iată că vine și descalecă de pe catârca sa, lângă poarta casei, însuși cadiul cetății, cu arapii lui înainte și cu slujitorii după el. Și intră în casa la fereastra căreia o văzusem pe copilă, și pricepui că el trebuie să fie tatăl ei.
Atunci mă întorsei acasă la mine într-o stare a minții jalnică și, plin cu totul de chinuri și de zbucium, mă prăbușii pe pat. Și-atunci veniră la mine toate femeile din casă, și rudele, și slugile, și toți se strânseră roată împrejurul meu și începură să mă întrebe și să mă sâcâie despre pricina stării mele. Dar nu vrusei să le spun nimic despre pricină și nu le dădui nici un răspuns. Și răul meu spori într-atâta, din zi în zi, încât căzui bolnav de-a binelea și fusei toată vremea jertfa a grijilor și a cercetărilor tuturor rudelor și prietenilor.
Într-o zi, văzui că intră la mine o babă care, în loc să ofteze de starea mea și să mă căineze, veni și șezu jos la căpătâiul patului și începu să-mi îngâne niște vorbe tare dulci spre a mă liniști; pe urmă se uită la mine cu luare-aminte, mă cercetă îndelung, și le spuse la ureche tuturor alor mei să mă lase singur cu ea.
Atunci îmi zise:
— Copilul meu, știu pricina bolii tale, da trebuie să-mi dai niște amănunte!
Eu atunci îi dădui toate amănuntele pățaniei, iar ea îmi spuse:
— Într-adevăr, copilul meu, fata aceea este fata cadiului, iar casa aceea este chiar casa lui. Dar află că el, cadiul, nu locuiește la același cat cu fiică-sa, ci la un cat mai jos; și, totodată, tânăra aceea, măcar că șade singură, este tare strașnic vegheată și bine păzită. Da mai află și că eu sunt una dintre musafirele acelei case, unde sunt primită ca prietenă; așa că poți să fii încredințat că nu vei dovedi să-ți ajungi ținta decât numai prin mijlocirea mea. Cutează, dar! și prinde inimă!
Vorbele bătrânei mă umplură de tărie și îmi dădură inimă; și numaidecât mă sculai și îmi simții trupul dintr-odată odihnit și întors cu desăvârșire la sănătatea lui. Și, văzându-mă așa, toate rudele mele fură cuprinse de bucurie. Și, cu asta, bătrâna plecă, făgăduindu-mi să se întoarcă a doua zi să-mi dea seama despre întâlnirea pe care urma s-o aibă cu copila, fata cadiului Bagdadului.
Într-adevăr, a doua zi veni iarăși. Și, numai văzându-i chipul, pricepui că vestea nu era chiar bună. Bătrâna îmi spuse:
— Copilul meu, nu mă întreba ce-am pățit! Încă mai sunt tulburată toată! Închipuiește-ți că nici nu am apucat eu bine să-i strecor la ureche ce mă aducea la ea, că s-a și ridicat drept în picioare și mi-a spus cu mânia cea mai mare: „Dacă nu taci numaidecât, o, babă a năpastelor, și nu-ți curmi șopotelile cele necuviincioase, am să pun să fii pedepsită precum ți se cuvine.” Eu atunci, o, copilul meu, nu am mai spus nimic; da mi-am făgăduit să mai dau un iureș încă o dată. Căci nu se va putea spune că am ticluit degeaba o urzeală ca asta, în care sunt pricepută cum nu-i alta pe lume!
Pe urmă mă lăsă și se duse.
Și eu căzui iarăși bolnav, încă și mai rău, și contenii de a bea și de a mânca.
Da bătrâna, precum îmi făgăduise, peste câteva zile veni iar la mine, și chipu-i era luminos, și îmi spuse zâmbind:
— Hai, copilul meu, dă-mi răsplata pentru vestea cea bună!
La vorbele acestea, de bucurie, îmi simții sufletul cum mi se întoarce în trup, și îi spusei bătrânei:
— Hotărât, o, maica mea bună, îți sunt dator pentru orice bine!
Ea atunci îmi spuse:
— M-am întors ieri la copila cu pricina; când m-a văzut cu chipul plin de umilință și abătut, cu ochii numai lacrimi, mi-a zis: „Biata mea mătușă, te văd cu pieptul tare apăsat! Ce te apasă?” Eu atunci am început să plâng și mai tare și i-am spus: „O, fata și stăpâna mea, au nu mai ții minte că venisem să-ți vorbesc despre un tinerel prins pătimaș în mrejele tale? Ei, astăzi tânărul acela stă chiar să moară din pricina ta.” Ea mi-a răspuns, cu inima plină de milă și îndulcită până peste poate: „Da cine este tânărul de care vorbești?” Eu i-am spus: „Este chiar fiul meu, rodul lăuntrurilor mele. Te-a zărit acum câteva zile, la fereastră, la ceasul când stropeai florile, și-a putut să-ți vadă o clipită trăsăturile chipului, și pe dată, el, care până în ziua aceea se lepăda de vederea oricărei femei, și îi era silă de orice legătură cu femeile, s-a simțit pierit din dragoste după tine. Încât atunci când, cu câteva zile în urmă, i-am povestit de primirea cea rea cu care m-ai întâmpinat, a căzut iar într-o stare și mai neagră de boală. Iar acuma tocmai l-am lăsat întins pe pernele patului, gata să-și dea Ziditorului său suflarea de pe urmă! Și chiar socot că nu mai este nici o nădejde de a-l scăpa!” La vorbele mele, copila s-a îngălbenit la chip și mi-a spus: „Și toate numai din pricina mea?” Am răspuns: „Păi aa, pe Allah! încât ce ai de gând să faci acuma? Sunt slujnica ta, iar poruncile tale le port pe capul și în ochiul meu!” Ea mi-a spus: „Du-te cât mai repede la el și du-i salamalekul meu și spune-i că sunt tare mâhnită de mâhnirea lui. Și apoi să-i spui că mâine, vineri, înainte de rugăciune, îl aștept chiar aici. Așa că să vină la mine, iar eu am să le spun slugilor să deschidă ușa, și-am să-l poftesc să urce în iatacul meu, și vom petrece împreună un ceas întreg. Da va trebui să plece apoi numaidecât, până nu se întoarce tatăl meu de la rugăciune!”
Când auzii vorbele bătrânei, simții cum mi se întorc puterile și cum mi se risipesc toate chinurile și mi se liniștește inima. Și scosei din caftan o pungă plină cu dinari și o rugai pe bătrână s-o primească. Ea îmi spuse atunci:
— Acuma întărește-ți inima și fii mulțumit!
Îi răspunsei:
— Chiar că mi-a trecut de-a binelea!
Și, într-adevăr, rudele mele băgară de seamă numaidecât vindecarea mea, și erau bucuroase până peste poate, la fel ca și prietenii mei.
Așa că așteptai ziua de vineri, când văzui că vine bătrâna care mă întrebă cum o duc cu sănătatea, iar eu îi spusei că huzuresc și că sunt bine sănătos. Și ne apucarăm de sporovăit până la ceasul când toată lumea urma să se ducă la rugăciune. Atunci mă ridicai și îmi pusei hainele mele cele mai frumoase, și mă stropii cu miresme de trandafiri, și stam gata să alerg la copilă, când bătrâna îmi zise:
— Mai ai destulă vreme. Așa că până una alta n-ar fi rău să te duci mai întâi la hammam să te îmbăiezi și să pui să te bușume bine și să te radă și să te despăreze, mai ales că acuma ești sculat din boală. Și nu are să-ți fie decât și mai bine!
Eu răspunsei:
— Chiar că acesta-i un gând minunat și plin de chibzuință. Da mai bine-i ca mai întâi să trimit să fie chemat aici un bărbier care să mă radă pe cap; și-apoi mă duc la hammam să mă îmbăiez.
Atunci îi poruncii unuia dintre slujitorii mei cei tineri să se ducă să-mi caute un bărbier, spunându-i:
— Du-te repede în suk și caută-mi un bărbier care să aibă mâna ușoară, da care mai ales să fie om cuminte, nefarfara, scump la vorbă și sărac la iscodeli, și care să nu mă toace la cap cu trăncănelile și cu pălăvrăgelile lui, cum fac cei mai mulți dintre inșii din isnaful său.
Și slujitorul alergă degrabă și se întoarse pe dată aducându-mi un bărbier bătrân.
Și bărbierul acela este chiar afurisitul pe care îl vedeți cu toții colea dinainte-vă, o, domniile voastre!
După ce intră, îmi ură bună pace, iar eu răspunsei la urarea lui de bună pace.
Și îmi zise:
— Spulbere Allah departe de tine toată supărarea, tot necazul, toată grija, toată jalea și toată potrivnicia!
Eu răspunsei:
— Fie ca Allah să-ți audă urările!
El urmă:
— Iacătă că îți aduc vestea cea nouă, o, stăpâne al meu, și întoarcerea puterilor tale și a sănătății tale. Și-acuma, ce mi se cere să fac? întrucât știi și tu că marele nostru Ibn-Abbas[20] a spus: „Acela care pune să i se scurteze părul în ziua de vineri va avea priință la Allah, carele va îndepărta de la el șaptezeci de feluri de necazuri!” Și tot Ibn-Abbas este cel care a spus la fel: „Ci acela care cere să i se ia sânge în ziua de vineri, sau care în ziua aceea cere să i se pună zbanțuri cu sângerare, se primejduiește să-și piardă vederea și stârnește putința de a trage asupra-și toate bolile!”
Eu atunci îi răspunsei:
— O, șeicule, destul cu atâtea marafeturi! Apucă-te pe dată să mă razi pe cap, și fă-o degrabă, întrucât sunt slăbit și nu trebuie nici să vorbesc, nici să aștept prea mult.
Se sculă atunci și luă o năframă înnodată, în care de bună seamă că își avea tasul, bricele și foarfecele; o deznodă și scoase nu un brici doar, ci un astrolab cu șapte fețe. Îl luă, se duse în mijlocul bătăturii casei mele, ridică îngândurat capul către soare, se uită la el cu luare-aminte, cercetă astrolabul și se întoarse la mine să-mi spună:
— Se cade să știi că această zi de vineri este cea de a zecea din luna Safar[21] din anul șapte sute șaizeci și trei de la hegira sfântului nostru proroc[22] (fie asupra-i cea mai aleasă dintre rugăciuni și pacea!). Or, ceea ce știu eu din știința numerelor mă învață că această zi de vineri cade tocmai la ceasul hotărât când se face întretăierea dintre planeta Mirrikh[23] și planeta Hutared[24], și anume la șapte puncte și șase linii. Or, aceasta este o faptă norocită și întru totul strălucită. Care îmi arată de asemenea limpede că astăzi ai de gând să te întâlnești cu o ființă, și a cărei soartă mi se dovedește fericită. Aș mai avea să-ți povestesc niște lucruri ce urmează să ți se întâmple, da acestea sunt lucruri pe care trebuie să le tăinuiesc!
Eu răspunsei:
— Pe Allah! mă sugrumi cu pălăvrăgelile tale și mă faci să-mi dau sufletul. Și, pe deasupra, pari a-mi prevesti niște lucruri rele. Or, eu nu te-am chemat să vii decât ca să mă razi pe cap. Ridică-te așadar și rade-mă pe cap, fără a mai lungi vorba!
El răspunse:
— Pe Allah! dacă ai ști adevărul adevărat, mi-ai cere încă și mai multe amănunte și vădiri. Oricum, se cade să știi că, dacă sunt bărbier, nu sunt numai bărbier, într-adevăr, cu toate că sunt bărbierul cel mai vestit din Bagdad, pe lângă meșteșugul doctoricesc, cunosc de minune știința aștrilor, regulile limbii noastre, meșteria strofelor și a versurilor, retorica, știința numerelor, geometria, algebra, filosofia, arhitectura, istoria și datinile tuturor neamurilor de pe pământ. Încât cu drept te sfătuiesc, domnia ta, să faci întocmai ceea ce îți poruncește horoscopul pe care ți l-am întocmit, mulțumită științei mele și cercetării socoatelor stelelor. Dă, așadar, slavă lui Allah, carele m-a făcut să vin la tine, și nu-mi fi neascultător, întrucât te povățuiesc de bine, și din grijă pentru tine îți vorbesc. Și-apoi nu cer decât să-ți slujesc și să rămân la îndemâna ta, chiar și un an întreg, și fără de nici o răsplată! Dar, de asemenea, trebuie să se recunoască cum că sunt un om de oarecare vrednicie și să mi se dea această dreptate.
La vorbele lui, spusei:
— Ești un ucigaș de-a binelea și, nimic de zis, ai hotărât să mă faci să mor de nerăbdare și de nebunie!
Căci, în clipita aceea a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, cuminte, se opri din povestit.
