El este, o, cârmuitorule al drept-credincioșilor, chiar acela dintre frații mei care avea urechile și nasul tăiate. Îi ziseseră El-Așar fie din pricină că era mare și cu pântecele lăbărțat ca o cămilă cu plod în burtă, fie poate pentru că era ca o căldare mare. Dar asta nu îl împiedica defel, cât era ziua de lungă, să fie de o lenevie până peste măsură, pe când noaptea făcea tot soiul de slugăreli și câștiga bani pentru ziua următoare cu tot felul de matrapazlâcuri fistichii.
Iar la moartea tatălui nostru, moștenirăm fiecare câte o sută de drahme de argint. El-Așar, ca fiecare dintre noi, luă cele o sută de drahme ce i se cădeau, dar habar n-avea ce să facă cu ele. Într-un sfârșit, se opri la un gând dintr-o mie: să-și cumpere un tacâm de felurite sticlării și să le vândă cu bucata; și da precădere acestei îndeletniciri față de oricare alta, pe temeiul că o atare treabă cere trudă puțină.
Așa că frate-meu El-Așar ajunse negustor de sticlării: drept pentru care cumpără un coș mare în care își puse sticlăriile, alese un colț de uliță umblat, și se așeză acolo, punându-și dinainte coșul cu sticle. Se ghemui pe vine liniștit, se sprijini cu spinarea de peretele unei case, și începu să-i îmbie cu marfa lui pe trecători, strigându-le:
Hei, sticle, hei, voi, stropi de soare!
Voi, sâni de tinere fecioare Din alabastră și lucoare!
Ochi ca ai doicii mele-n care Se-aprinde-o strălucire mare!
Răsuflete de fată mare Înmărmurite-n tremurare!
Voi, sticle, sticle sclipitoare!
Dar cel mai adesea El-Așar tăcea și, cu spinarea bine înțepenită în zid, se lăsa să lunece pe calea visului, sus de tot. Și, într-una din acele zile, la ceasul rugăciunii de vinerea, iacătă ce-și năzărea El-Așar:
Mi-am băgat toți banii în cumpărarea acestor sticle, adicătelea o sută de drahme. Am să izbutesc, de bună seamă, să le vând pe toate pe două sute de drahme. Cu aceste două sute de drahme am să mai cumpăr alte sticlării, și am să le vând pe patru sute de drahme. Și am s-o țin tot așa cu vânzarea, cu cumpărarea și iarăși cu vânzarea, până ce am să ajung stăpân pe bani mulți. Atunci am să cumpăr toate felurile de mărfuri, giuvaieruri și mirozne, și nu am să mă opresc din vândut decât după ce am să ajung la niște agoniseli bine întemeiate. Atunci am să pot să cumpăr un sarai mare, și robi, și cai, și șei cu niște cioltare de atlaz bătute cu zarafir; și am să mănânc și am să beau; și nu are să fie o cântăreață în cetate pe care să n-o poftesc să vină să cânte în casa mea. Pe urmă am să mă pun în legătură cu toate pețitoarele cele mai pricepute din Bagdad și am să le trimit pe la fetele de sultani și de viziri; și nu are să treacă un răspas lung de vreme până când am să mă însor măcar cu fata vizirului cel mare! întrucât mi s-a izvodit că acea copilă este deosebit de frumoasă și desăvârșită ca desăvârșiri; încât am să-i statoresc o zestre de o mie de dinari de aur. Și nici nu mă îndoiesc că taică-său, vizirul cel mare, are să se învoiască numaidecât la căsătorie; dar dacă nu va vroi să se învoiască, ei bine! am să i-o răpesc pe fiică-sa, spre țâfna nasului lui, și am s-o aduc în saraiul meu. Atunci am să-mi cumpăr zece băieți tineri, în slujba mea anume. După care am să pun să mi se facă niște haine împărătești cum nu poartă decât sultanii și emirii; și am să poruncesc la giuvaiergiul cel mai iscusit să-mi facă o șa de aur învrâstată cu mărgăritare și cu nestemate. Și atunci, călare pe calul cel mai frumos, pe care am să-l cumpăr de la căpetenia beduinilor din pustie, ori care am să cer să-mi fie adus de la tribul Aniezilor, am să mă preumblu prin cetate cu o liotă de robi după mine, și împrejurul meu, și înaintea mea; și, așa, am să ajung la saraiul vizirului cel mare, care, la vederea mea, are să se scoale în cinstea mea și are să mă poftească pe locul lui, și are să stea în picioare mai jos de mine, și are să se socoată prea norocit să-mi fie socru. Iar eu am să aduc cu mine doi robi tineri, purtând fiecare câte o pungă mare, și în fiecare pungă are să fie câte o mie de dinari. Am să dau o pungă vizirului, ca dar pentru fata lui, și am să-i dau peșcheș punga cealaltă, numai așa, ca să-i arăt ce darnic sunt eu, și ce falnic, și ce fleac este în ochii mei lumea toată. Pe urmă am să mă întorc mândru la mine acasă; iar când logodnica mea va trimite pe cineva să-mi aducă temenelile ei, am să-l umplu de aur pe acel cineva și am să-i fac daruri de hăinuri scumpe și de caftane scumpe. Iar dacă vizirul are să-mi trimită vreun peșcheș de nuntă, nu am să-l primesc, ci am să i-l trimit îndărăt, măcar de-ar fi și-un peșcheș cât de mare ca preț, și toate astea spre a-i dovedi pe deplin că am sufletul suspus și că nu sunt în stare nici de mitocănia cea mai măruntă.
După care am să hotărăsc însumi ziua cununiei mele și amănuntele nunții; și am să dau porunci să nu se precupețească nimic, atât în ce privește ospățul, cât și în ce privește numărul și prețul lăutarilor, al cântărețelor și al dănțuitoarelor. Și am să fac în saraiul meu toate pregătirile trebuitoare, am să-l împodobesc peste tot cu chilimuri, și am să aștern pământul cu flori, de la intrare până în sala de ospăț, și am să pun să se stropească pământul cu apă de trandafiri și cu alte ape înmiresmate.
În noaptea nunții, am să mă îmbrac cu hainele mele cele mai frumoase și am să mă sui să șed pe un scaun împărătesc pus pe o podină înaltă, acoperită toată cu preșuri chindisite cu mătase și cu închipuiri de flori și cu dungi iscusit zugrăvite. Și toată vremea cât are să țină nunta, și cât are să fie purtată, prin mijlocul sălii, soția mea, cu toate gătelile ei mai strălucite decât luna plină în luna Ramadanului, eu am să stau nemișcat și falnic și nici măcar nu am să mă uit la ea, și nu am să întorc capul nici la dreapta, nici la stânga, și asta anume ca să fac să se vadă limpede fălnicia firii mele și înțelepciunea mea! Și până la urmă au s-o aducă pe soția mea dinainte-mi, cu toată frăgezimea frumuseții ei, și parfumată toată dulce. Și nici baremi n-am să mă clintesc, ba dimpotrivă! Și am să stau așa, nepăsător și falnic, până ce toate femeile aflate la nuntă au să se apropie de mine și să-mi spună: „O, stăpâne al nostru și cunună pe capetele noastre, iat-o pe soția și roaba ta, care vine sfioasă între mâinile tale, și care așteaptă s-o miluiești cu o privire. E atâta de ostenită de cât așteaptă așa în picioare!
Și nu nădăjduiește decât porunca ta ca să șadă!” Dar eu nu am să rostesc nici măcar o vorbă, și am să fac încă și mai dorit răspunsul meu. Și-atunci toate muierile și toate hanâmele poftite la nuntă au să se temenească sărutând pământul de multe ori dinaintea măreției mele. Și numai atunci am să mă îndur să-mi cobor ochii și am să binevoiesc a mă uita la soția mea, da numai odată, atât, cu o privire numai; după care am să ridic iarăși ochii și iarăși am să-mi iau chipul meu de nepăsare mare. Iar slujnicele au s-o ia pe soția mea, iar eu am să mă scol și am să cobor să-mi schimb hainele și să-mi pun altele mult mai bogate și mult mai strălucite. Și iarăși o vor aduce, încă o dată, dinaintea scaunului meu, pe mireasa îmbrăcată cu alte haine și cu alte găteli, și pierdută sub grămada de giuvaieruri, de aur și de nestemate, și parfumată cu alte parfumuri mult mai tari. Iar eu am să aștept să fiu rugat de multe ori, până să mă uit la soția mea, și dintr-odată am să-mi ridic iar ochii ca să n-o mai văd. Și am să urmez să mă port așa, până ce toate datinele au să se sfârșească deplin.
Ci în clipita aceasta a povestirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, nu vroi să încalce cumva în noaptea aceea îngăduința dată.
Iar când fu cea de a treizeci și doua noapte, urmă să-i istorisească sultanului Șahriar povestea:
Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că bărbierul istorisi astfel urmarea pățaniei celui de al cincilea frate al său, El-Așar:
…până ce toate datinile au să se sfârșească deplin. Atunci am să le poruncesc câtorva dintre robii mei cei tineri să ia o pungă plină cu cinci sute de dinari în bani mărunți și să arunce mărunțișul acela cu pumnii în toată sala și să le împartă și tuturor însoțitoarelor soției mele. Iar însoțitoarele, după asta, au s-o îndrume pe soția mea la odaia ei, unde am să mă duc și eu, după ce am să mă las așteptat multă vreme. După ce am să intru la ea, am să mă duc, fără să mă uit la ea, și, străbătând rândurile femeilor așezate pe două șiruri în odaie, să șed pe divan, și am să cer un pocal cu apă înmiresmată și îndulcită, și am s-o beau liniștit, după ce voi fi dat slavă lui Allah.
Cât despre soția mea, eu și mai departe nu am să iau în seamă că se află pe pat, gata toată să mă primească; și, ca s-o umilesc și s-o fac să simtă bine puternicia mea și cât de puțin îmi pasă mie de ea, nu am să-i spun nici măcar o vorbă, și am s-o învăț în felul acesta cum înțeleg să mă port pe viitor cu ea. Întrucât în nici un alt fel nu ajungi să le faci pe muieri supuse, dulci și drăgăstoase. Și chiar că apoi am să văd că intră și vine la mine nevasta socrului meu, care are să înceapă să-mi sărute obrazul și mâinile, și să-mi spună: „O, stăpâne al meu, îndură-te de te uită la roaba ta, fiica mea, care dorește cu aprindere să te duci la ea, și s-o miluiești cu o vorbă măcar!” Dar eu, în pofida vorbelor cuviincioase ale soției socrului meu, care nu are să cuteze a-mi zice ginere, de teamă să nu pară neobrăzată, nu am să-i dau nici un răspuns. Atunci ea are să mă roage mai departe spre a mă îndupleca, și, până la urmă, sunt încredințat, are să se arunce la picioarele mele, pe care are să mi le sărute, precum și pulpana hainei mele, și asta de multe ori, și are să-mi spună: „O, stăpâne al meu, îți jur pe Allah că fata mea este frumoasă și fecioară! îți jur pe Allah că nici un bărbat nu a văzut-o pe fata mea fără de iașmac și nu-i știe nici baremi culoarea ochilor! Fie-ți milă, încetează a-i mai face rușinea aceasta și a o umili atâta de amarnic! Uită-te cât de umilită și de supusă șade; nu mai așteaptă decât un semn de la tine ca să te mulțumească în toate!” Și pe dată soția socrului meu are să se ridice și să-i dea pocalul fiicei sale, care numaidecât are să vină să mă îmbie cu supușenie și tremurând toată. Iar eu, răsturnat fără păsare pe pernele de catifea de pe divan, chindisite cu aur, am s-o las să se înfățișeze între mâinile mele și am să mă desfăt, fără a o privi, s-o văd în picioare pe ea, fata vizirului cel mare, dinaintea mea, neguțătorul de sticlării de odinioară, care își striga marfa la colțul ulițelor:
Ia, sticle, ia! Stropi scumpi de soare!
Sâni dulci de tinere fecioare Din alabastră și lucoare, Ochi ca ai doicii mele-n care Lucește-o strălucire mare!
Răsuflete de fată mare Înmărmurite în cleștare, Ia, sticle, miere sclipitoare, Ia, sticle, stropi vrăjiți de soare!
Iar ea, față de atâta evghenie și fălnicie, nu are să poată să mă ia decât drept fiu al vreunui sultan vestit, și a cărui faimă umple lumea. Și are să-mi spună, cu lacrimile în ochi: „O, doamne al meu, fie-ți milă! nu da în lături pocalul acesta din mâinile roabei tale! Că sunt cea mai de pe urmă dintre roabele tale!” Dar eu, la vorbele ei, nu am să dau nici un răspuns. Iar ea, până la urmă, are să-și facă oleacă de inimă față de tăcerea mea, și are să stăruiască pe lângă mine spre a mă face să iau pocalul cu vin, și are să mi-l apropie ea însăși cu gingășie de buze. Da eu, față de atare marghioleală, am să mă mânii, am să mă uit la ea cumplit și am să-i trag peste ochi o palmă strașnică și am să-i altoiesc în burtă o izbitură repezită de picior, ia așa…
Și frate-meu, urmă bărbierul, rostind vorbele acestea, făcu mișcarea de a-i repezi izbitura cea amarnică de picior soției lui închipuite, și izbitura nimeri drept în coșul cel gingaș în care ședeau sticlăriile dinainte-i, și coșul, cu tot ce se afla în el, se rostogoli cât colo! și nu mai rămaseră decât niște cioburi, din tot ceea ce alcătuise toată avuția smintitului. Uf, de-aș fi fost eu acolo în clipita aceea, o, emire al drept-credincioșilor, l-aș fi muștruluit eu precum i se cădea pe fratele ăsta plin de îngâmfare nesuferită și de făloșenie sufletească închipuită!
Și, dinaintea acelor pagube fără de leac, El-Așar se porni să-și tragă niște lovituri vârtoase peste ochi, și să-și sfâșie de deznădejde hainele, și să plângă, și să se vaicăre bătându-se mai departe. Și-atunci, cum ziua aceea era taman o zi de vineri, și cum rugăciunea de amiază urma să înceapă în geamii, oamenii care ieșeau de prin case îl văzură pe fratele meu în starea aceea, și unii se opriră ca să-l căineze, iar alții își urmară drumul mai departe socotindu-l nebun și râzând până peste poate, după ce aflau de la vreun vecin amănuntele aiurelii lui.
Pe când fratele meu se bocea așa, plângând pierderea sermaialei lui dimpreună cu ghelirurile toate, iacătă că o hanâmă de spiță înaltă tocmai trecea pe acolo, ducându-se la geamie pentru rugăciunea de vineri. Le întrecea în frumusețe până și pe femeile cele mai frumoase; din ea toată se revărsa o mireasmă îmbietoare de mușc; călărea pe o catârcă încioltărată cu catifea și cu atlaz de aur; și era însoțită de o mulțime mare de slugi și de robi. La vederea tuturor acelor sticle sparte și a fratelui meu care se văicărea atâta de amarnic plângând, inima îi fu cuprinsă de filotimie și de milă, și întrebă care este pricina unei atare deznădejdi. I se răspunse că bietul om avusese un coș cu sticlării, din vânzarea cărora trăia, că acela era tot avutul lui, dar că nu îi mai rămăsese nimic după beleaua care îi spărsese totul în bucățele. Atunci hanâma îl strigă pe unul dintre slujitorii ei și îi spuse:
— Dă-i bietului om toți banii pe care îi ai la tine.
Și slujitorul dezlegă numaidecât de la gât, unde sta, atârnată cu un șiret, o pungă mare, pe care i-o înmână fratelui meu. El-Așar o luă, o deschise și găsi în ea, după ce îi numără, cinci sute de dinari de aur. La priveliștea aceea, era mai să moară de tulburare și de năprasna bucuriei, și începu să cheme asupra binefăcătoarei lui toate milele și binecuvântările lui Allah.
Ajuns bogat așa, într-o clipită, El-Așar, cu pieptul umflat de mulțumire, se întoarse la el acasă spre a-și duce acolo bogăția, și se pregătea să plece să caute vreo casă frumoasă pe care s-o închirieze și unde să trăiască după pofta lui, când auzi niște bătăi încetinele la ușă. Se ridică și sări să deschidă, și văzu o femeie bătrână pe care nu o cunoștea și care îi spuse:
— O, copilul meu, află că sfântul ceas al rugăciunii din această sfântă zi de vineri aproape că a trecut, iar eu încă nu am putut să-mi fac spălările cele sfinte de dinainte de rugăciune. Așa că mă rog ție să-mi îngăduiești să intru o clipită la tine și să-mi fac spălările, la adăpost de iscodelnici.
Iar fratele meu îi răspunse:
— Ascult și mă supun!
Și îi deschise ușa până la perete și o pofti și o duse la bucătărie, unde o lăsă singură.
Peste câteva clipite, bătrâna veni în odaie la frate-meu și acolo șezu jos pe o bucată veche de rogojină ce slujea de chilim în odaie, își îndoi de câteva ori genunchii destul de în grabă, pe urmă își încheie rugăciunea, făcându-i lui frate-meu niște urări tare bine ticluite și pline de pocăință. Și frate-meu, care de altminteri nu-și mai încăpea în piele, mulțumi bucuros și, scoțând de la brâu doi dinari de aur, i-i întinse mărinimos. Bătrâna îi împinse în laturi cu mândrie și se împotrivi:
— O, copilul meu, Allah fie lăudat că te-a croit așa de mărinimos! încât nu mă mai mir că știi să stârnești așa de repede prietenia oamenilor, până și a acelora care, ca mine, nu te-au văzut decât numai o dată. Cât despre banii pe care binevoiești să mi-i dăruiești, pune-i îndărăt la brâu, întrucât, judecând după înfățișarea ta, trebuie să fii vreun saaluk sărac, iar banii trebuie să-ți fie mai de nevoie decât mie, care nu am nici o trebuință de ei. Și dacă chiar poți să te lipsești de ei, nu ai decât să-i dai îndărăt hanâmei care ți i-a dăruit când ți-a văzut sticlele sparte în bucăți.
Fratele meu răspunse:
— Da ce, măicuță, o cunoști pe femeia aceea? Dacă-i așa, mă rog ție să-mi faci binele de a-mi arăta mijlocul de a o mai vedea o dată.
Bătrâna răspunse:
— Fiul meu, femeia aceea tânără, care este tare frumoasă, nu ți-a făcut darul decât ca să-ți arate plăcerea ei de tine, care ești tânăr, frumos și vârtos, pe când soțul ei este neputincios și zăbavnic în pat, cu ea; că e procopsit cu o pereche de oușoare reci de-ți face milă. Scoală-te, așadar, pune-ți tot aurul la brâu, să nu care cumva să ți-l fure careva din casa asta fără de zăbrele, și hai cu mine. Că trebuie să-ți spun că mă aflu de multă vreme în slujba acelei hanâme tinere, și eu sunt cea care împlinește toate însărcinările ei de taină. După ce am să te duc la ea, să nu pregeți a fi cât mai zornic a-i spune tot felul de vorbe dulci și a-i face tot ce ești în stare; și cu cât va fi mai mult, cu atât mai vârtos ai s-o legi de tine; că ea, la rându-i, nu va precupeți nimic spre a-ți înlesni toate voile, și ai să fii stăpân deplin pe frumusețea și pe bogățiile ei, întru totul!
Când auzi vorbele babei, frate-meu se sculă, făcu precum îi spusese ea și se luă după bătrână, care porni la drum, iar fratele meu mergea pe urma ei, până ce ajunseră amândoi la o poartă mare în care baba bătu într-un chip anumit. Și frate-meu era cuprins de o mare tulburare și nu mai putea de bucurie.
La bătaia aceea a bătrânei, o roabă tânără, grecoaică, tare frumoasă, veni să deschidă poarta gingaș, și să le ureze bun venit, zâmbind cu un zâmbet îndatoritor. Bătrâna intră, iar fratele meu se ținu după ea; și fu dus de grecoaica aceea copilă într-o sală mare și falnică, așezată în mijlocul acelei locuințe largi, și îmbrăcată cu perdele mari de mătase, chindisită cu aur subțire, și așternută bogat. Și frate-meu, pomenindu-se singur, șezu pe un divan și își scoase turbanul, pe care și-l puse pe genunchi, și își șterse fruntea. Dar de-abia șezu el acolo, că perdelele se și traseră la o parte, și se ivi o copilandră fără de seamăn și cu care nimic nu ar fi putut să se măsoare în ochii mirați ai oamenilor; și avea pe ea tot ceea ce s-ar putea închipui ca frumusețe în ce privește hainele. Și fratele meu, El-Așar, se ridică drept pe cele două picioare ale lui.
Iar copila, când îl văzu, începu să-i zâmbească din ochi și se grăbi a se duce să închidă ușa, pe care o lăsase întredeschisă. Veni apoi la fratele meu, îl luă de mână și îl trase spre ea pe divanul de catifea daurită. Acolo ar fi fără de folos a de-amănunți tot ceea ce, vreme de un ceas, fratele meu și copilandra își făcură unul altuia, îmbrățișându-se, adunându-se, sărutându-se, mușcându-se, alintându-se, izbindu-se, sucindu-se, răsucindu-se, istovindu-se, întâia oară, a doua oară, a treia oară, și altminteri.
După acele zbenguiri, tânăra femeie se ridică și îi spuse fratelui meu:
Ochi al meu, să nu te miști de aici până nu mă întorc!
Pe urmă ieși repede și pieri.
Și iată că deodată, cumplit și cu ochi de foc, în ușa deschisă repezit se ivi un arap mare și ținând în mână un paloș tras, un paloș cu sclipiri orbitoare. Și răcni spre înfricoșatul de El-Așar:
— Vai de tine, mișelule! Cum de-ai cutezat să intri aici, o, pui de târfă, plod lepădat, zămislitură mistriceată din toate ouăle putrede ale dezmățaților!
La zisele cele atâta de năprasnice, fratele meu nu știu ce răspuns să toarcă, și limba i se împietri, și toate vinele i se retezară, și îngălbeni la chip, și trupu-i se fleșcăi. Arapu-atunci îl luă, îl dezbrăcă de tot și, spre a-i lungi chinul, începu să-i tragă niște lovituri grele cu latul spadei, mai bine de optzeci de lovituri; pe urmă înfipse spada în el în mai multe locuri, până ce fratele meu căzu la pământ, și arapu-l socoti mort. Atunci strigă cu glas cumplit, și numaidecât veni o arăpoaică aducând o tablă plină cu sare. Arăpoaica puse tablaua jos și începu să presare cu sare rănile fratelui meu care, în ciuda durerilor crunte, nu cuteza să crâcnească, de frică să nu i se taie capul. Pe urmă arăpoaica îl acoperi întru totul cu sare, și plecă. Atunci arapul scoase încă un răcnet tot atâta de înfricoșător ca și cel dintâi, și se înfățișă baba, care, ajutată de arap, scotoci hainele și brâul fratelui meu, și-i luă toți banii; pe urmă îl luă pe frate-meu de picioare și îl târî prin odăi până la un loc din curte unde, printr-o deschizătură, îl aruncă în fundul unei găuri negre, în care avea obiceiul să arunce leșurile tuturor acelora pe care, cu tertipurile ei, îi ispitea în casa aceea, spre a sluji de călărași voinici la dodeleala tinerei ei stăpâne, și apoi spre a-i despuia și a-i arunca în groapa aceea, după ce fuseseră acoperiți cu sare pentru ca hoiturile să nu duhnească rău.
Gropnița în afundul căreia fu aruncat fratele meu El-Așar era mare și plină de bezne, iar trupurile celor ce fuseseră azvârliți acolo se adunaseră grămadă unele peste altele. Iar el șezu acolo jos două zile întregi, în neputință de a face nici o mișcare, în urma rănilor și a căderii. Și Allah (preaslăvit să fie el!) vroi ca taman sarea cu care fusese tăbăcit să fie temeiul tămăduirii lui și să-i oprească sângele de a se strica și să i-l închege. Începând să i se vindece rănile, și puterile să i se întoarcă oleacă, fratele meu putu să se desprindă dintre leșuri și să se târască pe tot lungul hrubei, la înlesnirea unei gene de lumină ce răzbătea din afund până la el; lumina aceea izvora de la o bageacă micuță din zidul care închidea gropnița. Izbuti să se cațere până la ferestruică și de acolo să iasă iarăși la seninul zilei, afară din hrubă.
Atunci grăbi a se întoarce acasă la el, unde mă dusei să-l caut și îl îngrijii cu leacurile pe care mă pricep să le scol din ierburi și din zemurile de buruieni, și, după o bucată de vreme, frate-meu, pe deplin zviduit, se hotărî a o face pe babă, ca și pe ceilalți, să ispășească chinurile pe care le îndurase. Purcese la căutarea bătrânei și îi luă urma, și dibui locul unde venea în fiecare zi spre a-i ademeni pe tinerii ce urmau s-o mulțumească pe stăpâna ei și să ajungă apoi ceea ce ajungeau. Și, într-o zi, se travesti într-un străin persan, se încinse peste mijloc cu un brâu pe care îl umplu cu bucăți de sticlă spre a da să se creadă că era aur, ascunse o sabie mare sub haina-i largă de persan, și se duse s-o aștepte pe babă, care nu zăbovi să se ivească. Numaidecât frate-meu se apropie de ea, se prefăcu a vorbi prost pe limba noastră cea arăbească și maimuțări limba străină a persanilor, spre a-i spune bătrânei:
— Maică, sunt străin și aș vrea să aflu unde găsesc o terezie spre a cântări și a cerceta acești nouă sute de dinari de aur, pe care îi am colea la brâu și pe care tocmai i-am dobândit din vânzarea mărfurilor pe care le-am adus din țara mea.
Afurisita de babă a prăpădului îi răspunse:
— Păi, de bună seamă, o, tinere dragă! ai brodit bine, întrucât chiar fiul meu, care-i un băiat frumos ca tine, este zaraf de meserie, și firește că are să-ți pună la îndemână terezia lui. Așa că hai să te duc la el!
Frate-meu îi spuse:
— Atunci, ia-o înaintea mea!
Și ea o luă înaintea lui, iar el după ea, până ce ajunseră la casa cu pricina. Și veni să le deschidă tot roaba aceea, micuța grecoaică, zâmbind dulce, și bătrâna îi șopti:
— De data aceasta îi aduc stăpânei noastre niște vine zdravene și un trup bine zidit!
Iar roaba cea micuță îl luă pe fratele meu de mână și îl duse în sala cu mătăsării, și șezu cu el să-l veselească vreo câteva clipite, pe urmă se duse s-o vestească pe stăpâna ei, care se ivi și făcu cu frate-meu tot ceea ce făcuse și întâia oară, da nu ar fi de nici un folos s-o mai spunem încă o dată. Pe urmă ea ieși, apoi deodată se arătă arapul cel cumplit, în mână cu spada trasă, care strigă la el să se scoale și să meargă după el, purtându-se ca și întâia oară. Și-atunci fratele meu, care venea în urma arapului, scoase dintr-odată sabia de sub pulpană și dintr-o lovitură îi reteză scurt capul. La zgomotul căderii, veni în fugă arăpoaica, și păți și ea aceeași soartă; pe urmă roaba grecoaică, al cărei cap zbură dintr-o lovitură. Pe urmă fu rândul babei, care venea în fugă, gata să pună laba pe pradă. La vederea fratelui meu, cu mâneca plină de sânge și cu sabia în mână, o cuprinse spaima și căzu la pământ; iar fratele meu o smuci de păr și îi răcni:
— Mă mai cunoști, târfoștină bătrână, plod de târfoștină, împuțiciune blestemată!
Iar baba răspunse:
— O, stăpâne al meu, nu te cunosc!
Frate-meu spuse:
— Află, dar, o, hoașcă înfulecătoare de hâtre, că sunt chiar acela la care ai venit să-ți faci spălările, o, tuhăs de maimuță bătrână! acela pe care l-ai ademenit aici ca s-o călăresc pe stăpână-ta și s-o mulțumesc, acela pe care l-ai târât de picioare ca să-l arunci în gropniță.
Și, spunând acestea, fratele meu, dintr-o singură lovitură de sabie, o despică pe babă și o făcu două bucăți; pe urmă, isprăvind treaba, se duse s-o caute pe femeia cea tânără care se desfătase de două ori cu el.
O găsi îndată, dând zor să se gătească și să se împarfumeze, într-o odaie lăturalnică.
Când îl văzu, scoase un țipăt înfricoșat și se prăbuși la picioarele lui, rugându-l să-i cruțe viața; și fratele meu, aducându-și aminte de mulțumirile adevărate pe care i le stârnise și pe care și ea le avusese cu el, îi dărui cu mărinimie cruțarea vieții, și îi spuse:
— Da cum se face de te afli în casa asta, sub ocârmuirea unui arap cumplit pe care l-am omorât cu mâna mea și care pesemne că ți-a făcut destule scârbe?
Ea răspunse:
— O, stăpâne al meu, înainte de a fi fost închisă în casa asta blestemată, eram roaba unui negustor bogat din cetate; iar bătrâna era o prietenă de-a casei și venea adesea să ne vadă, și ne arăta, mie mai cu seamă, multă dragoste. Într-o bună zi, a venit la mine și mi-a spus: „Sunt poftită la o nuntă care nu și-a mai avut asemuire vreodată, și nimenea pe lume nu a mai văzut una la fel. Și vin ca să te iau cu mine!” M-am sculat, mi-am pus hainele mele cele mai frumoase și am luat la mine o pungă plină cu o sută de dinari, și am plecat cu bătrâna. Am ajuns apoi la casa aceasta, în care bătrâna m-a băgat și unde am căzut, prin viclenia ei, în mâinile și sub puterea arapului cel crunt care, după ce mi-a răpit fecioria, m-a ținut aici cu de-a sila și m-a pus să-i slujesc la tertipurile ucigașe, în paguba vieții tinerilor bogați pe care îi aducea baba. Și-așa că de trei ani încoace nu sunt decât o unealtă în mâinile bătrânei ticăloase.
Atunci fratele meu îi spuse:
— Ce soartă nenorocită ai mai avut și tu! Da ia spune-mi, de atâta vreme de când te afli aici, trebuie să știi dacă sunt multe bogății strânse de ucigași!
Ea răspunse:
— Hotărât că sunt! și-atâtea, într-adevăr, cât mă îndoiesc că ai putea să le cari singur pe toate; întrucât nici zece inși n-ar fi îndeajuns. De altminteri, hai să vezi cu chiar ochiul tău!
Și îl luă pe fratele meu și îl duse să vadă niște lăzi mari, pline cu galbeni din toate țările și cu pungi de toate felurile. Și frate-meu rămase uluit și înmărmurit. Ea îi spuse atunci:
— Nu asta-i calea de a scoate de aici aurul tot! Așa că du-te de caută o ceată de hamali și întoarce-te cu ei ca să-i încarci cu aurul de-aici. Și, ast timp, eu am să întocmesc sarcinile.
Frate-meu atunci zori să dea fuga după hamali și, peste o bucată de vreme, se întoarse cu zece inși, fiecare aducând câte o lădoaie goală.
Da când ajunse la intrarea casei, fratele meu găsi ușa cea mare dată la perete; iar femeia cea tânără pierise, și cu ea toate sipetele cele mari. Și pricepu că muierea îl înșelase, spre a pune gabja numai ea pe bogățiile cele mai de soi. Da se alină când văzu că toate lucrurile scumpe rămăseseră în casă, și toate odoarele care erau închise prin dulapuri, tot lucruri ce puteau să-l înavuțească pentru toate zilele câte le mai avea de trăit, încât își zise că are să le ridice pe toate a doua zi; și, cum era frânt de osteneală, se întinse pe patul cel mare și falnic, și adormi.
A doua zi, când se trezi, fu până peste poate de înspăimântat când se văzu împresurat de douăzeci de străjeri de-ai valiului, care îi spuseră:
— Ridică-te numaidecât și hai cu noi la valiu, care te cheamă!
Și îl ridicară, încuiară ușile, și îl duseră între mâinile valiului, care îi spuse:
— Am aflat toată isprava ta, precum și omorurile pe care le-ai săvârșit și furtul pe care urma să-l faci.
Atunci fratele meu strigă:
— O, valiule! dă-mi făgăduiala slobozeniei, și am să-ți istorisesc adevărul!
Și valiul atunci îi dădu năframa de întărire a sloboziei, și fratele meu îi istorisi toată povestea, de la început până la sfârșit; da nu este de nici un folos s-o mai punem și noi încă o dată.
Pe urmă fratele meu adăugă:
— Acuma, o, valiule plin de gânduri bune și drepte, dacă vrei, mă învoiesc să împart cu tine tot ce a rămas în casa aceea, și să facem totul în două părți deopotrivă!
Da valiul i-o întoarse:
— Ce? cutezi să ceri împărțanie? Or, pe Allah! nu ai să capeți nimic, întrucât eu trebuie să iau tot și să nu-ți las nimic! Și trebuie să te socoți prea norocos că scapi cu viață!
Dealtminteri, să pleci îndată din cetate și să nu te mai arăți pe-aici, că de nu, vei îndura cea mai aspră osândă!
Și valiul, căruia îi era frică să nu cumva califul să afle povestea cu luarea bunurilor numai de către el, îl surghiuni pe fratele meu. Și frate-meu fu silit astfel să fugă în lume. Da pentru ca ursita să se împlinească pe de-a-ntregul, de-abia ajunsese el dincolo de porțile cetății, că și fu lovit de niște tâlhari care, negăsind la el nici aur, nici bunuri, se mulțumiră să-i ia hainele de pe el, să-l lase gol și să-i dea un potop de lovituri de bâtă; și la urmă, spre a-l pedepsi că îi văduvise de un chilipir pe care se bizuiau, îi tăiară urechile, și tot așa și nasul.
Și-atunci, o, cârmuitorule al drept-credincioșilor, ajunsei să aflu și eu de necazurile acestui sărman El-Așar. Și plecai să-l caut, și nu avusei tihnă decât după ce îl găsii. Și îl adusei acasă la mine, îl îngrijii, îl vindecai și îi statorii tain de mâncare și de băutură pentru toate zilele câte i-au mai rămas.
Asta-i povestea lui El-Așar!
Da în ce privește povestea celui de al șaselea și cel mai de pe urmă frate al meu, o, emire al drept-credincioșilor, este vrednică de-a fi auzită, până a nu-mi lua răgazul de a mă odihni.