Cel de al patrulea frate al meu, El-Kuz El-Assuani chiorul, Urciorul-care-nu-se-sparge, îndeplinea la Bagdad meseria de măcelar. Era mare meșter la vânzarea de cărnuri și de tocături, și știa de minune să crească și să îngrașe oi cu coada groasă. Și știa cui să-i vândă carne bună și cui să i-o păstreze pe cea rea. Încât mușteriii cei mai de frunte din cetate, precum și negustorii cei mai bogați nu târguiau decât de la el și nu cumpărau niciodată altă carne decât cea de la oile lui, așa că, în scurtă vreme, ajunse tare bogat și stăpân peste turme mari și peste averi multe.
Starea aceasta de înflorire necontenind deloc, frate-meu El-Kuz, într-o zi, sta în prăvălia lui, când văzu că intră la el un șeic falnic, cu barba lungă și albă, care îi întinse câțiva bani și îi spuse:
— Taie-mi niște carne bună!
Și fratele meu îi tăie din carnea cea mai bună pe care o avea, luă banii și răspunse la binețea șeicului, care plecă.
Atunci frate-meu cercetă banii pe care îi primise de la necunoscut, și văzu că toți erau noi și de o albeață iubitoare. Încât se grăbi să-i pună deoparte, într-o cecmegea anume, și își zise: „Iacătă niște bani care au să-mi poarte noroc!”
Cinci luni în șir, șeicul cel bătrân cu barba lungă și albă nu încetă să vină zi de zi să-i întindă fratelui meu El-Kuz câțiva bani de-ai lui, albi și noi, pentru carne proaspătă și de cel mai bun soi; și de fiecare dată El-Kuz avea grijă să pună banii aceia deoparte.
Da într-o zi, El-Kuz vru să numere toți banii pe care îi strânsese în felul acela, spre a cumpăra apoi cu ei niște oi frumoase, și mai cu seamă câțiva berbeci pe care vroia să-i învețe a se bate între ei, întrecere tare căutată la Bagdad, cetatea mea. Da nici nu apucă el să deschidă bine sipetul în care pusese arginții de la șeicul cel cu barbă albă, că și băgă de seamă că nu se mai afla acolo nici un soi de ban, și nu găsi în loc decât câteva rotogoale de hârtie albă. La priveliștea aceea, începu să se bată amarnic peste față și peste cap, și să strige, văicărindu-se. Și se pomeni în curând în mijlocul unei cete mari de trecători, cărora le istorisi beleaua, fără ca vreunul să-și poată lămuri cumva pricina pieirii banilor. Iar El-Kuz țipa mai departe și spunea:
— De-ar da Allah ca afurisitul acela de șeic să vină acuma, că i-aș smulge barba și turbanul cu chiar mâinile mele.
De-abia sfârșise el de rostit vorbele de la urmă, că bătrânul se și ivi și străbătu repede mulțimea adunată și veni la frate-meu măcelarul, ca spre a-i da banii, după obiceiul său. Și numaidecât fratele meu se repezi la el și îl luă de piept, strigând:
— O, musulmanilor, săriți! ajutați-mă! Iacătă-l pe hoțul cel sfruntat!
Da șeicul nu își pierdu nimic din liniștea lui falnică și, fără a se clinti, îi răspunse fratelui meu în așa fel încât să nu fie auzit decât de el:
— Alege: vrei mai degrabă să taci, ori ți-ar plăcea mai bine să te faci de râs în fața tuturor? întrucât ocara pe care ți-aș face-o ar fi mai cumplită decât aceea cu care vrei tu să mă încarci!
El-Kuz răspunse:
— Da ce ocară poți tu să-mi faci, o, șeic de păcură, în ce chip socoți să mă faci de râs?
El spuse:
— Aș dovedi dinaintea tuturor că le vinzi de obicei oamenilor carne de om în loc de carne de oaie!
Fratele meu se rocoși:
— Minți, o, tu cel de o mie de ori mincinos și de o mie de ori blestemat!
Șeicul spuse:
— Nu este blestemat și nu este mincinos decât acela care, în chiar clipita aceasta, are în prăvălia lui un leș de om agățat în cârligul măcelăriei sale, în locul unei oi!
Frate-meu se zborși amarnic:
— Dacă lucrul se va dovedi precum spui, o, câine și plod de câine, bunurile și sângele meu sunt ale tale de drept!
Atunci șeicul se întoarse spre mulțime și strigă cât îl ținea gura:
— O, voi toți, prietenii mei, îl vedeți pe măcelarul acesta? Până astăzi ne-a înșelat pe toți și a încălcat pravilele Cărții noastre! Omul acesta, în fiecare zi, în loc de oi, înjunghie fii de-ai lui Adam și ne vinde carnea lor drept carne de oaie! Iar dacă vreți să vă încredințați de adevărul spuselor mele, nu aveți decât să intrați cu toții și să-i cercetați prăvălia.
Numaidecât se stârni zarvă în mulțimea care se năpusti în măcelăria fratelui meu și o luă în stăpânire. Și, la văzul tuturora, se ivi un leș de om agățat în cârlig, jupuit, meremetisit, spălat și golit; iar pe taraba de căpățâni văzură trei capete de om jupuite și curățate și meremetisite la cuptor, spre a fi vândute! chiar că șeicul cel cu barba lungă și albă nu era altul decât un vrăjitor priceput la meșteșugul fermecătoriei și al descântecelor, și într-o clipită putuse sub ochii tuturora să facă dintr-un lucru un alt lucru.
La priveliștea aceea, toți cei de față se repeziră pe frate-meu, strigându-i: „nelegiuire! pângărire! ticăloșie!” și tăbărâră asupra-i, unii cu lovituri de bâtă, alții cu lovituri de bici; iar cei mai înverșunați în a-i trage loviturile cele mai crunte erau mușteriii lui de mai înainte, precum și prietenii lui cei mai buni. Cât despre șeicul cel bătrân, acela își luă în seamă grija de a aldui o lovitură năprasnică de pumn în ochiul lui frate-meu, de i-l plesni pe dată și pe totdeauna. Pe urmă fu luat leșul cel închipuit al înjunghiatului, frate-meu El-Kuz fu legat cobză, și toată lumea, cu șeicul în frunte, ajunse dinaintea împlinitorului legii. Iar șeicul îi spuse:
— O, emirule! iacătă că îl aducem între mâinile tale, spre a dobândi pedeapsa pentru nelegiuirile lui, pe insul acesta care, de multă vreme, îi înjunghie pe semenii săi spre a le vinde carnea drept carne de oaie. Nu mai ai decât să rostești osânda și să scoli în picioare județul lui Allah, întrucât iată martorii toți!
Cât despre frate-meu, degeaba se apără el, că judecătorul nu vroi să mai asculte nimic și îl osândi să primească cinci sute de lovituri de ciomege pe spinare și pe șezut! Pe urmă i se zeberiră toate bunurile și toate stăpânirile; și fu un noroc mare pentru el că avusese atâtea averi, întrucât fără ele pedeapsa lui ar fi fost moartea neabătută. Pe urmă se rosti asupra-i pedeapsa surghiunului.
Frate-meu, rămas chior, cu spinarea învinețită de bătaie și aproape dându-și duhul, ieși din cetate și merse drept înainte, fără a ști unde, până ce ajunse la o cetate depărtată și pe care nu o cunoștea. Se opri și hotărî să-și așeze lăcașul acolo și să se apuce de meseria de papugiu, care nu cere nici o altă avuție, decât niște mâini vrednice.
Așa că își așeză popasul obișnuit la o răspântie, în colțul dintre două ulițe, și se apucă de lucru, ca să-și câștige pâinea. Dar, într-o zi, pe când da zor să pună un petic la niște papuci vechi, auzi niște nechezături de cai și zarva unui ropot de călăreți mulți. Întrebă de pricina acelui vuiet mare și i se răspunse:
— Este sultanul, care se duce, ca de obicei, la vânătoare, însoțit de tot saltanatul lui.
Atunci fratele meu El-Kuz își lăsă o clipită acul și ciocanul și se ridică să vadă cum trece alaiul sultanului. Și, pe când sta el așa în picioare, furat de gânduri și visând la starea lui trecută și la cea de acum, și la împrejurările care dintr-un măcelar vestit îl făcuseră papugiul cel mai nevoiaș, tocmai trecea sultanul, în fruntea alaiului său minunat; și, din întâmplare, se nimeri că ochii sultanului căzură pe ochiul scos al fratelui meu El-Kuz.
La priveliștea aceea, sultanul se schimbă la chip și strigă:
— Allah să mă ferească de nenorocirile din ziua aceasta blestemată și de piază rea!
Pe urmă răsuci îndată frâul calului și făcu cale întoarsă, el cu tot alaiul său și cu toți oștenii lui. Dar totodată le porunci robilor să-l înhațe pe frate-meu și să-i împlinească pedeapsa cuvenită. Și numaidecât robii se buluciră asupra fratelui meu El-Kuz și îi arseră atâtea lovituri, încât îl lăsară ca mort în drum. După ce se depărtară, El-Kuz se ridică și se întoarse gemând la sălașul lui de sub petecul de pânză care îl adăpostea la colțul uliței, și era topit și de-abia mai răsufla. Și cum din întâmplare un rob din ceata sultanului rămăsese în urmă și trecea pe dinaintea adăpostului lui, se rugă de el să se oprească, îi povesti ce bătaie îndurase și îl rugă să-i spună pricina.
Robul începu să râdă în hohote și îi răspunse:
— Frate, află că sultanul nostru nu poate să îngăduie a vedea un chior, mai ales dacă chiorul este chior chiar de ochiul stâng; că îi poartă nenoroc, și totdeauna pune să fie omorât fără de milă chiorul. Încât tare mă mir că încă mai ești viu.
La vorbele acestea, fratele meu, fără a aștepta mai mult, își strânse sculele și ce îi mai rămăsese din puteri și, fără de zăbavă, luă fuga și nu se odihni decât când ajunse afară din cetate. Și porni la drum până ce ajunse la o altă cetate, tare depărtată, care nu avea nici un fel de sultan ori de asupritor, cum avea cealaltă.
Sălășlui el multă vreme în cetatea aceea, având grijă, din prevedere, să nu se arate nicăierea. Da într-o zi, cum era mai trist ca de obicei, ieși să ia oleacă de aer curat și să hoinărească cercetând locurile; și auzi în spatele său niște nechezături de cai, și pe dată, amintindu-și de pățania din urmă, își luă tălpășița cât putu de iute și purcese să caute vreun ungher unde să se ascundă; dar nu găsi nimic. Văzu însă dinainte-i o ușă mare, și împinse ușa aceea, care se deschise, iar el se repezi înăuntru. Dinaintea lui se întindea o sală îngustă, lungă și întunecată, în care se ascunse. De-abia se pitise el acolo, că deodată doi inși se și iviră înainte-i și îl înșfăcară, și îl puseră în lanțuri, și spuseră:
— Slavă lui Allah, carele ne-a îngăduit să te dibuim, o, vrăjmaș al lui Allah, și al oamenilor! Iacătă-s trei zile și trei nopți de când te căutăm fără de contenire și de când ne-ai răpit tot somnul și toată tihna. Și ne-ai făcut să degustăm amarul morții!
Iar frate-meu El-Kuz zise:
— Păi, o, oameni buni, la ce m-a osândit Allah? Și ce poruncă v-a dat împotriva mea?
Ei spuseră:
— Vrei să ne pierzi și să-l pierzi odată cu noi și pe stăpânul acestei case! Nu ți-a fost oare destul că i-ai adus pe toți prietenii tăi la prăpăd, și pe stăpânul acestei case la sărăcie lucie? Și-acuma vrei să ne și omori? Unde este cuțitul pe care îl țineai ieri în mână, când fugeai după unul dintre noi?
La vorbele acestea, începură să-l scotocească și-i găsiră la brâu cuțitul de care se slujea ca să taie talpa de pingelit.
Atunci îl doborâră pe El-Kuz la pământ și vrură să-l sugrume, când el strigă:
— Ascultați-mă, oameni buni! nu sunt nici hoț, nici ucigaș; da am a vă istorisi o poveste uluitoare, și-i chiar povestea mea!
Dar nu vroiră să-l asculte nicicum; îl jucară cu picioarele și îl bătură și îi rupseră hainele. După ce îi rupseră hainele și îl lăsară cu spinarea goală, văzură pe spinarea lui vânătăile de la toate loviturile de ciomag și de gârbaci pe care le căpătase în vremurile din urmă, și strigară:
— A, mișel afurisit! ia uite urmele bătăilor de mai înainte pe spinarea ta, care ne dovedesc toate fărădelegile tale trecute!
Și cu asta îl târâră pe bietul El-Kuz între mâinile valiului; iar El-Kuz cugeta la toate năpastele lui și își zicea: „Mari trebuie să fie păcatele mele, de le ispășesc așa, măcar că sunt neștiutor de orice vină! Și nu am ajutor decât întru Allah Preaînaltul!”
Când ajunse între mâinile valiului, acesta se uită la el cu mânie și îi zise:
— Ticălos sfruntat! hotărât că loviturile ale căror urme se văd pe spinarea ta sunt dovadă îndestulă pentru toate hoțomăniile tale de ieri și de azi!
Zise, și porunci să i se tragă pe dată o sută de vergi!
După care îl cocoțară și îl priponiră pe spinarea unei cămile, iar crainicii îl purtară prin toată cetatea strigând: „Iacătă cum este pedepsit cine intră în casa altuia!”
Căci știrea despre toate năpastele amărâtului de El-Kuz, fratele meu, nu zăbovi prea mult până să ajungă la mine. Și purcesei pe dată în căutarea lui, și îl găsii, într-un sfârșit, și chiar în clipita când îl coborau leșinat de pe spinarea cămilei. Eu atunci, o, cârmuitorule al drept-credincioșilor, îmi îndeplinii datoria de a-l ridica de jos, de a-l îngriji și de a-l aduce în taină la Bagdad, unde îi statorii un tain ca să aibă ce să mănânce și ce să bea în tihnă până la sfârșitul zilelor lui.
Aceasta-i povestea amărâtului de El-Kuz. Cât despre cel de al cincilea frate al meu, pățania lui este uluitoare și îți va dovedi, o, cârmuitorule al drept-credincioșilor, cu cât sunt eu cel mai prevăzător și cel mai înțelept dintre frații mei.