Dar când fu cea de a douăzeci și noua noapte, spuse:
Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că atunci când tânărul i-a spus bărbierului: „Ai hotărât să mă faci să mor de nerăbdare și de nebunie”, bărbierul i-a răspuns:
— Află totuși, o, stăpâne al meu, că eu sunt omul acela pe care toată lumea îl știe pe numele de El-Samet[25], în temeiul scumpătății mele la vorbăraie. Încât nu te dovedești deloc drept cu mine când mă socoti un palavragiu, mai cu seamă dacă binevoiești o clipită să-ți iei osteneala de a mă măsura cu frații mei! Căci să știi că am șase frați care, ei, neîndoielnic, sunt tare flecari; și, ca să te fac să-i cunoști, iacătă că am să-ți spun numele lor. Pe cel mai mare îl cheamă El-Bacbuc, adică Acela-care-trăncănind-stârnește-un-gâlgâit-ca-de-urcior[26]; pe cel de al doilea, El-Haddar, adică Acela-care-mugește-întruna-ca-o-cămilă[27]; pe cel de al treilea, Bacbac, adică Cotcodăcilă-aiuritul; pe cel de al patrulea, El-Kuz El-Assuani, adică Urciorul-care-nu-se-sparge-de-la-Assuan[28]; pe cel de al cincilea, El-Așar, sau Cămila-într-adaosă ori Căldarea-cea-mare[29]; pe cel de al șaselea, Șakalik sau Oală-spartă[30]; iar pe cel de al șaptelea, El-Samet, adică Tăcutul. Și Tăcutul acela sunt chiar eu, sluga ta!
Când auzii toate vorbele acestea vânturate de bărbier, simții că de nerăbdare plesnește beșica fierii umflată în mine, și strigai la unul dintre slujitorii mei cei tineri:
— Dă-i repede un sfert de dinar acestui ins și fă-l să se cărăbănească departe de mine, din cinstire față de Allah! Că nu mai vreau nicidecum să mă mai rad pe cap!
Când auzi porunca mea, bărbierul spuse:
— O, stăpâne, ce vorbe grele mi-e dat să aud! Pe Allah! să știi bine că, fără de nici o plată, vreau să am cinstea de a te sluji; și trebuie numaidecât să te slujesc, întrucât este datoria mea să fiu întru totul în slujba ta și să-ți împlinesc vrerile. Și m-aș socoti umilit pe totdeauna dacă aș primi ceea ce tu cu mărinimie vrei să-mi dai. Întrucât tu nu știi nimic despre prețul meu; eu, dimpotrivă, pun prețul tău la tare multă scumpătate, și sunt încredințat că ești vrednic fiu al răposatului tău părinte (aibă-l Allah întru mila sa!); întrucât părintelui tău i-am fost datornic pentru toate facerile de bine cu care m-a acoperit; că era om plin de filotimie și de fălnicie, și mă ținea la mare prețuire, până într-atâta încât într-o zi a trimis după mine; și era o zi la fel de binecuvântată ca aceasta de azi. Când am ajuns la el, l-am găsit înconjurat de musafiri mulți; i-a lăsat pe dată, spre a se ridica și a veni în întâmpinarea mea, și mi-a spus: „Te rog să-mi iei oleacă de sânge.” Eu atunci mi-am luat astrolabul, am măsurat înălțimea soarelui, am cercetat cu grijă numerele și am dovedit că ceasul era rău și că fapta de a lua sânge era tare anevoioasă în ziua aceea. Și i-am împărtășit pe dată temerile mele răposatului tău părinte, care s-a supus cuminte vorbelor mele și a avut răbdare până ce a venit ceasul cel bun și prielnic pentru hărăcsire. I-am scos atunci o măsură bună de sânge; și a stat cuminte să i-l scot, și mi-a mulțumit tare călduros; și mi-au mulțumit asemenea toți cei de față. Și, spre a mă răsplăti de sângele pe care i l-am scos, răposatul tău părinte mi-a dat pe loc o sută de dinari de aur.
La vorbele acestea, îi spusei bărbierului:
— Nu l-ar mai avea nicidecât Allah întru mila sa pe răposatul taică-meu, care a fost atâta de orb încât să se fi slujit de un bărbier de teapa ta!
Iar bărbierul, auzindu-mă, începu să râdă, clătină din cap și spuse:
— Nu este alt Dumnezeu decât numai unul Allah, și Mahomed este trimisul lui Allah! Binecuvântat să fie numele Aceluia carele schimbă, și carele, el, nu se schimbă în veci! Or, eu, o, flăcăule, te socoteam dăruit cu judecată, da acuma bag de seamă că boala pe care ai avut-o ți-a șoimănit de-a binelea mințile și te-a făcut de-ai ajuns să vorbești în dodii. Da nu mă minunează prea tare, dat fiind că eu cunosc Vorbele cele Sfinte pe care Allah le-a spus în Cartea noastră cea Sfântă și Scumpă, la capul care începe cu vorbele: „Aceia care își sugrumă mânia și îi iartă pe culpeși…” Așa încât binevoiesc a uita greșalele tale față de mine, și lipsurile, și te iert de toate! Da chiar că nu pricep nimic din pricina ei: au nu știi că părintele tău nu purcedea niciodată la nimic fără să-mi ceară sfatul, și că într-aceasta urma zicala care spune: „Omul care ia sfat se pune la adăpost.” Iar eu, să fii bine încredințat, sunt om de mare preț, și nu ai să mai găsești vreodată un ins de mai bun sfat, nici mai dăscălit în pravilele înțelepciunii și în dibăcia de a dirigui cu iscusință daraverile. Așa că iacătă-mă stând drept pe cele două picioare ale mele, și așteptându-ți poruncile, și în totului tot gata a te sluji. Dar ia spune-mi, cum se face că eu nu sunt deloc lehămetit de tine, pe când tu ești atâta de sastisit și de mânios? Dreptu-i că eu, dacă mă înarmez față de tine cu atâtea răbdurință, o fac numai din cinstire pentru amintirea părintelui tău, căruia îi sunt datornic cu atâtea faceri de bine.
Atunci îi răspunsei:
— Pe Allah, e prea de tot, într-adevăr! Ai să mă omori cu vorbăria și cu trăncăneala ta. Așa că îți mai spun o dată că nu te-am poftit aici decât să mă razi pe cap și apoi să pleci cât mai iute!
Și, spunându-i vorbele acestea, mă ridicai cu mânie mare și vrusei să-l alung și să plec, măcar că el îmi și muiase căpățâna și mi-o săpunise.
Atunci, fără a se tulbura, îmi spuse:
— Chiar că acuma pricep limpede că ți-am pricinuit o supărare de neîndurat. Da nu te cert pentru asta, întrucât văd prea bine că ești slab la minte și că încă ești junaș, și nu prea multă vreme a trecut de când te mai luam, copil, călare pe umerii mei, și te duceam așa la școală, unde nu vroiai să mergi!
Îi răspunsei:
— Haide, frate, mă juruiesc ție pe Allah și pe adevărul lui cel sfânt, du-te de aici și lasă-mă să-mi văd de treburi. Du-te, dară, pe socoata drumului tău!
Și, rostind vorbele, mă cuprinse o toană de nerăbdare atâta de amarnică, încât îmi rupsei hainele și începui să scot niște țipete fără șir, ca un nebun.
Când mă văzu că mă port așa, bărbierul se hotărî să-și ia briciul și să-l tragă pe cureaua pe care o avea prinsă la brâu. Da atâta vreme zăbovi cu trasul și răstrasul briciului pe curea, de era mai să-mi simt sufletul cum îmi iese din trup. Până la urmă se apropie de capul meu și chiar că îmi reteză câteva fire. Apoi se opri, și ridică mâna, și îmi spuse:
— O, tinere stăpâne al meu, mânia este o ispită de la Șeitan.
Și îmi prociti stihurile acestea:
O, înțeleptule, să iei aminte, Și îndelung să chibzui ce-ai de gând, Și tot ceea ce faci fă pe-ndelete, Nu da pripelii niciodată rând.
Și mai cu seamă de ți-a fost menirea Să fii judecător pe-acest pământ!
O, tu, judecătorule! de-i judeci Milos pe cei ce stau naintea ta, Când vei fi dus și tu la judecată La rându-ți și tu milă vei afla.
Și nu uita că nu-i pe lume mână Care să nu se-ndoaie-ntr-o clipire Când mâna lui Allah își lasă-asupra-i Puterea ei fără asemuire.
Și nu uita că și nelegiuitul Și-asupritorul, oricât de mișei Își vor găsi cândva nelegiuitul Și-asupritorul, mai răi decât ei.
Pe urmă îmi spuse:
— O, stăpâne al meu, văd prea bine că nu ai nici o prețuire pentru vredniciile și harurile mele. Și totuși, mâna aceasta, care te rade astăzi, tot ea atinge și alintă capete de sultan, de emiri, de viziri, de navabi și ale tuturor oamenilor de viță și de faimă. Și anume pentru mine, ori în cinstea vreunuia care mi se prea asemuie, a zis poetul:
Socot că meseriile sunt, toate, Gherdane fără preț, de nestemate.
Dar bărbieru-acesta plin de har Este mărgăritarul cel mai rar, Că-ntrece-n măiestrie și-n cuvânt Toți cărturarii de pe-acest pământ.
Sub mâna-i blândă, chiar dacă săracă, Și capetele de sultani se-apleacă!
Drept răspuns la toate vorbele acestea, îi spusei bărbierului:
— Vrei într-un sfârșit să-ți vezi de meseria ta, ori ba? Că chiar că mi-ai sugrumat sufletul și mi-ai storcit de-a binelea creierii!
El atunci îmi spuse:
— Ajung să cred că ești cam grăbit să sfârșesc.
Iar eu strigai:
— Păi da, hotărât! păi da, hotărât!
El spuse:
— Dedă-ți sufletul să fie răbdător și cumpătat, întrucât graba este o momeală de la cel ispititor, și ea nu poate să aducă decât căință și toate pagubele nenorocului! Și-apoi domnul nostru Mohamed (asupra-i fie rugăciunea și pacea!) a spus: „Cel mai frumos lucru de pe lume este cel făcut pe îndelete și când e copt cu totul!” Da ceea ce spuneai, tare mi-a stârnit grija, și mă rog ție să-mi deșterni pricina care te face atâta de îndârdorat și pentru care ești atâta de zorit. Nădăjduiesc, pentru tine, că este o pricină plăcută, și mi-ar fi tare ciudă dacă ar fi altfel. Da chiar că trebuie să mă opresc oleacă, întrucât nu îmi mai rămân decât câteva ceasuri de soare priincios.
Atunci puse briciul deoparte și își luă astrolabul și se duse la soare și șezu o bună bucată de vreme în curte, și măsură înălțimea soarelui, da tot fără a mă scăpa din vedere și aruncându-mi din când în când câte o întrebare.
Pe urmă se întoarse la mine și îmi zise:
— Dacă pentru rugăciunea de nămiaz ești atâta de zorit, chiar că poți să aștepți liniștit, întrucât ne mai rămân încă vreo trei ceasuri bune, nici mai mult, nici mai puțin. Eu nu greșesc niciodată în socotelile mele.
Îi spusei:
— În numele lui Allah! cruță-mă de dăscălelile astea, că mi-ai făcut mințile harcea-parcea!
Atunci își luă iarăși briciul și se apucă să-l agerească precum făcuse și mai înainte, și începu iarăși să mă mai radă oleacă pe cap; da nu putu să se oprească a nu trăncăni mai departe și îmi spuse:
— Sunt tare necăjit de nerăbdarea ta și, dacă ai vrea să-mi dezvăluiești pricina, ți-ar fi spre bine și spre folos, întrucât știi acuma la ce prețuire mă ținea părintele tău, și că nu purcedea niciodată la nimic fără a-mi cere sfatul.
Văzui atunci că nu mai era pentru mine nici o cale de scăpare, și gândii în cugetul meu: „Iacătă că se și apropie vremea rugăciunii, și trebuie să ajung la copilă, numai că are să fie prea târziu și de-abia am să ajung eu acolo, că oamenii au să și sfârșească rugăciunea și au să și plece din moschei. Și-atunci totul are să fie pierdut pentru mine!” Așa că îi spusei bărbierului:
— Scurteaz-o odată, și alungă departe de tine toate vorbele astea goale și toată iscodeala asta necuviincioasă. Dacă vrei numaidecât să știi, află că trebuie să mă duc la un prieten, unde sunt poftit la un ospăț.
La vorbele mele despre poftire și despre ospăț, bărbierul îmi spuse:
— Allah să te binecuvânteze! și ziua aceasta fie-ți plină de îmbelșugare! întrucât tocmai mi-ai adus aminte că și eu am poftit la mine, pentru astăzi, câțiva prieteni, și am uitat să le pregătesc masa. Nu mi-a mai venit în gând decât acuma, când e prea târziu!
Eu atunci îi spusei:
— Nu te mai îngrijora de întârziere, că am să dreg eu lucrurile pe dată. De vreme ce eu nu mănânc la mine acasă și sunt poftit la ospăț, am să-ți dau tot ceea ce se află aici, și mâncăruri, și fripturi, și băuturi, da numai dacă numaidecât vei pune capăt întregii daraveli și dacă vei isprăvi repede să mă razi pe cap!
El îmi răspunse:
— Răsplătească-te Allah cu darurile lui, și povârnească-ți-le într-o zi cu binecuvântare! Ci, o, stăpâne al meu, ai bunătatea de a-mi înșira oleacă lucrurile cu care vrei să mă miluiești, ca să le știu!
Îi spusei:
— Am de pus la îndemâna ta cinci cratițe pline cu tot felul de bunătățuri: vinete și dovlecei umpluți, sărmăluțe în foi de viță și stropite cu lămâie, chifteluțe prăjite făcute cu grâu râșnit și cu carne tocată, orez cu pătlăgele roșii și cu tochitură de mușchi de berbec, tocăniță cu ceapă; mai am și zece pui fripți, și un berbec la grătar; apoi două sinii mari, una cu kenafa și alta cu plăcinte cu brânză dulce și cu miere; poame de toate soiurile: castraveți, harbuji, mere, lămâi și curmale proaspete, și încă multe altele!
El atunci îmi spuse:
— Poruncește să fie aduse toate dinaintea mea, ca să le văd!
Iar eu poruncii să fie aduse toate, și el le cercetă și gustă din fiecare, și îmi spuse:
— Dărnicia ta este o dărnicie mare. Da lipsesc băuturile!
Îi spusei:
— Am și din acelea!
El îmi spuse:
— Poruncește să fie aduse!
Și poruncii să fie aduse șase oluri pline cu șase soiuri de băuturi, iar el gustă din fiecare și îmi spuse:
— Miluiască-te Allah cu toate harurile lui! Darnic suflet ai! Da lipsesc tămâia și smirna, și mirodiile de ars în cățui, precum și apa de trandafiri, și apa de flori de portocal cu care să-i stropesc pe oaspeții mei!
Poruncii atunci să-i fie adusă o cutiuță plină cu chihlimbar cenușiu, cu lemn de aloe, cu nard, cu mușc, cu tămâie și cu smirnă, toate prețuind peste cincizeci de dinari de aur; și nu uitai nici de zemurile înmiresmate și de stropitoarele de argint, pline cu apele îmbălsămate.
Și întrucât vremea se sugrumase precum pieptul meu, îi spusei bărbierului:
— Ia-le pe toate! da isprăvește a mă rade pe tot capul, pentru numele lui Mohamed, asupra-i fie rugăciunea și pacea lui Allah!
Bărbierul îmi spuse atunci:
— Pe Allah! nu voi lua cutiuța până a nu o deschide și a vedea ce se află în ea!
Atunci îi poruncii slujitorului meu cel micuț să deschidă cutia, iar bărbierul își puse deoparte astrolabul și se lăsă pe vine, și începu să prefire prin mâini toate parfumurile, tămâia, smirna, mușcul, nardul, lemnul de aloe, câte se aflau în cutie, și le adulmecă rând pe rând și cu atâta negrabă și de-alungeală, că-mi simțeam sufletul gata să se lepede de trupul meu. După aceea se ridică, și îmi mulțumi, și își luă briciul, și se pregăti să se apuce iarăși a mă rade pe cap. Și de-abia începuse, că se și opri scurt și îmi zise:
— Pe Allah! o, copilul meu, nu mai știu pe care dintre voi doi se cade să-l binecuvântez! Că, într-adevăr, ospățul pe care urmează să-l dau acasă la mine se datorează întru totul pornirii tale mărinimoase și darurilor tale împărătești. Da ce să-ți mai spun? Că chiar nu am ca musafiri la mine decât niște inși prea puțin vrednici de tot ospățul acesta falnic, întrucât sunt ca și mine, niște oameni de felurite îndeletniciri. Da sunt de treabă și plini de haz în felul lor. Și dacă e să ți-i înșir, sunt: mai întâi, minunatul Zeitun, masagiul de la hammam; veselul și mucalitul Salin, vânzătorul de năut prăjit și râșnit; Haukal, bragagiul; Hakrașat, zarzavagiul; Hamid, gunoierul; și, într-un sfârșit, Hakareș, iaurgiul. Toți prietenii aceștia pe care i-am poftit nu sunt, întocmai ca și mine, sluga ta, nici palavragii, nici iscoditori obraznici; da sunt niște tare strașnici petrecăreți care alungă toată mohorala. Cel mai neînsemnat dintre ei are mai mult preț, în ochii mei, decât cel mai puternic sultan. Află, într-adevăr, că fiecare dintre ei este vestit în toată cetatea Bagdadului pentru danțul și pentru cântecul său anume. Și dacă îți face bucurie, am să-ți joc și am să-ți cânt danțul și cântecul fiecăruia. Așa că uită-te la mine și ia seama! Iacătă danțul prietenului meu Zeitun, masagiul! Ia uite! Cât despre cântecul lui, iacătă-l:
Ce dulce e iubita mea!
Nici miaua cea mai dulce Nu-i dulce-atâta cât e ea!
Eu fără ea n-aș mai putea.
Ea fără mine tot așa!
O clipă dacă-o las abia.
Mă strigă-ndată iar; și vrea În pat să mi se culce.
Ce dulce e iubita mea, Nici miaua cea mai dulce Nu-i dulce-atâta cât e ea!
Ci, o, stăpâne al meu, urmă bărbierul, în ceea ce îl privește pe prietenul meu Hamid, măturătorul de gunoaie, iacătă danțul lui! … Vezi cât este de pojarnic și plin de pricepere și de veselie? Da cât despre cântecul lui, iacătă-l:
Muierea mea? Zgârcită ce-i!
De-aș face după-ndemnul ei, M-aș prăpădi de nemâncare!
Muierea mea? cu sânii grei, Balcâză toată, din temei, De-aș face după vorba ei Aș zace pururi, alelei, În casa mea ca-ntr-o-nchisoare.
Muierea mea? încuie tot, Cu grijă mare, în dulap.
Iar eu mă șterg frumos pe bot, Uit foamea neagră, masa, pita, Și-o iau la fugă, ca să scap, Când mă îmbie cu ispita, Că-atât de silnică-i, urâta, Și e amarnică-ntr-atâta Cât ar fugi de-al ei iubit Până și cel mai crunt arap, Cu nasul mare și turtit, Iar eu, până într-un sfârșit, Sunt taman bun de jugănit.
Pe urmă bărbierul, fără a-mi da răgaz să fac vreun semn de împotrivire, înfățișă toate danțurile prietenilor săi și cântă toate cântecele lor. Apoi îmi spuse:
— Iacătă ce pot să facă prietenii mei cei buni. Dacă, dar, ai vrea să te veselești strașnic, te sfătuiesc, spre folosul tău și pentru bucuria noastră a tuturora, să vii la mine să iei parte la tovărășia noastră, și să-i dai încolo pe prietenii la care îmi spuneai că ai de gând să te duci! Că văd că mai ai pe chip urme de neputere, și vădești bolnăveala; și s-ar putea să dai printre prietenii tăi de niscaiva inși dedați cu trăncănelile goale, ori de niște palavragii sâcâitori și de niște iscoditori neobrăzați; și au să te facă să cazi iarăși într-o boală încă și mai rea decât cea dintâi!
Eu atunci îi spusei bărbierului:
— Astăzi îmi este peste putință să primesc poftirea ta, da va fi pe o altă zi!
El îmi răspunse:
— Lucrul cel mai nimerit pentru tine, îți mai spun o dată, este de a grăbi ceasul intrării tale în casa mea, și de a veni fără de zăbavă să te desfeți cu toată buna-cuviință prietenilor mei și să te bucuri de însușirile lor minunate. Și așa vei urma spusa poetului:
Prietene, nu da vreodată-n lături Prilejul desfătării ce te-mbie, Și nu lăsa pe mâine niciodată A bucuriei veselă solie, Că nu oricare zi e-ncununată Cu nimbul strălucind de bucurie, Și nu-ți întinde buzele-i gingașe O desfătare-n orice ceas – se știe!
Norocu-i o femeie, și se schimbă, Ca o femeie dulce și nurlie.
Atunci, față de toate piedicile și de toate trăncănelile lui, nu mă putui opri să nu râd, da cu inima fultuită toată de mânie grea; pe urmă îi spusei:
— Acuma îți poruncesc să sfârșești treaba pentru care te-am chemat, și să mă lași să mă duc pe calea lui Allah și sub sfânta lui oblăduire; iar la rândul tău, să te duci și să te întâlnești cu prietenii tăi care, la ceasul acesta, pesemne că te-or aștepta cu nerăbdare!
El îmi răspunse:
— Da de ce nu vrei să te învoiești? Chiar că nu îți cer decât un lucru: să mă lași să ți-i înfățișez pe prietenii mei, ortacii aceia desfătători, care nici vorbă să fie niscaiva inși iscodelnici, întrucât te încredințez că, odată ce ai să-i vezi, nu vei mai vroi să ai de-a face cu alții și îi vei da încolo pe prietenii tăi de-acum!
Îi spusei:
— Allah sporească-ți încă și mai mult bucuria pe care ți-o aduce prietenia lor! Și, de altminteri, îți făgăduiesc că într-o zi am să-i poftesc chiar eu să vină la un zaiafet pe care am să-l dau anume pentru ei!
Atunci afurisitul de bărbier se înduplecă a fi de părerea mea, da îmi spuse:
— De vreme ce văd că totuși ții astăzi mai mult la ospățul cu prietenii tăi și la tovărășia lor, decât la tovărășia cu prietenii mei, ai răbdare și așteaptă până dau fuga să duc la mine acasă toate bucatele pe care le datorez filotimiei tale; am să le pun pe masă dinaintea musafirilor mei și, întrucât prietenii mei nu au să fie atât de nerozi încât să se supere dacă am să-i las să facă singuri cinstirea mesei mele, am să le spun că nu au nici a se bizui pe mine, nici a aștepta întoarcerea mea; și numaidecât mă voi întoarce la tine, și te voi însoți acolo unde vrei să te duci!
Strigai atunci:
— Uf. Nu este ajutor și putere decât la Allah cel Preaînalt și Atotputernic! Bre omule, du-te să te întâlnești cu prietenii tăi, și veselește-te cu ei în desfătare, și lasă-mă pe mine să mă duc la prietenii mei, care trebuie să aștepte sosirea mea chiar la ceasul de-acum!
Iar bărbierul îmi spuse:
— A, nu! niciodată n-am să mă îndur să te las să pleci singur!
Îi răspunsei, silindu-mă amarnic să nu-l ocărăsc:
— Da înțelege odată că locul unde mă duc nu poate să fie călcat decât numai de mine!
El îmi spuse:
— Atunci pricep! socot că ai întâlnire cu vreo femeie! întrucât, de n-ar fi așa, m-ai lua cu tine! Și totuși să știi că mi se cuvine o atare cinste, mai mult decât oricărui altuia de pe lume, și că pe deasupra ți-aș fi de mare ajutor în tot ceea ce vei vrea să faci. Și-apoi tare mi-e teamă ca femeia aceea să nu fie vreo mișauă străină. Atunci, vai de tine dacă vei fi singur! Îți vei lăsa sufletul acolo, neîndoielnic! întrucât această cetate a Bagdadului nu se potrivește neam la atare soiuri de întâlnișuri, oh, da deloc! Și mai cu seamă de când îl avem pe valiul cel nou, care este de o asprime cumplită față de asemenea soiuri de lucruri; că se spune că nu are nici zebb, nici ouă, și că, de ură și de zavistie, pedepsește amarnic asemenea soiuri de drăgosteli!
La vorbele acestea nu mai putui să stau locului și strigai cu năprasnă:
— O, tu, cel mai afurisit dintre toți mișeii și călăii! ai să pui odată capăt, da ori ba, pălăvrăgelilor cu care mă omori? …
Atunci bărbierul se înduplecă să tacă o bucată de vreme, își luă iarăși briciul și isprăvi într-un sfârșit să mă radă pe tot capul. Dar toate acestea făcuseră ca vremea rugăciunii de la amiază să fi venit; ba rugăciunea chiar trebuia să fi ajuns destul de departe și urma să înceapă predica.
Atunci îi spusei, spre a-l face să-și ia tălpășița:
— Mergi la prietenii tăi să le duci toate bucatele și toate băuturile de-aici; iar eu îți făgăduiesc că aștept până te întorci, ca să poți să mă însoțești la întâlnirea aceea!
Și stăruii așa, ca să-l înduplec. El atunci îmi spuse:
— Văd limpede că vrei să mă duci cu vorba ca să te scapi de mine și să te duci singur. Da te prevestesc că, dacă faci așa, te arunci în niște prăpăduri din care nu vei mai putea să găsești nici ieșire, nici scăpare. Așa că te juruiesc, spre binele tău, să nu te miști de aici până ce nu mă întorc, să te iau și să te însoțesc, spre a ști cum va să se sfârșească jitania ta!
Îi spusei:
— Bine! da, pe Allah, să nu fii prea zăbavnic a te întoarce!
Bărbierul atunci mă rugă să-l ajut a-și pune în spinare toate lucrurile pe care i le dăruisem, și pe cap cele două tablale pline cu plăcintării, și, încărcat așa, plecă de la mine. Căci, afurisitul, de cum ajunse afară, strigă doi hamali, le dădu în seamă povara, le spuse să care totul la el acasă, în cutare loc, iar el se piti la pândă pe o ulicioară dosnică, să aștepte plecarea mea.
Cât despre mine, numaidecât mă sculai, mă spălai cât mai repede cu putință, mă îmbrăcai cu hainele mele cele mai frumoase și ieșii din casă. Și chiar în clipita aceea auzii glasurile muezinilor de pe minarete cum chemau pe drept-credincioși la rugăciunea de amiază în acea sfântă zi de vineri:
Bismillami’rrahmani’rrahim! În numele lui Allah, Iertătorul-cel-fără-de-margini și Milostivul!
Mărire lui Allah, Stăpânul lumilor; Atoateiertătorul și Milostivul!
Doamne al tuturora, singur Judecător la ziua de Răsplată, Pe tine te preamărim, de la tine cerșim ajutorare!
Îndrumă-ne pe calea cea dreaptă, Pe calea celor pe care i-ai acoperit cu milele tale, Nu pe calea celor care ți-au stârnit mânia, nici pe calea celor care se află în rătăcire. Amin!
Odată ieșit afară din casă, mă îndreptai cu toată graba spre casa fetei. Când ajunsei la poarta cadiului, mă întorsei din întâmplare și îl văzui pe afurisitul de bărbier la colțul ulicioarei. Atunci, cum poarta casei era întredeschisă, mă repezii înăuntru și închisei repede poarta. Și o văzui în curte pe bătrână, care mă îndrumă pe dată până la catul de sus, unde se afla codana.
Dar de-abia intrarăm, că și auzirăm niște oameni venind pe uliță: era cadiul, tatăl copilei, și alaiul lui, care se întorceau de la rugăciune. Și îl văzui, în uliță, pe bărbierul care sta în picioare și mă aștepta. Cât despre cadiu, codana mă liniști și îmi spuse că tatăl ei nu venea pe la ea decât rareori, și că, de altminteri, se afla oricând pentru mine un mijloc de a nu fi văzut.
Dar, spre nenorocirea mea, vru Allah să se petreacă o întâmplare care avea să-mi fie amarnică. Într-adevăr, se brodi că taman în ziua aceea uneia dintre roabele copile ale cadiului să i se cadă o pedeapsă. Și cadiul, de cum intră în casă, se apucă să-i dea chelfăneala cuvenită acelei roabe copile, și pesemne că îi altoi prea tare poponețul, întrucât ea începu să scoată niște țipete smintite; și-atunci, unul dintre arapii casei intră ca să încerce să pună o vorbă bună pentru ea, iar cadiul, mânios, se năpusti pe el cu lovituri de nuia; și arapul pe dată începu să urle și el. Se stârni atunci o hărmălaie de se sculă toată ulița, iar bărbierul nenorocirii gândi că fusesem prins și pedepsit eu, și că eu scoteam țipetele acelea. Atunci se apucă să dea niște răcnete de moarte, să-și sfâșie hainele, să-și toarne țărână pe cap și să cerșească ajutorul trecătorilor care începuseră să se adune împrejurul lui.
Și se văicărea și striga:
— Îl omoară pe stăpânul meu în casa cadiului!
Pe urmă, țipând întruna, alergă la mine acasă, urmat de o liotă întreagă, și le duse știrea tuturor celor din casa mea și slugilor mele, care pe dată se și înarmară cu ciomege și o luară la fugă înspre casa cadiului, răcnind și asmuțindu-se unii pe alții. Și ajunseră toți, cu bărbierul în frunte, care își tot sfâșia hainele și țipa cât îl țineau beregatele, dinaintea porții cadiului, acolo unde mă aflam eu. Când auzi toată zarva de dinaintea casei sale, cadiul se uită pe fereastră și văzu ceata de zărghiți care izbeau în poartă cu ciomegele.
Atunci, găsind că lucrul era cu primejdie, coborî și deschise ușa și strigă:
— Hei, oameni buni, ce-i cu voi?
Iar slugile mele țipară:
— L-ai omorât pe stăpânul nostru!
El le spuse:
— Da cine este stăpânul vostru și ce a săvârșit ca să-l fi omorât? …
Căci în clipita aceasta a povestirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfioasă.
Dar când fu cea de a treizecea noapte, spuse:
Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că, uluit, cadiul le spuse:
— Și oare ce a săvârșit stăpânul vostru ca să-l fi omorât eu? Și ce caută în mijlocul vostru bărbierul acela, care răgește și se zbate ca un măgar?
Atunci bărbierul strigă:
— Chiar tu ești acela care, oleacă mai înainte, l-ai prăpădit pe stăpânul meu cu lovituri de ciomag, pe când eu mă aflam în uliță și îi auzeam țipetele!
Cadiul îi răspunse:
— Păi da cine-i stăpânul tău? De unde a venit? Unde se ducea? Cine a putut să-l bage în casă? Și ce a făcut spre a i se cădea loviturile de ciomag?
Bărbierul spuse:
— O, cadiu al prăpădului, nu mai face pe istețul, că știu eu toată povestea, pricina intrării stăpânului meu în casa ta și toate amănuntele tărășeniei. Chiar că știu, și vreau acuma ca toată lumea să știe, că fiica ta este îndrăgostită de stăpânul meu și că stăpânul meu este tot așa de ea! Și l-am însoțit chiar eu până aici. Și-atunci tu l-ai prins în pat cu fata ta și l-ai snopit cu bătaia, ajutat de slugile tale. Or, nu mă mai mișc de-aici până ce nu te-oi sili să vii cu mine la singurul nostru judecător, califul, afară numai dacă nu vrei mai degrabă să ni-l dai pe dată pe stăpânul nostru și să-l despăgubești de ciomăgeala pe care l-ai făcut s-o îndure, și să ni-l slobozești viu și nevătămat, mie și rudelor lui. Fără de care, am să fiu silit să intru în casa ta cu de-a sila și să-l slobozesc chiar eu. Grăbește-te așadar să ni-l dai!
La asemenea vorbe, cadiul rămase năuc și plin de nedumerire, și năpădit de rușine dinaintea tuturor celor de față care ascultau. Da tot îi spuse bărbierului:
— Dacă nu ești un mincinos, nu ai decât să intri chiar tu în casa mea, îți îngăduiesc, și să-l cauți peste tot pentru a-l slobozi!
Atunci bărbierul se năpusti în casă.
Cât despre mine, care mă uitam de la fereastră, de după zăbrelele de lemn, la pătăranie, când văzui că bărbierul se năpustește în casă după mine, vrusei să fug. Dar degeaba căutai vreo ieșire, că nu îmi era niciuna la îndemână, care să nu poată fi zărită de oamenii din casă sau care să nu fie sub ochii bărbierului. Atunci, într-o odaie pe unde căutam o ieșire, dădui peste o ladă mare de lemn, goală, și zorii să intru în ea ca să mă ascund, și închisei capacul peste mine, și îmi ținui răsuflarea.
Iar bărbierul, după ce cotrobăi prin toată casa, intră până la urmă în odaie, începu să se uite ba la dreapta, ba la stânga, și zări lada. Atunci blestematul, fără să spună nimic, pricepu că eu eram acolo înăuntru, luă lada, și-o aburcă în spinare și o duse cu el; și ieși pe ușă cât mai iute, pe când eu simțeam că mor de spaimă. Căci, după județul ursitoarei, pe când el mă căra, lumea adunată vroi să vadă ce se află în ladă, și numaidecât capacul fu ridicat. Atunci, neputând să îndur rușinea și huiduielile, mă ridicai cu grabă și sării jos, da atâta de iute încât îmi frânsei piciorul. Și din ceasul de-atunci sunt eu șchiop. Căci, în clipita aceea, nu mă gândeam decât să fug și să mă ascund; și, cum mă pomenii dinaintea unei mulțimi amarnice, începui să-i arunc pumni întregi de galbeni; și mă prilejuii de înghesuiala tuturor acelor inși asupra galbenilor de pe jos, ca să mă strecor și să fug cu toată iuțeala. Așa că pornii să străbat o mare parte din ulițele cele mai întunecate ale Bagdadului. Dar care nu-mi fu spaima când îl văzui deodată pe bărbier în urma mea și când îl auzii strigând cu glas mare:
— O, oameni buni! mulțumită lui Allah, mi l-am găsit pe stăpânul meu! Au vrut să mă lovească în dragostea mea pentru stăpânul meu! Ci Allah nu a îngăduit biruința răilor și mi i-a îngenuncheat și m-a menit să-l scap din mâinile lor!
Pe urmă îmi spuse, alergând în urma mea:
— O, stăpâne al meu, acuma vezi ce rău ai făcut când te-ai dovedit așa de nerăbdător și când nu mi-ai ascultat sfaturile? Și, fără ajutorul lui Allah, carele m-a împins să te slobozesc, ai fi îndurat cele mai amarnice cazne și te-ai fi prăpădit pe totdeauna! Roagă-te, așadar, lui Allah, să mă ție a fi toată viața mea în slujba ta, și să-ți stau drept călăuză ageră; întrucât te-ai încredințat că ai mintea slabă și nechibzuită, și ești cam teleleu! Ci, doamne, unde fugi așa? Așteaptă-mă!
Eu atunci, nemaiștiind cum să scap de bărbier, decât poate odată cu moartea, mă oprii și îi spusei:
— O, bărbierule, nu îți este de ajuns că m-ai adus în starea în care sunt? Oare îmi vrei moartea?
Da taman când isprăvii a-i spune astea, văzui chiar dinaintea mea, în suk, prăvălia deschisă a unui negustor pe care îl cunoșteam. Mă repezii pe ușa prăvăliei și îl rugai pe negustor să-l oprească pe blestemat să intre după mine. Iar negustorul izbuti să-l oprească, arătându-i o bâtă amarnică și repezindu-i niște ochi cumpliți. Și bărbierul nu plecă decât blestemându-l pe negustor și covârșindu-l cu toate sudalmele pe care le știa.
Negustorul atunci mă întrebă ce întâmplare se petrece, iar eu îi istorisii pățania mea cu bărbierul și îl rugai să mă lase în prăvălie până mi se va zvidui piciorul; că nu mai vroiam să mă întorc la mine acasă, de frică să nu fiu pisălogit întruna de bărbierul al cărui chip îmi era mai de nesuferit decât cea mai neagră asuprire. Apoi, îndată după vindecare, luai toți banii pe care îi aveam; trimesei să vină martorii și făcui o adiată prin care lăsam rudelor tot ce mai rămânea din averea mea, bunurile și stăpânirile mele, dar pe care să le capete numai după moartea mea; și statorii un om de credință drept chivernisitor, care să vegheze asupra tuturor bunurilor, și îl îndatorai să se poarte bine cu toți ai mei, mari și mici. Și, spre a curma pe deplin cu bărbierul, hotărâi să plec din Bagdad, cetatea mea, și să mă mut în vreun loc unde să nu mă mai primejduiesc a mă pomeni nas în nas cu vrăjmașul meu.
Așa că plecai din Bagdad și nu mă oprii din drumețit până ce nu ajunsei în țara voastră, unde socoteam că am izbutit să mă scutur de asupritorul meu. Dar se dovedi trudă pierdută, de vreme ce iacătă, o, domniile voastre, dau peste el aici, în mijlocul vostru, la ospățul la care m-ați poftit!
Încât pricepeți bine că nu mai pot să am liniște până nu voi părăsi țara voastră, precum am părăsit-o și pe cealaltă, și toate din pricina acestui blestemat, a acestui ticălos, a acestui bărbier ucigaș, prăpădi-l-ar Allah pe el, și pe tot neamul lui, și pe toți urmașii lui!
După ce rosti vorbele acestea, urmă a spune croitorul dinaintea sultanului Chinei, tânărul cel șchiop se ridică îngălbenit cu totul la chip, ne ură bună pace și ieși fără ca noi să-l fi putut opri.
Cât despre noi, la povestea lui uluitoare, ne uitarăm la bărbier și îl întrebarăm:
— Da tu socoți că tânărul a spus adevărul? Și, dacă-i drept, pentru ce te-ai purtat așa și i-ai prilejuit toate nenorocirile?
Atunci bărbierul săltă capul și ne spuse:
— Pe Allah! tocmai din pricină că știam prăpădul m-am purtat așa, și am făcut-o spre a-l feri de necazuri și mai mari. Întrucât, fără de mine, ar fi fost pierdut numaidecât. Așa că nu are decât să-i mulțumească lui Allah și să-mi mulțumească și mie că și-a pierdut numai folosința piciorului, în loc să se fi pierdut cu totul. Cât despre voi, cei de aici, o, domniile voastre, spre a avea dovadă că nu sunt nici palavragiu, nici băgăreț, nici asemănător în nici un fel cu vreunul dintre cei șase frați ai mei, și ca să vă adeveresc că sunt un om de folos și bine priceput, și mai cu seamă tare tăcut, am să vă istorisesc povestea mea, și aveți să judecați!
După vorbele acestea, noi toți, urmă croitorul, ascultarăm în tăcere povestea bărbierului: