Și Șeherezada spuse:
Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că a trăit odată, în vechimea vremilor și în trecutul veacurilor și al vârstelor, un negustor printre negustori, tare bogat, și părinte a doi copii. Îl chema Ayub. Pe băiat îl chema Ghanem ben-Ayub, cunoscut sub porecla de El-Motim El-Masslub[42], și era frumos ca luna plină în noapte, și cu o vorbire răpitoare. Pe fată, sora lui Ghanem, o chema Fetnah[43], atâta era de plină de farmec și frumusețe. La moartea lui, tatăl lor, Ayub, le lăsă bogății mari…
Căci, în clipita aceasta a istorisirii ei, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă, și tăcu sfioasă.
Dar când fu cea de a treizeci și șaptea noapte, spuse:
Negustorul Ayub, părintele lor, la moartea lui, le lăsă bogății mari. Printre altele, le lăsă: o sută de toptane de mătăsării, de atlazuri și de zarpale scumpe, și o sută de oluri pline cu mușc[44] curat. Poverile erau legate toate, și pe fiecare legătură sta scris cu litere mari: PENTRU BAGDAD; întrucât negustorul Ayub nu socotise că avea să moară așa de grabnic și gândea să se ducă el însuși la Bagdad să-și vândă mărfurile cele scumpe.
Da, odată ce Allah îl chemă pe negustorul Ayub întru mila lui cea fără de margini, iar zilele de jale se încheiară, tânărul Ghanem se gândi să se ducă el însuși la Bagdad, în locul tatălui său. Își luă, așadar, rămas-bun de la maică-sa, de la soră-sa Fetnah, de la apropiații săi și de la toți locuitorii din mahalaua lui și din vecinătate; pe urmă se duse în suk, năimi cămilele de trebuință, își încărcă toate poverile pe cămile și se prilejui de plecarea altor negustori către Bagdad spre a face drumul împreună cu ei: și plecă, după ce își pusese soarta în mâinile lui Allah Preaînaltul. Și Allah îi scrise bună pace, încât Ghanem nu zăbovi să ajungă la Bagdad, întreg și teafăr, cu toate mărfurile.
De cum ajunse la Bagdad, grăbi să închirieze o casă tare frumoasă, pe care o îmbrăcă falnic; așternu peste tot chilimuri scumpe, divanuri și perne, și nu uită nici de perdelele de la uși și de la ferestre; pe urmă porunci să se descarce toate mărfurile de pe spinarea cămilelor și a catârilor; și rămase să se odihnească de ostenelile drumului și așteptă în tihnă ca toți negustorii din Bagdad și toți navabii să vină, unii după alții, să-i ureze bună pace și bun venit.
Se socoti atunci să meargă la suk și să înceapă vânzarea mărfurilor. Făcu o legătură din zece bucăți de bogasiuri frumoase și din borangicuri subțiri, care toate aveau pe ele o însemnare cu prețul hotărât, și se îndreptă spre sukul negustorilor. Numaidecât fu întâmpinat cu sârg de toți negustorii, care veniră dinaintea lui și îi urară bună pace, și îl poftiră să primească niște răcoritoare, și îl cinstiră cu mare prietenie. Pe urmă îl călăuziră la șeicul sukului care numaidecât, doar dintr-o cercetare a mărfurilor, i le cumpără pe loc. Și Ghanem ben-Ayub dobândi astfel un câștig de doi dinari de aur pentru fiecare dinar de marfă. Și fu mulțumit de câștig, și urmă a vinde așa mai departe în fiecare zi câteva bucăți de țesături și câteva burdufuri de mușc, cu un câștig de doi la unul, și tot așa vreme de un an întreg.
Într-o zi, pe la începutul celui de al doilea an, se duse la suk ca de obicei. Dar găsi toate prăvăliile închise, iar poarta cea mare a sukului închisă la fel. Și întrucât nu era zi de sărbătoare, rămase nedumerit și întrebă care era pricina. I se răspunse că unul dintre negustorii de frunte murise și că toți negustorii plecaseră să ia parte la înmormântare, iar unul dintre trecători îi zise:
— Ai face bine să te duci și tu, și să însoțești mortul, întrucât asemenea faptă ți s-ar prețui.
Și Ghanem răspunse:
— Păi de bună seamă! Numai că aș vrea să știu unde se face înmormântarea.
Atunci i se arătă; și intră numaidecât în curtea unei geamii din apropiere, își făcu sârguincios spălările cele îndătinate cu apa din havuz, și se îndreptă cu toată graba către locul arătat. Se amestecă atunci în mulțimea de negustori și îi însoți până la geamia cea mare, unde se făcură rugăciunile obișnuite asupra trupului celui răposat. Pe urmă alaiul luă calea cimitirului, care se afla dincolo de porțile Bagdadului. Intrară în mecet și merseră printre morminte, până ce ajunseră la mormântul cu boltă unde trebuia să fie așezat răposatul.
Rudele mortului întinseseră un cort larg deasupra mormântului, și atârnaseră în el candelabrele, făcliile și felinarele. Și toți cei de față putură să intre și să stea la adăpost sub cort. Atunci se deschise mormântul, fu pus în el trupul, și se închise la loc capacul sicriului. Pe urmă imamii și ceilalți slujitori și cititorii din Coran începură să procitească deasupra mormântului suralele sfinte ale Cărții și suralele statornicite. Și toți negustorii, precum și toate rudele mortului, șezură jos roată pe chilimurile așternute sub cort și ascultară cucernic sfintele Cuvinte. Și Ghanem ben-Ayub, măcar că era zorit să se întoarcă acasă, nu vru, din cinstire față de rude, să plece el singur, și rămase să asculte împreună cu ceilalți.
Slujbele înmormântării nu luară sfârșit decât odată cu ziua. Atunci robii sosiră încărcați cu sânii mari pline cu mâncăruri și cu dulciuri, și le împărțiră din belșug tuturor celor de față, care mâncară și băură pe săturate, cum este îndătinat la orice îngropăciune; pe urmă li se aduseră ibricele și ligheanele, și se spălară pe mâini, și șezură jos roată, în tăcere, cum e datina.
Dar, după oarecare vreme, întrucât priveghiul nu avea să se ridice decât a doua zi dimineața, Ghanem începu să se îngrijoreze, din pricina mărfurilor pe care le lăsase acasă fără paznic, și i se făcu frică de hoți, și își zise în sine: „Sunt străin, și trec a fi drept om bogat. Încât, dacă îmi voi petrece noaptea departe de casa mea, hoții au s-o prade și au să-mi ia toți banii, și tot ce mi-a rămas din mărfuri.” Și cum temerile lui nu făceau decât să sporească, se hotărî să se scoale și își ceru iertăciune de la cei de față, spunându-le că se duce să deslușească o daravelă grabnică, și ieși cât mai iute. Porni la drum, prin întuneric, ținând urma potecii, până ce ajunse la poarta cetății. Da întrucât se și făcuse miezul-nopții, găsi poarta de la cetate închisă și nu văzu nici un trecător apropiindu-se ori depărtându-se, și nu putu să audă alt glas decât lătratul câinilor și chelălăiturile șacalilor, amestecate cu urletele lupilor. Atunci strigă, descumpănit și înfricoșat: „Nu este putere și tărie decât întru Allah! Mai înainte îmi era teamă pentru averea mea, iar acuma îmi este pentru viața mea!” Atunci luă drumul îndărăt și începu să caute vreun ascunziș, spre a-și petrece noaptea la adăpost, până dimineața. Găsi în curând o turbehă[45], nu departe de acolo, împrejmuită de patru pereți, și unde se afla un palmier. Turbehaua aceea avea o poartă de piatră, care era deschisă. Și Ghanem intră în turbehă și se întinse jos să doarmă; da somnul nu-i veni, și îl năpădi spaima de a fi așa, singur-singurel, în mijlocul mormintelor. Atunci se ridică în picioare și deschise ușa și privi afară. Și văzu o lumină ce strălucea în depărtare, spre poarta cetății. Porni spre lumina aceea, dar văzu că lumina se apropia și ea pe drumul ce ducea la turbehaua în care se afla el. Atunci Ghanem se sperie și se întoarse repede și intră iarăși în turbehă, și avu grijă să închidă bine poarta cea grea și să împingă zăvorul. Pe urmă nu avu tihnă până ce nu se cățără în vârful palmierului și nu se aciui bine printre rămurișuri. De acolo, băgă de seamă că lumina se apropia, și până la urmă desluși că erau trei arapi, dintre care doi cărau o ladă mare, iar cel de al treilea ținea în mână un fanar și niște târnăcoape. Când ajunseră chiar lângă turbehă, unul dintre cei care cărau lada văzu că tovarășul său cu fanarul se oprise nedumerit, și îl întrebă:
— Ce este, o, Sauab?
Sauab răspunse:
— Tu nu vezi?
Celălalt zise:
— Ce să văd?
Sauab răspunse:
— O, Kafur, tu nu vezi că poarta la turbehă, pe care am lăsat-o deschisă aseară, acuma este închisă și bine lăcătuită pe dinăuntru?
Atunci cel de al treilea arap, pe care îl chema Bakhita, le zise:
— Ce minte puțină mai aveți și voi! Păi voi nu știți că stăpânii pământurilor de primprejur ies în fiecare zi din cetate și vin aici, după ce își cercetează livezile, ca să se odihnească? Intră aci și au grijă să încuie poarta după ei, când se lasă seara, de frică să nu dea peste ei niscaiva arapi ca noi, de care le e o spaimă nemăsurată; întrucât știu că îi luăm să-i frigem și să ne ghiftuim cu carnea lor albă.
Atunci Kafur și Sauab îi spuseră arapului Bakhita:
— Chiar că, o, Bakhita, dacă este cineva printre noi sărac la minte, apoi acela tu ești!
Căci Bakhita răspunse:
— Văd bine că nu veți da crezământ vorbelor mele decât după ce vom intra în turbehă și vom da acolo peste careva. Ba vă și dau știre dinainte că dacă, la ceasul acesta, se află cineva în turbehă, acel cineva, când a văzut lumina noastră că se apropie, s-a cățărat, înfricoșat, taman în vârful vârfului palmierului. Și numai acolo avem să-l găsim!
La vorbele acestea ale tuciuriului Bakhita, înspăimântatul de Ghanem își zise în sineși: „Ce arap plin de afurisenie! Prăpădi-i-ar Allah pe toți sudanii cei plini de viclenie și de afurisenie!” Pe urmă, tot mai speriat, zise: „Nu este putere și tărie decât întru Allah Preaînaltul și Atotputintele! Cine mai poate să mă scape din prăpastia aceasta?”
Pe urmă, cei doi arapi care duceau lada îi spuseră arapului care ducea felinarul și târnăcoapele:
— O, Sauab! cațără-te pe zid și sări în turbehă și deschide-ne poarta asta închisă pe dinăuntru; că suntem destul de vlăguiți de greutatea lăzii de pe grumajii și de pe umerii noștri. Și îți făgăduim, dacă ne deschizi poarta, că avem să ți-l lăsăm ție pe insul cel mai voinic și mai rotofei dintre inșii pe care îi vom înhăța aci înăuntru, și avem să-ți frigem din el o fripturică taman precum se cere ca să fie bine rumenită, și ne legăm să nu lăsăm să se piardă degeaba nici măcar o picăturică din untura lui!
Și Sauab răspunse:
— Eu, așa sărac cu duhul cum sunt, iacătă ce socot mai degrabă că e bine să facem: întrucât lada ne-a fost dată în seamă, cel mai bine este să ne descotorosim de ea aruncând-o în turbehă peste zid, de vreme ce ni s-a poruncit s-o lăsăm în turbehaua asta!
Da ceilalți doi arapi ziseră:
— Dacă aruncăm lada peste zid, are să se spargă!
Sauab zise:
— Așa-i! da și dacă intrăm în turbehă, tare mi-e teamă de niscaiva tâlhari care s-ar putea să se fi ascuns aci spre a-i omorî pe trecători și a-i jefui pe călători! Că taman în turbehaua asta își dau întâlnire, seara, toți tâlharii, ca să-și împartă între ei prada.
Da cei doi arapi care duceau lada îi răspunseră:
— Om sărac cu duhul! atâta ești de prostovan, încât să crezi în asemenea sminteli?
Și, cu asta, cei doi arapi lăsară lada jos la pământ, se cățărară peste zid și săriră în turbehă să deschidă poarta, pe când cel de al treilea le ținea lumina. Tustrei traseră lada înăuntru, închiseră la loc poarta de piatră și șezură jos să se odihnească în turbehă.
Și unul dintre ei zise:
— Chiar că, o, fraților, iacătă-ne destul de istoviți de drumul cel lung, și destul de osteniți de toată truda pe care am pus-o ca să ne cățărăm peste ziduri și să deschidem porțile, și iacătă că e miezul nopții. Așa că să ne odihnim în tihnă câteva ceasuri, până a ne apuca să trudim la săpatul gropii unde ni s-a poruncit să aruncăm lada asta în care nici habar n-avem ce se află. După ce ne-om hodini bine, avem să ne apucăm de lucru. Or, ia uite ce vă povățuiesc eu: ca să petrecem vesel aceste câteva clipe de odihnă, fiecare dintre noi, cei trei hadâmbi tuciurii, să povestim pe rând pricina care l-a silit să ajungă hadâmb și vina pentru care a fost scopit! Și să-și istorisească de-a fir-a-păr povestea, de la început până la sfârșit! În felul acesta, avem să ne petrecem noaptea tare vesel.
Căci în clipita aceasta a istorisirii ei, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă, și tăcu sfioasă.
Dar când fu cea de a treizeci și opta noapte, spuse:
Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că, după ce unul dintre arapii sudani îi îmbie să-și istorisească între ei pricina hadâmbiei lor, arapul Sauab, cel care ducea felinarul și sculele, luă cuvântul și spuse:
— Vreți să vă istorisesc eu mai întâi pricina jugănirii mele?
Ceilalți doi răspunseră:
— De bună seamă! grăbește-te să-i dai drumul!
Atunci hadâmbul sudan Sauab spuse: