Află, dar, o, emire al drept-credincioșilor, că pe fratele meu al doilea îl cheamă El-Haddar, întrucât mugește ca o cămilă și e știrb. Ca meserie, chiar că nu are nici o meserie, și mi-a dat multe bătăi de cap cu năzdrăvăniile lui cu femeile, din care iacătă una dintr-o mie:
Într-o zi, pe când bătea fără de nici o țintă ulițele Bagdadului, văzu că vine la el o femeie bătrână, care îi spuse în șoaptă:
— Ascultă, omule! am a-ți face o poftire pe care ești slobod s-o primești ori să n-o primești, după cum ți-o plăcea.
Iar fratele meu se opri din mers și spuse:
— Ascult!
Bătrâna urmă:
— Da nu pot să-ți mărturisesc despre ce e vorba, decât dacă ai să-mi făgăduiești că nu ai să te lași cu nici un chip pradă pălăvrăgelii și mâncărimii de limbă.
Și fratele meu Haddar răspunse:
— Nu ai decât să vorbești.
Ea îi spuse:
— Ce-ai zice de un sarai mândru, cu niște havuzuri și cu niște pomi roditori, și unde vinul s-ar revărsa în pocalele niciodată goale, unde ai vedea niște chipuri răpitoare, unde ai găsi niște obraji fragezi, numai buni de sărutat, niște boiuri subțirele și mlădii, numai bune de strâns în brațe, și tot soiul de lucruri pe potrivă, și unde să zăbovești de seara până dimineața? Și, pentru toate astea, ca să te bucuri de toate, nu ai avea decât numai să împlinești tocmeala pusă!
La vorbele acestea ale bătrânei, frate-meu El-Haddar spuse:
— Dar, o, stăpână a mea, cum se face de vii să-mi faci o atare poftire tocmai mie, nealegând pe nimeni altul dintre făpturile lui Allah? Și ce-a putut să-ți placă la mine și să te facă să-mi dai precădere?
Ea răspunse:
— Tocmai ți-am spus adineaori, să nu fii cumva spornic la vorbă, să știi să taci, și să te porți cu muțenie. Așa că urmează-mă și nu mai grăi nimic. Pe urmă bătrâna porni iute, iar fratele meu, ademenit de ispita celor făgăduite, se luă după ea până ce ajunseră amândoi la un sarai cu o înfățișare falnică, în care bătrâna intră și îl pofti și pe fratele meu Haddar să intre. Și fratele meu văzu că interiorul saraiului era tare frumos, dar și ceea ce se afla în el era încă și mai frumos: că nimeri drept în mijlocul unui sobor alcătuit din patru copilandre fără de asemuire; întinse pe chilimuri, cântau cu glas desfătător niște cântece care ar fi topit până și stâncile cele mai vârtoase.
După temenelile îndătinate, una dintre ele se ridică, umplu un pocal și îl bău. Iar fratele meu Haddar socoti de datorința lui să-i spună:
— Să-ți fie cu sănătate, cu desfătare și cu deplinătate de puteri!
Și se apropie sprinten de ea, ca să-i ia pocalul gol și spre a se pune în slujba ei. Dar ea, numaidecât, umplu pocalul și i-l întinse; iar Haddar luă pocalul și bău. Iar puiandra, pe când el bea, începu să-l mângâie pe ceafă, da cam prea repezit oleacă, întrucât îi arse o lovitură bună cu dunga mâinii. Atunci fratele meu Haddar se îmbufnă rău, și se ridică să plece, uitându-și făgăduiala de a îndura totul fără a cârti.
Dar bătrâna se apropie de el și îi clipi din ochi spre a-i da de înțeles: „Nu trebuie! Mai bine rămâi și așteaptă sfârșitul!” Și fratele meu se supuse și rămase și îndură răbduriu toate poznele copilandrei, care îl înghioldea, îl ciupea, îl mângâia spornic pe ceafă într-un chip de fapt plin de răutate și supărător, iar celelalte trei se întreceau care mai de care să-i joace renghiul cel mai afurisit: una îl trăgea de ureche de mai să i-o smulgă, alta îi altoia niște bobârnace de-l podideau lacrimile, iar cea de a treia se îndeletnicea mai cu drag să-l zgârie cu unghiile. Și frate-meu îndura, întrucât bătrâna îi făcea semn întruna să nu spună nimic. Într-un sfârșit, cea mai dulce dintre copile se ridică și îi spuse să se dezbrace; iar el așa făcu, fără de cârtire. Ea atunci luă un stropitor cu apă de trandafiri, îl stropi și îi zise:
— Îmi placi. Da ai o barbă și niște mustăți care nu-mi plac. Nu-mi plac mustățile și părul din barbă care îmi zgârie pielea. Așa că, dacă vrei să vii cu mine, va trebui mai întâi să te razi de tot pe obraji.
El răspunse:
— Asta îmi vine cam greu, întrucât ar fi cea mai mare ocară ce mi s-ar întâmpla!
Ea spuse:
— Nu aș putea să te iubesc altminteri. Trebuie!
Atunci frate-meu se lăsă dus de bătrână în odaia de alături; și baba îi reteză toată barba și i-o rase, pe urmă mustățile și sprâncenele. După care, îl sulemeni pe ochi cu cârmâz și cu albeală, și îl duse îndărăt în mijlocul copilelor. Când îl văzură așa, fetele se puseră pe un râs de se prăbușiră pe spate.
Pe urmă, cea mai zarifă dintre copile veni la el și îi zise:
— O, stăpâne al meu, iacătă că mi-ai biruit sufletul cu priveliștea nurilor tăi. Încât nu mai am decât un hatâr să-ți cer, acela de a juca dinaintea noastră, așa cum ești, gol și frumos, vreun danț ispititor și muchelef!
Și cum El-Haddar se cam codea, fata îi spuse:
— Mă rog ție, pe viața mea, să joci! Și pe urmă voi fi a ta!
Atunci El-Haddar, în sunetul darabukei, pe care bătrâna o zdrăngănea cu bătăi potrivite, își înfășură mijlocul cu un seleaf de mătase și, venind în mijlocul odăii, începu să dănțuiască.
Și dănțui cu atâta pezevenclâc și cu atâtea răsucituri, încât fetele nu mai puteau să se țină de râs: și începură să-i arunce în cap tot ce aveau la îndemână: pernele, poamele, băuturile, și până și sticlele.
Da numai atunci se petrecu treaba de la urmă. Cea mai nurlie dintre fete se sculă și, făcând tot felul de schime, și uitându-se la frate-meu cu niște ochi pieziși și parcă beți de patimă, începu să-și arunce hainele de pe ea, una câte una, și nu-i mai rămase decât cămășuța subțire și șalvarii cei largi de mătase.
La atare priveliște, El-Haddar, care își contenise danțul, strigă:
— Ya Allah! Ya Allah!
Și se sminti de-a binelea.
Atunci bătrâna veni lângă el și îi spuse:
— Acuma urmează s-o înhați pe mândruța ta din fugă. Întrucât stăpâna mea are năravul, odată zădărâtă cu danțurile și cu băutura, să se dezbrace de tot și să nu se dea iubitului decât dacă, după cercetarea mădularelor lui goale, a mândriei lui învârtoșate și a sprintenelii lui la fugă, îl socotește vrednic de ea. Așa că să te ții după ea peste tot, din odaie în odaie, și îndârjit, până ce vei izbuti s-o înșfaci. Și ea numai atunci are să te lase să te bucuri de ea!
La vorbele acestea, fratele meu zvârli brâul de mătase și se găti de gonită. La rându-i, puicana își aruncă și ea cămășuța și șalvarii, și se arătă sclipitoare, precum un curmal tânăr fremătând sub adieri; și își luă vânt și zbură, râzând în hohote, și dădu roată sălii de două ori. Iar frate-meu Haddar, cu dârzia bârzoi și repezită, se luă pe urmele ei.
Ci în clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, plină de sfiiciune, nu spuse nimic mai mult.
Dar când fu cea de a treizeci și una noapte, spuse:
Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că acel croitor din cetatea aceea din China îi istorisi astfel sultanului urmarea povestirii pe care bărbierul din Bagdad o istorisea mesenilor, despre cel de al doilea frate al său, El-Haddar, și pe care o istorisise întâia oară califului Muntasser Billah:
Fratele meu Haddar, cu dârzia bârzoi și repezită, porni să se țină pe urmele copilei ușoare și tivilichii. Iar la priveliștea aceea, cele trei fetișcane și bătrâna, dinaintea chipului zugrăvit și fără barbă, fără mustăți și fără sprâncene al fratelui meu Haddar, a cărui făloșie se îmbobotise smintit, fură cuprinse de un râs năprasnic și începură să tropăie și să bată din palme.
Cât despre puicana cea goală, aceea, după două înconjururi prin odaie, o apucă de-a lungul unei săli înguste, pe urmă prin alte odăi, una după alta, și mereu urmată și strânsă de-aproape de către frate-meu, care gâfâia, cu mândria îndârdorată turbat. Iar fata fugea mereu, râzând din toți dinții și mlădiind din șolduri.
Și deodată, la o cotitură, fata pieri, iar fratele meu, deschizând o ușă pe unde socotea că ieșise fata, se pomeni în mijlocul unei ulițe. Iar ulița aceea era ulița curelarilor din Bagdad. Și toți curelarii îl văzură pe El-Haddar, cu barba rasă și cu mustățile și sprâncenele rase, și cu chipul sulemenit ca o târâtură, și îl huiduiră, și își luară curelele și începură să-l plesnească, râzând toți în hohote, și să-l bată atâta de aprig, încât își pierdu simțirea. După care îl cocoțară pe un măgar, de-a-ndoaselea, și îl purtară roată prin toate sukurile; pe urmă, într-un sfârșit, îl cărară dinaintea valiului.
Valiul îi întrebă:
— Cine-i ăsta?
Ei răspunseră:
— Este unul cu care ne-am pomenit peste noi, năvălind deodată din casa vizirului cel mare. Și l-am găsit în starea aceasta!
Atunci valiul porunci să i se tragă fratelui meu Haddar o sută de lovituri de bici la talpa picioarelor și îl izgoni din cetate.
Eu atunci, o, cârmuitorule al drept-credincioșilor, alergai după el și îl adusei îndărăt tainic și îl pusei la adăpost. Pe urmă îi hotărâi un tain cu care să trăiască, din punga mea. Iar tu poți să judeci acuma că, dacă nu aș fi eu un om plin de bărbăție și de haruri, nu aș fi putut să mai sufăr un asemenea prostănac!
Da cât despre cel de al treilea frate al meu și despre povestea lui, este cu totul altceva, precum vei vedea!