Află, așa, o, ocârmuitorule al drept-credincioșilor, că fratele meu cel mai mare, acela care a ajuns șchiop, se cheamă El-Bacbuc, numit astfel pentru că, atunci când începe să trăncănească, ai zice că auzi gâlgâitul unui urcior. De meserie era croitor la Bagdad.
Își făcea meseria de croitor într-o prăvălioară pe care o luase cu chirie de la un ins ghiftuit de bani și de averi. Insul acela locuia chiar în partea de sus a casei în care se afla prăvălia fratelui meu Bacbuc; și, totodată, în partea de jos a casei, se afla o moară, în care locuia un morar, precum și boul morarului.
Într-o zi deci, pe când fratele meu Bacbuc ședea și cosea în prăvălia lui, deodată, săltând capul, zări deasupra lui, la bageaua de sus, o femeie cumu-i luna la răsăritul ei, și care se veselea uitându-se după trecători. Era nevasta stăpânului casei. La vederea ei, fratele meu Bacbuc își simți inima cum i se umple de pojar, și îi fu peste putință să mai coasă ori să mai facă altceva, decât să se tot hlizească la bagea; și, în ziua aceea, rămase așa, năuc și pierdut în minunare, până seara. Iar a doua zi dimineața, din crăpat de zori, se întoarse la locul lui și, mai cosând câte oleacă, sălta capul spre bagea. Rămase el în starea aceea vreme de mai multe zile, de-a lungul cărora nu lucră și nu făcu treabă nici măcar de o drahmă.
Cât despre nevestică, d-apoi ea pricepu numaidecât simțămintele lui Bacbuc, fratele meu, și hotărî să tragă foloase de pe urma lor, în toate chipurile, și să se veselească strașnic. Într-o zi dar, pe când fratele meu era încă și mai năuc ca de obicei, puiandra îi aruncă o privire zâmbită care îl și săgetă pe Bacbuc; iar Bacbuc se uită la tinerică, da atâta de prostește, încât ea se și trase repede în casă spre a râde în voia ei. Iar năvlegul de Bacbuc fu cuprins de o bucurie până peste poate, în ziua aceea, gândindu-se cu câtă îmbiință fusese privit.
Încât, a doua zi, nu fu prea de tot uluit când văzu că stăpânul casei vine în prăvălia lui, aducând la subsuoară o bucată frumoasă de bogasiu înfășurată într-o legătură de mătase, și că îi spune:
— Îți aduc o bucată de bogasiu ca să-mi croiești din ea niște cămăși.
Și Bacbuc nu mai avu nici o îndoială că stăpânul casei fusese trimis de soția lui, și îi spuse:
— Pe ochii și pe capul meu! chiar în seara aceasta cămășile au să fie gata.
Într-adevăr, fratele meu se apucă de lucru cu atâta râvnă, lipsindu-se până și de orice hrană, încât seara, când veni stăpânul casei, cămășile, în număr de douăzeci, erau croite și cusute și împăturite în basmaua de mătase.
Și stăpânul îl întrebă:
— Cât trebuie să-ți plătesc?
Da chiar în clipita aceea, se ivi furișată la bagea nevasta cea tânără care îi aruncă o ocheadă lui Bacbuc și îi făcu semn cu sprâncenele să nu primească nici o plată. Și fratele meu nu vroi să primească nimic de la stăpânul casei, măcar că la ceasul acela se afla la mare strâmtorare și până și-un ban chior i-ar fi fost de mult ajutor. Da se socoti tare fericit că lucrase și că îl îndatora pe soț, pentru dragostea și pentru ochii cei frumoși ai nevesticii.
Da asta nu era decât începutul corvezilor acelui Bacbuc al smintelii. Într-adevăr, a doua zi, de cu zori, stăpânul veni aducând la subsuoară altă bucată de bogasiu și îi spuse fratelui meu:
— Iacătă! mi s-a spus acasă că ar trebui să am niște șalvari noi, ca să-i port cu cămășile cele noi. Și îți aduc încă o bucată de bogasiu, ca să-mi croiești din ea niște șalvari. Și să fie cât mai largi! Și să nu te zgârcești nici la cute, nici la bogasiu!
Fratele meu răspunse:
— Ascult și mă supun!
Și șezu vreme de trei zile întregi să lucreze, și nu lua să mănânce decât numai atâta cât să nu moară de foame, ca să nu piardă vremea și mai ales pentru că nu mai avea nici baremi o drahmă de argint spre a-și cumpăra cele de trebuință.
Când isprăvi lucratul șalvarilor, îi împături în basmaua cea mare și, fericit cu totul și nemaiputând de bucurie, urcă el însuși sus, să-i ducă stăpânului casei.
E de prisos să-ți spun, o, cârmuitorule al drept-credincioșilor, că muierușca se înțelesese cu bărbatu-său să-și bată joc de mangafaua de frate-meu și să-i facă renghiurile cele mai aiurite. Așa că, după ce fratele meu îi înmână bogătanului șalvarii cei noi, acesta se făcu că vrea să-i plătească. Da numaidecât, în crăpătura ușii, capul cel drăgălaș al femeii se iți, ochii ei zâmbiră și sprâncenele-i făcură semn să nu primească. Și Bacbuc nu vroi, cu strășnicie, să primească de la soț chiar nimic. Atunci soțul ieși o clipită ca să se ducă la nevastă-sa, care pierise, și se întoarse grabnic la fratele meu și îi zise:
— Eu și cu soția mea ne-am hotărât, spre a-ți răsplăti truda, să ți-o dăm de soție pe roaba noastră cea albă, care-i tare frumoasă și tare gingașă; și, astfel, vei fi de-al casei!
Și Bacbuc al meu gândi numaidecât că acesta era un tertip de-al tinerei neveste spre a-i pune la îndemână intrarea slobodă în casă, și se învoi numaidecât; și numaidecât fu chemată roaba cea tinerică și fu măritată cu Bacbuc, fratele meu.
Apoi, când veni seara și Bacbuc vru să se apropie de roaba cea albă, ea îi zise:
— Nu, nu! nu în seara asta!
Și Bacbuc nu izbuti, în pofida tuturor jindurilor lui, să dobândească nici baremi un sărut de la roaba cea frumoasă.
Or, cu prilejul acela, cum Bacbuc sălășluia în prăvălie, i se spuse să doarmă, în noaptea aceea, în moara aflată în partea de jos a casei, ca să aibă mai mult loc, și el și proaspăta lui soție. Și, după ce roaba, care era sus la stăpâna ei, nu vroise să se culce cu el, Bacbuc fu nevoit să se culce singur-singurel.
Dar dimineața, dinainte de zori, cum mai dormea încă, deodată intră morarul, rostind cu glas tare:
— Ia uite la boul ăsta! e cam destulă vreme de când se tot hodinește. Încât pe dată am să-l înjug la moară ca să macine grâul care s-a strâns într-o grămadă destul de mare! Mușteriii așteaptă să le dau faina.
Veni atunci la fratele meu, prefăcându-se că îl ia drept bou, și îi zise:
— Hai, leneșule, scoală-te să te înjug!
Iar fratele meu Bacbuc nu vroi să scoată o vorbă și se lăsă luat și înjugat la moară. Morarul îl legă pe după mijloc la grindeiul morii și, alduindu-i o lovitură de bici strașnică, îi strigă:
— Yallah!
Când dobândi lovitura, Bacbuc nu se putu opri să mugească precum un bou. Iar morarul urmă a-i trage niște gârbace vârtoase și a-l face să învârtească moara multă vreme; iar fratele meu mugea întocmai precum un bou și bufnea sub lovituri.
Da în curând veni stăpânul casei, care îl văzu în starea aceea, trudind la învârtitul morii și dobândind la gârbace. Și se duse îndată s-o vestească pe nevastă-sa, care o trimise la fratele meu pe roaba cea tânără; și roaba îl dezlegă din jug și îi spuse cu milă multă în glas:
— Stăpâna mea m-a însărcinat să-ți spun că adineaori a auzit năpasta pe care ai îndurat-o și că este tare mâhnită de treaba aceasta, și că noi toți luăm parte la chinurile tale.
Și amărâtul de Bacbuc dobândise atâtea gârbace și era atâta de terciuit, încât nu putu să îngaime nici baremi o vorbă de răspuns.
Pe când el se afla în starea aceea, veni șeicul care îi scrisese senetul de căsătorie cu tinerica; șeicul îi ură bună pace și îi zise:
— Dăruiască-ți Allah viață lungă! Și fie să ai o căsnicie binecuvântată! Sunt încredințat că ți-ai petrecut o noapte în fericire curată, în alinturile cele mai înveselitoare și cele mai tainice, și în îmbrățișări, sărutări și desfătări, de seara până dimineața!
Fratele meu Bacbuc îi zise:
— Prăpădi-i-ar Allah pe mincinoșii și pe pezevenghii de soiul tău, o, tu, cel de o mie de ori vânzător! Nu m-ai băgat aci decât ca să mă faci să trag la roata morii, în locul boului morarului, și s-o țin așa până dimineața!
Șeicul îl pofti atunci să-i povestească amănuntele șireteniei; și el i le povesti. Atunci șeicul spuse:
— E cât se poate de limpede! Steaua ta nu se potrivește cu steaua tinerei neveste!
Bacbuc spuse:
— A, blestematule! du-te să vezi de nu poți să mai născocești și alte ticăloșii!
Pe urmă fratele meu plecă și se duse să se proțăpească în prăvălia lui, unde se puse pe rostul așteptatului, doar i-o pica de lucru ceva cu care să-și poată dobândi pâinea, după ce lucrase atâta fără nici o plată.
Or, pe când ședea așa, iată că vine la el tânăra roabă albă, care îi spuse:
— Stăpâna mea te dorește cu aprindere; și m-a însărcinat să-ți spun că se suie chiar acum pe podina casei pentru ca, de la bagea, să aibă bucuria de a te privi.
Și, în chiar clipita aceea, fratele meu o și văzu la fereastră pe tânăra nevastă, care era înlăcrimată toată, se văieta și spunea:
— Pentru ce, dragule, ai înfățișarea atâta de bosumflată și atâta de burzuluită, încât nici baremi nu te uiți la mine? Îți jur pe viața ta că tot ceea ce s-a petrecut în moară s-a petrecut fără știrea mea! Iar cât despre roaba aceasta smintită, nu vreau nici măcar să-i faci cinstea de a te uita la ea. Numai eu de aci înainte am să fiu a ta!
Atunci fratele meu Bacbuc ridică fruntea și se uită la nevestică; și numai vederea ei îl și făcu să uite toate corvezile trecute, și își odihni ochii bucurându-se de frumusețea și de nurii ei. Pe urmă începu să-i vorbească, și ea la fel, până ce rămase încredințat că toate nenorocirile acelea i se întâmplaseră altuia, nu lui.
Bacbuc, în nădejdea de a o mai vedea iarăși pe tânăra femeiușcă, urmă mai departe a croi și a coase la cămăși, la șalvari, la rochii de purtat pe dedesubt și la rochii de purtat pe deasupra, până când roaba cea tânără veni iar într-o zi la el și îi zise:
— Stăpâna mea ți se închină și îți spune că, în chiar noaptea aceasta, stăpânul meu, soțul ei, e plecat la zaiafet la un prieten de-al lui, și stă acolo până dimineața. Așa că te așteaptă cu nerăbdare, ca să se culce cu tine și să și petreacă noaptea în desfătări și în toate voioșirile.
Și smintitul de Bacbuc, la atare știre, ajunse să-și piardă cu totul mințile. Or, vicleana cea tinerică ticluise un tertip de căpetenie, în înțelegere cu soțul ei, ca să se scuture de fratele meu și, în felul acesta, să scape, și ea și bărbatu-său, de a-i plăti datoria pentru toate hainele pe care i le porunciseră.
Așa că bogătanul îi spuse neveste-sii:
— Cum ar fi să facem spre a-l hotărî să intre la tine și, în felul acesta, să-l prindem și să-l târâm dinaintea valiului?
Ea răspunse:
— Lasă-mă pe mine să fac după socoata mea, și am să-l meremetisesc cu o meremetiseală și am să-l terfelesc cu o terfeleală de are să ajungă de batjocură în toată cetatea!
Iac-așa! și Bacbuc, frate-meu, nici nu visa ce-l așteaptă! Și, de altminteri, nici habar n-avea el de toate vicleniile și de toate șiretlicurile de care sunt în stare muierile, încât, când se lăsă seara, roaba cea tânără veni să-l ia și să-l ducă la stăpâna ei, care numaidecât se ridică, se temeni dinaintea lui, și zâmbi, și zise:
— Pe Allah! o, stăpâne al meu, tare ard de dorul a te vedea, într-un sfârșit, lângă mine!
Iar Bacbuc îi spuse:
— Și eu la fel! da repede, și înainte de orice, o sărutare! Și apoi…
Da nici nu apucă să-și termine vorba, că ușa sălii se și deschise și intră soțul nevesticii, urmat de doi robi arapi, care tăbărâră pe frate-meu Bacbuc, îl legară cobză, îl doborâră la pământ și, pentru început, îi alintară șezutul cu gârbacele.
Pe urmă îl aburcară pe umeri și îl cărară la valiu, care numaidecât îl osândi la pedeapsa următoare: după o tăbăceală cu două sute de lovituri de curea, fu cocoțat pe spinarea unei cămile, fu legat acolo și fu purtat pe toate ulițele Bagdadului, iar un pristav obștesc striga cu glas mare:
— Iacătă cum este pedepsit tot bărbatul care se năzuiește la muierile semenilor săi!
Or, pe când îl purtau așa, deodată cămila se făcu abrașă și începu să sară ca o smintită. Iar Bacbuc nu putu decât să se prăbușească la pământ și își frânse piciorul pe loc. Și, din ceasul acela, rămase șchiopul care este. Pe deasupra, valiul îl osândi și la surghiun, iar Bacbuc, cu piciorul betejit, ieși din cetate. Da, taman la vreme, fusei prevestit de toate astea, o, cârmuitorule al drept-credincioșilor, eu, fratele său, și alergai pe urmele lui și îl adusei îndărăt tainic, trebuie să ți-o mărturisesc, și mă împovărai cu vindecarea, cu cheltuielile și cu toate trebuințele lui. Și o țin așa!
La povestea aceasta cu Bacbuc pe care i-o istorisii, o, stăpânii mei, califului Muntasser-Billah, califul se puse pe un râs cu hohote și îmi spuse:
— Bine mai povestești! și ce poveste frumoasă!
Eu răspunsei:
— Chiar că încă nu mi se cuvin laudele acestea din parte-ți! Că atunci ce-ai să mai spui când ai să auzi povestea fiecăruia dintre ceilalți frați ai mei! Da tare mi-e teamă să nu mă socoți palavragiu ori farfara!
Iar califul răspunse:
— Departe de tine! Grăbește-te, dimpotrivă, să-mi istorisești ce-au pățit și ceilalți frați ai tăi, spre a-mi împodobi urechile cu aceste povești, precum cu niște cercei de aur; și să nu te sfiești a mi le dealungi cu amănuntul, întrucât prevăd că au să fie desfătătoare și pline de mirozne!
Spusei atunci: