Atunci Șeherezada îi spuse:
Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că a fost cândva, în vechimea vremilor și în trecutul vârstelor și al veacurilor, într-o cetate din China, un ins care era croitor și care era tare mulțumit de starea lui. Îi plăceau veseliile și desfătările, și avea obiceiul, din vreme în vreme, să iasă cu soția sa să se plimbe și să-și bucure ochii cu priveliștile ulițelor și ale grădinilor. Or, odată, după ce amândoi își petrecuseră ziua toată afară din casa lor, și când, făcându-se seară, se întorceau acasă, întâlniră în drum un cocoșat cu o înfățișare atât de hazlie, încât spulbera orice mohorâre, îl făcea să râdă până și pe omul cel mai necăjit și alunga toată supărarea și toată mâhnirea. Pe dată croitorul și soția lui se apropiară de cocoșat, se veseliră strașnic de poznele lui, și așa că îl poftiră să-i însoțească acasă la ei, ca să le fie oaspete în seara aceea. Iar cocoșatul se grăbi să dea poftirii lor răspunsul care se cuvenea și plecă împreună cu ei și ajunse la ei acasă. Acolo, croitorul îl lăsă o clipită pe cocoșat, spre a da fuga în suk să cumpere, înainte ca negustorii să-și închidă prăvăliile, cele cu care să facă cinste oaspetelui său. Cumpără pește prăjit, pâine proaspătă, lămâi și o bucată mare de halviță pentru încheierea mesei. Pe urmă se întoarse, puse dinaintea cocoșatului cele cumpărate, și șezură tustrei jos să mănânce.
Pe când mâncau ei așa cu voioșie, nevasta croitorului luă cu degetele o bucată mare de pește și, în chip de glumă, o înfundă pe toată întreagă în gura cocoșatului, îi acoperi gura cu mâna spre a nu-l lăsa să arunce bucata afară și îi zise:
— Pe Allah, trebuie numaidecât să înghiți bucata asta dintr-odată și pe nerăsuflate, altminteri nu-ți dau drumul.
Atunci cocoșatul începu să facă niște opinteli grele, și până la urmă înghiți îmbucătura. Da, spre păcatele lui, îi fusese ursit ca în îmbucătură să se afle un os mare, care i se opri în beregată și îl făcu să-și dea duhul pe dată.
În clipita aceasta a istorisirii ei, Șeherezada, fiica vizirului, văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, cum îi era obiceiul, nu vroi să alungească povestitul, ca să nu încalce îngăduința dată de sultanul Șahriar.
Atunci, soră-sa, micuța Doniazada, îi zise:
— O, sora mea, ce gingașe, și ce dulci, și ce mustoase, și ce neprihănite sunt vorbele tale!
Ea răspunse:
— Da atunci ce-ai să mai zici, în noaptea cealaltă, când ai să auzi urmarea, dacă oi mai fi în viață și dacă așa îi va fi pe plac sultanului nostru cel plin de purtări alese și de politețe!
Iar sultanul Șahriar își zise în cugetul său: „Pe Allah! n-am s-o ucid decât după ce voi auzi sfârșitul poveștii, care este tare uluitoare!”
Pe urmă, sultanul Șahriar o luă pe Șeherezada în brațe; și amândoi petrecură sfârșitul nopții înlănțuiți, până dimineața. Apoi, sultanul se sculă și se duse la divanul județelor sale. Și numaidecât veni vizirul, și veniră și emirii, dregătorii și străjerii, și tot divanul se umplu de lume. Și sultanul Șahriar începu să judece, să rânduiască treburile, să-l căftănească pe unul într-o slujbă, să-l mazilească pe altul, să pună capăt județelor întocmite, și să ostenească astfel până la sfârșitul zilei. Când divanul se isprăvi, sultanul se întoarse în iatacurile sale și se duse iar la Șeherezada.
Și cum era cea de a douăzeci și cincea noapte, Doniazada îi spuse Șeherezadei:
— O, sora mea, mă rog ție, povestește-ne urmarea pățaniei cocoșatului cu croitorul și cu soția croitorului.
Ea răspunse:
— Din toată inima și ca o cinstire datorată! Da nu știu dacă sultanul mă învoiește!
Atunci sultanul se grăbi a spune:
— Poți!
Iar Șeherezada spuse:
Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că, după ce îl văzu pe cocoșat că moare, croitorul strigă:
— Nu este tărie și putere decât la Allah cel Preaînalt și Atotputernic! Ce năpastă că bietul de el a venit să moară așa în mâinile noastre!
Și femeia strigă:
— Da ce mai aiureală și pe tine! Păi tu nu știi stihurile poetului:
O, suflete al meu, de ce te-afunzi În hrubele atâtor negre gânduri?
Ce-ți pasă că ridică ochi rotunzi Departe hăt necazuri rânduri-rânduri?
Tu-n foc nu vezi primejdia deloc De-i stai așa în preajmă, fără teamă?
Nu știi că, de te-apropii mult de foc, Poți să iei foc și tu, de bună seamă?
Atunci soțul zise:
— Și ce se cade să fac eu acuma?
Ea răspunse:
— Ridică-te și hai amândoi să cărăm leșul; îl acoperim cu o năframă de mătase și-l ducem așa, tu venind în urma mea, iar eu mergându-ți înainte. Și chiar în noaptea asta! Și pe tot lungul drumului, tu să spui cu glas mare: „E copilul meu! Și aceasta este mama lui! Ne ducem să căutăm un hakim, care să-l vindece! Unde se află un hakim?”
Încât, dacă auzi vorbele femeii, croitorul se sculă, îl luă pe cocoșat în brațe și, cu nevastă-sa înaintea lui, ieși din casă. Iar femeia, la rându-i, începu să ofteze:
— O, copilașul meu! De-ai scăpa sănătos și teafăr din asta! Spune: unde te doare? Of, afurisitul de vărsat! Pe ce parte ți s-a umplut trupșorul de bube?
La asemenea vorbe, fiecare trecător își zicea: „E tatăl și cu mama. Își duc copilul smreduit de vărsat!” și zorea să se depărteze.
Iar croitorul și nevasta lui merseră așa, tot întrebând de locuința unui doctor, până ce fură îndrumați spre ușa unui doctor evreu. Și atunci bătură la ușă, și numaidecât coborî o arăpoaică, deschise ușa și văzu un om cu un copil în brațe, și tot așa o văzu și pe mama care îl însoțea. Și mama îi spuse:
— Am venit cu copilul acesta să-l vadă hakimul. Ia banii aceștia, un sfert de dinar, și dă-i ca arvună stăpânului tău, și roagă-l să coboare să-mi vadă copilul, care este bolnav rău.
Atunci slujnica urcă îndărăt în casă; și numaidecât femeia croitorului trecu pragul casei, îl băgă înăuntru și pe soțul ei, și îi zise:
— Pune jos repede leșul cocoșatului. Și să zorim s-o ștergem cât mai degrabă.
Și croitorul puse leșul cocoșatului jos, pe una din treptele scării, sprijinit de perete, și se grăbi să iasă, urmat de nevastă-sa.
Cât despre arăpoaică, aceasta intră la hakimul evreu, stăpânul ei, și îi spuse:
— Jos la poartă e un bolnav adus de o femeie și de un bărbat care mi-au dat pentru tine sfertul acesta de dinar ca să-i spui bolnavului ce să ia ca să se facă bine.
Când văzu sfertul de dinar, hakimul evreu se bucură și se grăbi să se ridice, și, în graba lui, nu se gândi să ia cu el vreo lumânare ca să coboare. Și-așa că se poticni cu piciorul de cocoșat și răsturnă leșul. Și, speriat rău când văzu rostogolindu-se așa un om, se grăbi să-l cerceteze, și băgă de seamă că era mort, și socoti că el însuși era pricina morții aceluia.
Atunci strigă:
— Doamne! Of, Doamne pedepsitor! Pe cele zece Sfinte Porunci! [1]
Și urmă să-i pomenească mai departe pe Harun[2], pe Iușah, fiul lui Nun[3], și pe ceilalți. Și zise:
— Iacătă că m-am împiedicat de bietul bolnav și l-am doborât de s-a rostogolit până sub scară! încât cum să mai pot ieși acuma din casa mea cu un om mort?
Dar până la urmă luă leșul și îl cără din curte în casă, și i-l arătă neveste-sii, și îi destăinui necazul. Iar nevastă-sa, speriată, țipă:
— A, nu! n-are ce să caute aici! Du-l afară repede! Că dacă rămâne aici până la răsăritul soarelui, suntem pierduți fără de izbăvire. Așa că hai să-l cărăm amândoi pe acoperișul casei și de acolo să-l aruncăm în curtea vecinului nostru musulman. Că știi că vecinul nostru e bucătar, răspunzător de cuhniile sultanului, și că toată casa lui e năpădită de șobolani, de pisici și de câini, care coboară de pe casă la el ca să prade și să se înfrupte din zahereaua de unt, de untură, de ulei și de făină. Așa că jivinele acelea au să mănânce și leșul de colea și au să-l facă pierit.
Atunci hakimul evreu și soția lui îl luară pe cocoșat, se suiră pe casă și de acolo coborâră încetișor leșul în curtea mai-marelui peste bucătari, și îl rezemară, în picioare, de peretele cuhniei. Pe urmă plecară și coborâră binișor îndărăt la ei acasă.
Or, de-abia trecură câteva clipite de când cocoșatul ședea așa în picioare sprijinit de perete, că baș-bucătarul, care fusese plecat, se întoarse acasă, deschise poarta, aprinse o lumânare și intră. Și văzu un fiu de-al lui Adam rezemat în picioare la un colț al zidului de la bucătărie. Și, tare uluit, strigă:
— Ce e asta? Pe Allah! Acuma văd eu că hoțul cel nărăvit la zahereaua mea e om, și nicidecum vreo jivină! El îmi șterpelește carnea și unturile, pe care le încui cu atâta grijă de frica pisicilor și a câinilor! încât iacătă cât de fără folos era să omor, cum aveam de gând, toate pisicile și toți câinii din mahala, de vreme ce numai pezevenghiul ăsta cobora pe pleșul casei până aici!
Și înșfacă pe dată o bâtă, se repezi la ins, îl pocni năprasnic, îl prăbuși pe jos și începu să-i care niște lovituri bine alduite peste cocoașă. Da cum insul nici nu se clintea, baș-bucătarul văzu că era mort.
Atunci îl cuprinse jalea și grăi:
— Nu este tărie și putere decât la Allah cel Preaînaltul!
Pe urmă se înfricoșă rău și zise:
— Afurisite să fie și untul, și untura, și carnea, și noaptea de-acuma! Că mi-a fost dat să fiu atâta de fără de noroc, încât să-l ucid așa pe insul ăsta, care îmi rămâne pe cap!
Pe urmă se uită la mort mai cu luare-aminte și văzu că era un cocoșat. Și grăi:
— Au nu îți era ție destul că erai cocoșat? Mai vroiai să fii și hoț, și să furi carnea, și unturile, și grânele din capanele mele! O, Doamne al mântuirii, cuprinde-mă sub vălul ocrotitor al puterii tale!
Cu asta, întrucât noaptea mergea spre sfârșitul ei, baș-bucătarul îl luă pe cocoșat în spinare, coborî din casă și porni la drum, până ce ajunse la marginea sukului. Acolo se opri, puse cocoșatul în picioare, sprijinit de colțul unei prăvălii, la o cotitură de uliță, îl lăsă și plecă.
Nu trecu multă vreme de când cocoșatul zăcea acolo, când iată că se ivește un creștin. Era misitul sultanului. În seara aceea, se îmbătase și se ducea să-și facă o îmbăiere la hammam. Iar beția îl îmboldea la tot soiul de aiureli și-i zicea: „Ia uite, ești chiar aproape de Messia!” Mergea așa clătinându-se pe două cărări și, până la urmă, ajunse de față cu cocoșatul, fără să-l vadă. În clipita aceea, se întoarse către cocoșat și vru să-și ușureze bășica. Ci deodată îl văzu pe cocoșat chiar dinaintea lui, proptit de perete. La vederea acelui om nemișcat, gândi că o fi vreun hoț, poate chiar acela care îi furase turbanul[4] pe la începutul serii; căci misitul creștin era, într-adevăr, cu capul gol. Atunci creștinul se repezi asupra cocoșatului și îi aldui peste ceafă o lovitură cruntă, care îl rostogoli pe jos. Pe urmă începu să strige amarnic, chemând străjerul sukului. Și se năpusti peste cocoșat, pocnindu-l cu lovituri înverșunate, în ațâțarea beției, și chiar da să-l sugrume, strângându-l de gât cu amândouă mâinile. În clipita aceea, veni paznicul sukului și îl văzu pe creștin cum îl ținea pe musulman răsturnat sub el și cum îl lovea și cum se căznea să-l sugrume. Și străjerul strigă:
— Lasă omul și ridică-te!
Și creștinul se ridică.
Iar paznicul sukului se duse la cocoșatul întins pe jos, îl cercetă și văzu că era mort. Atunci strigă:
— O! s-a mai văzut așa vreodată un creștin să aibă cutezanța a se atinge de un musulman și a-l omorî?
Pe urmă îl înșfacă pe creștin, îi legă mâinile la spate și îl duse la casa valiului[5]. Iar creștinul se văicărea și grăia:
— O, Mântuitorule! O, Sfântă Precistă! Cum de-am putut să omor omul! Și ce repede a murit, numai dintr-un pumn! S-a dus beția, acuma vine chibzuința!
Când ajunseră la casa valiului, creștinul și cocoșatul mort fură ținuți încuiați toată noaptea, până ce valiul se trezi, dimineața. Și valiul îl cercetă pe creștin, care nu putu să tăgăduiască faptele povestite de paznicul sukului. Încât valiul nu putu decât să-l osândească la moarte pe creștinul care ucisese un musulman. Și îi porunci gâdelui, împlinitorul osândelor, să strige prin toată cetatea pedeapsa cu moartea a misitului creștin. Pe urmă porunci să se ridice spânzurătoarea. Atunci veni gâdele care găti frânghia, făcu ochetele lațului, petrecu lațul pe după gâtul misitului, și vru să tragă, când deodată bucătarul sultanului se repezi prin mulțime și își tăie drum până la creștinul care sta în picioare sub spânzurătoare, și strigă către casap:
— Stai! că eu am omorât omul!
Atunci valiul îi zise:
— Și de ce l-ai omorât?
El spuse:
— Iacătă! Azi-noapte, când m-am întors acasă, l-am văzut că intrase în casa mea coborând de pe pleșul casei, ca să-mi fure din zaherea. Iar eu l-am izbit în piept cu o bâtă, și numaidecât l-am văzut cum cade și moare. Atunci l-am cărat în spinare și am venit cu el la suk și l-am pus în picioare, rezemat de o prăvălie, în cutare loc, pe cutare uliță! Păcătosul de mine! Ia uite că acuma, cu tăcerea mea, era să fiu pricina morții acestui creștin, după ce am omorât cu mâna mea un musulman! încât mie mi se cuvine să fiu spânzurat!
Când auzi vorbele baș-bucătarului, valiul porunci să fie slobozit misitul creștin și îi spuse gâdelui:
— Ia-l și spânzură-l numaidecât pe ăsta, care și-a mărturisit vina cu gura lui!
Atunci gâdele luă funia pe care mai înainte o petrecuse pe după gâtul creștinului, puse ștreangul la gâtul bucătarului, îl aduse pe bucătar chiar sub spânzurătoare, și vru să-l salte în văzduh, când deodată hakimul evreu își tăie drum prin mulțime și strigă la gâde, zicând:
— Stai! să nu faci nimic! Numai eu l-am omorât!
Pe urmă istorisi astfel întâmplarea:
— Într-adevăr, să știți cu toții că omul acesta a venit la mine să se caute de boală și să-l tămăduiesc. Și, pe când coboram scările ca să mă duc să-l văd, și cum era noapte, am dat peste el cu piciorul; atunci el s-a prăstăvălit până sub scară și a murit. Așa că nu se cuvine să-l omorâți pe baș-bucătar, ci numai pe mine!
Atunci valiul porunci moartea hakimului evreu. Iar gâdele scoase lațul de pe gâtul bucătarului și îl petrecu la gâtul hakimului evreu, și vru să-l spânzure pe doctor; când iacătă că se ivește croitorul, care își tăie drum prin mulțime și îi spuse gâdelui:
— Hei, stai! Eu sunt cel care l-a omorât. Iacătă! Ieri mi-am petrecut ziua hoinărind, și mă întorceam seara spre casă. Pe drum m-am întâlnit cu cocoșatul acesta, care era beat și tare vesel, și care avea în mână o dairea cu clopoței cu care se însoțea cântând din toată inima și într-un chip tare duhliu. Atunci m-am oprit să mă uit la el și să mă veselesc, și m-a cuprins atâta veselie, încât l-am poftit să mă însoțească acasă. Cum, printre alte lucruri, cumpărasem și niște pește, soția mea, după ce am stat jos să mâncăm, a luat o bucată de pește și a făcut din ea o îmbucătură pe care a băgat-o în gura cocoșatului; și îmbucătura l-a înecat pe cocoșat, care a murit pe dată. Atunci eu și cu soția mea l-am luat și l-am cărat până la casa hakimului evreu. A coborât o arăpoaică și ne-a deschis ușa; și eu i-am zis: „Spune-i stăpânului tău că așteaptă la ușă o femeie și un om care au adus un bolnav. Așa că trebuie să cobori să-l vezi ca să-i dai vreun leac!” Pe urmă i-am dat arăpoaicei un sfert de dinar pentru stăpânul ei. Atunci ea s-a grăbit să suie în casă, iar eu l-am pus pe cocoșat în picioare, rezemat de peretele scării; apoi eu și cu soția mea am plecat cât mai iute. În vremea asta, hakimul evreu a coborât să vadă bolnavul; dar s-a lovit de trupul cocoșatului, care a căzut; și evreul a socotit că îl omorâse chiar el!
Și croitorul se întoarse către hakimul evreu și îi zise:
— Nu e așa că e adevărat?
El răspunse:
— Ba da, într-adevăr!
Atunci croitorul se întoarse către valiu și îi zise:
— Se cade, așadar, să-l sloboziți pe evreu și să mă spânzurați pe mine!
Valiul, la asemenea vorbe, se minună strașnic și grăi:
— Chiar că pățania cocoșatului este vrednică de-a fi pusă în cronici și în cărți.
Pe urmă îi porunci gâdelui să-l slobozească pe evreu și să-l spânzure pe croitorul care se mărturisise vinovat. Atunci gealatul îl aduse pe croitor sub ștreang, îi puse lațul la gât și spuse:
— De data asta, gata! N-am să mai schimb pe nimeni!
Și apucă de funie.
Iac-așa cu ei!
Cât despre cocoșat, acela era chiar măscăriciul sultanului, iar sultanul nu putea să se despartă de el nici un ceas. Or, cocoșatul, după ce se îmbătase, în noaptea aceea, fugise de la sarai și lipsise toată noaptea; iar a doua zi slugile veniră să-i spună sultanului, care întrebase de el:
— Doamne, valiul are să-ți spună că ghebosul e mort și că ucigașul lui stă să fie spânzurat. Într-adevăr, valiul a poruncit să fie pus ucigașul sub ștreang, și gâdele tocmai da să-l spânzure, când văzură că venea un alt ins, pe urmă altul, și fiecare dintre ei spunea: „Iacătă, chiar eu l-am omorât pe cocoșat.” Și fiecare dintre ei îi istorisea valiului pricina omorului.
Când auzi vorbele acestea, sultanul nu putu să asculte mai mult, strigă și chemă un dregător și îi zise:
— Coboară degrabă și dă fuga la valiu și spune-i să mi-i aducă într-o clipită pe toți inșii aceia!
Și dregătorul coborî și ajunse la spânzurătoare taman în clipita când gâdele da să-l spânzure pe croitor. Și dregătorul strigă:
— Stai!
Pe urmă îi istorisi valiului că povestea cocoșatului răzbătuse până la urechile sultanului. Și îl luă cu el, și tot așa îi luă și pe croitor, și pe hakimul evreu, și pe misitul creștin, și pe baș-bucătar, și la fel porunci să fie adus și leșul cocoșatului, și porni cu ei cu toți la sultan.
După care valiul se înfățișă dinaintea sultanului, se temeni și sărută pământul, și îi istorisi sultanului toată pățania cocoșatului, cu toate amănuntele ei, de la început până la sfârșit. Da chiar că ar fi fără de nici un folos s-o mai spunem acuma încă o dată!
Dacă auzi povestea, sultanul se minună foarte și fu cuprins de un râs strașnic. Pe urmă le porunci diecilor de la sarai să scrie cu apă de aur toată întâmplarea aceea.
Apoi îi întrebă pe toți cei de față:
— Ați mai auzit voi vreodată o pățanie pe potriva pățaniei cocoșatului?
Atunci misitul creștin păși înainte, sărută pământul dintre mâinile sultanului și spuse:
— O, sultane al veacurilor și al vremilor, eu știu o întâmplare cu mult mai uluitoare decât pățania noastră cu cocoșatul! Dacă îmi îngăduiești, ți-o istorisesc, întrucât este cu mult mai minunată, mai ciudată și mai desfătătoare decât pățania cocoșatului!
Iar sultanul îi zise:
— Da! deșterne-ne la vedeală tot ce ai!
Atunci misitul creștin spuse: