Îl chema Șakalik, adică Oală-spartă, o, cârmuitorule al drept-credincioșilor, și dintre frații mei el este cel care avea buzele tăiate, și nu numai buzele, ci și zebbul. Iar zebbul, precum și buzele, i s-au tăiat ca urmare a unor împrejurări de mirare până peste poate.
Șakalik, fratele acesta al șaselea al meu, era cel mai sărac dintre noi șapte; era sărac lipit. Nu mai vorbesc de cele o sută de drahme din adiata părintelui nostru, întrucât pe acele o sută de drahme, Șakalik, care în viața lui nu văzuse niciodată atâta bănet deodată, se grăbise să le mănânce într-o noapte, în tovărășia ticăloaselor de otrepe din mahalaua de pe stânga Bagdadului.
Nu era, așadar, stăpân pe niciuna dintre deșertăciunile din lumea aceasta pieritoare, și nu trăia decât din pomenile celor ce îl primeau în casa lor, pentru vorbele lui istețe și pentru ghidușiile lui.
Într-o bună zi, Șakalik plecă să caute ceva de-ale gurii spre a-și ține trupul sleit de lipsuri, și se pomeni, umblând pe ulițe, dinaintea unei case falnice care se deschidea cu o scară largă și înaltă de câteva trepte. Și, pe trepte și la intrare, se afla o mulțime mare de slugi, de robi tineri, de musaipi și de portari. Și frate-meu Șakalik se trase pe lângă câțiva dintre cei ce se înghesuiau acolo și îi întrebă a cui era clădirea aceea minunată.
Ei răspunseră:
— Este a unui fiu de emir.
Pe urmă fratele meu se trase pe lângă portarii care ședeau pe o laviță mare și albă, în susul scării, și le ceru ceva de pomană, în numele lui Allah. Ei îi răspunseră:
— Da tu de unde vii de nu știi că nu ai decât să intri și să te înfățișezi stăpânului nostru pentru ca numaidecât să fii ghiftuit cu daruri?
Atunci fratele meu intră, trecu de poarta cea mare, străbătu curtea cea largă și grădina, care era plină de pomii cei mai frumoși și de păsări cântătoare. Curtea toată era pardosită cu marmurele cele mai frumoase, albe și negre, iar grădina era îngrijită fără de asemuire, și nici un fiu de Adam nu mai văzuse vreodată ceva la fel. De jur împrejur străjuia un umbrar pardosit cu marmură; perdele mari țineau acolo reveneala la ceasurile de arșiță. Iar fratele meu merse mai departe și intră în sala cea mare, acoperită toată cu pătrate de farfuriu colorate în albastru, în verde și în auriu, cu flori și cu frunzișuri întrețesute; în mijlocul sălii se afla un havuz frumos de alabastră, în care curgea cu murmur dulce apa proaspătă. Un chilim minunat colorat acoperea jumătatea ridicată a sălii, și, sprijinit pe niște perne de mătase chindisite cu fir de aur, sta tolănit pe chilim un bătrân tare frumos, cu barba lungă și albă și cu chipul luminat de un zâmbet blajin. Și fratele meu păși înainte și îi spuse bătrânului cu barba albă:
— Pacea fie cu tine!
Iar moșneagul numaidecât se ridică și răspunse:
— Și asupră-ți să fie pacea și milele lui Allah, și binecuvântările sale! Ce dorești, bre omule?
Frate-meu răspunse:
— O, stăpâne al meu, nu doresc decât să-ți cer o pomană, întrucât sunt vlăguit de foame și de lipsuri!
La vorbele lui, bătrânul arătă o milă mare și fu cuprins de o atare durere, aflând de starea ticăloasă a fratelui meu, încât era să-și sfâșie hainele, și se minună:
— Pe Allah! nu este cu putință ca să mă aflu eu într-o cetate, iar o ființă omenească să fie într-o asemenea stare de fomătate cum ești tu! Chiar că ăsta-i un lucru pe care nu pot să-l îndur cu nepăsare!
Iar frate-meu oftă, ridicându-și amândouă mâinile către cer:
— Dărui-te-ar Allah cu toate binecuvântările sale! și binecuvântați să fie zămislitorii tăi!
Bătrânul spuse:
— Trebuie numaidecât să rămâi aici, ca să împărți cu mine prânzul și să te înfrupți din sarea de pe masa mea!
Și fratele meu strigă:
— O, stăpâne al meu, cum să-ți mulțumesc? că nu mai pot să mă țin multă vreme nemâncat, întrucât aș pieri de foame!
Atunci bătrânul își plesni palmele una de alta și îi spuse robului copil ce se și înfățișă pe dată:
— Repede! Adu ibricul de argint și ligheanul, ca să ne spălăm pe mâini!
Și îi spuse fratelui meu Șakalik:
— O, oaspete al meu, vino și spală-te pe mâini!
Cu vorbele acestea, moșneagul se ridică și veni și el, măcar că băiatul încă nu se arătase, și făcu schima ca și cum și-ar fi turnat pe mâini apa dintr-un ibric nevăzut, și începu să-și frece mâinile ca și cum apa ar fi curs cu adevărat. La priveliștea aceea, frate-meu Șakalik nu mai știu ce să creadă; dar cum bătrânul stăruia spre a-l face să se apropie la rându-i, își închipui că e vreo șolticărie, și cum și el era vestit cu chiznovățiile și cu pișicherlâcurile lui duhlii, se duse și începu a se preface că se spală pe mâini, întocmai ca și bătrânul. Atunci bătrânul spuse:
— Hei, voi ceilalți, grăbiți-vă a ne așterne masa și a ne aduce de mâncare, că bietul om de colea e zorit de foame!
Și numaidecât veniră în fugă o sumedenie de slujitori care începură un du-te-vino de parcă ar fi așternut masa și ar fi umplut-o cu potop de bucate și cu tablale pline până în buză. Iar Șakalik, măcar că era tare flămând, își zise că săracii se cade să îndure toanele celor bogați, și se feri a lăsa cumva să i se vadă până și cel mai mărunt semn de nerăbdare. Atunci moșneagul îi zise:
— O, oaspete al meu, șezi jos colea lângă mine și grăbește a face cinstea mesei mele!
Și frate-meu se duse și șezu jos lângă el, la masa închipuită; iar bătrânul începu numaidecât să se prefacă a întinge în tablale, a lua îmbucături și a da din fălci și din buze, întocmai ca și cum ar fi mestecat cu adevărat; și îi spunea lui frate-meu:
— O, oaspete al meu, casa mea este casa ta, și masa mea este masa ta; așa că nu te sfii, ia și mănâncă pe săturate, fără stânjenire! Ia uite la pâinea asta; ce albă este și ce bine rotunjită! ce zici de pâinea asta?
Șakalik zise:
— Pâinea este grozav de albă și, într-adevăr, tare gustoasă, și chiar că în viața mea nu m-am înfruptat dintr-una asemenea!
Bătrânul spuse:
— Cred și eu! arăpoaica pe care am cumpărat-o cu cinci sute de dinari de aur și care a frământat-o este tare iscusită! Căci, o, oaspete al meu, ia și mănâncă de pe sinia asta pe care vezi daurind această mâncărică gătită cu pătrățele de chebap în unt, coaptă la cuptor! Să mă crezi că bucătăreasa nu a precupețit nici carnea de oaie bine bătută, nici grâul deztărâțat și râșnit, nici cardamoama, nici piperul! Mănâncă, dar, sărmane flămând, și spune-mi ce zici de gustul, de mirozna și de odoarea ei?
Frate-meu răspunse:
— Chebapul este desfătătorul gurii mele, iar mireasma lui îmi umflă pieptul! Cât despre felul în care este izbutit, se cade să-ți spun că nici măcar pe la saraiurile de sultan nu se degustă ceva asemuitor!
Și, rostind vorbele acestea, Șakalik începu să dea din fălci, să mestece, să-și miște obrajii și să înghită, întocmai ca și cum ar fi mâncat de-adevăratelea. Bătrânul spuse:
— Ce bucurie îmi faci, o, oaspete al meu! da socot că nu sunt vrednic de atâtea laude, întrucât atunci ce ai să mai zici de bucatele de colea, din stânga ta, de puișorii aceștia fripți minunat, umpluți cu fistic, cu migdale, cu orez, cu stafide, cu piper, cu scorțișoară și cu tocătură de carne de oaie? Și ce zici de mireasma lor?
Frate-meu strigă:
— Ya Allah! Allah! Ce mireasmă îmbătătoare, și ce gust desfătător, și ce umplutură minunată!
Și bătrânul se făcu a întocmi o îmbucătură pe care o luă dintr-o farfurie de pe masă și, ducând-o la buzele lui frate-meu, spuse:
— Ia și mănâncă dumicatul acesta, o, oaspete al meu, și să-mi spui părerea ta despre mâncarea aceasta în care vinetele umplute înoată în zeama lor ispititoare!
Și frate-meu făcu schima de a-și lungi gâtul, de a deschide gura și de a înghiți dumicatul; pe urmă spuse, închizând ochii de mulțumire:
— Ya Allah! ce bună e și ce ușoară la mistuit! Bag de seamă, cu o mulțumire rară, că nicăieri în afară de casa ta nu m-am desfătat cu niște vinete umplute atâta de bune! Totu-i gătit cu măiestria unor degete pricepute: tocătura de carne de miel, năutul, sâmburii de ienupăr, boabele de cardamoame, nucșoara muscată, cuișoarele, ghimberul, piperul și ierburile înmiresmate. Și deosebesc, atâta-i de bine făcută, gustul fiecărei mirodenii!
Moșneagul spuse:
— Așa că, o, oaspete al meu, nu mai aștept de la foamea și de la buna ta creștere decât să te văd cum înfuleci cele patruzeci și patru de vinete umplute, câte se află pe tablaua de colea!
Fratele meu spuse:
— Îmi este ușor să le înfulec, întrucât sunt mai bune decât sânul maicii mele și mai alintătoare pentru cerul gurii mele decât degetele de copilandre!
Și fratele meu făcu schima de a lua fiecare vânătă umplută, una după alta, și de a le înfuleca, legănându-și capul de mulțumire și plesnind din limbă pe cerul gurii. Și în sinea lui se gândea la toate bucatele acelea, și foamea i se zădărea, și își zicea că s-ar prea mulțumi, spre a-și potoli foamea, cu numai o pâine uscată, de bob râșnit, ori de mălai. Da se feri ca de foc să-și dea în vileag ceea ce gândea.
Bătrânul îi spuse atunci:
— O, oaspete al meu, limba ta este a unui om bine crescut și deprins să mănânce în tovărășia sultanilor și a mai-marilor! Mănâncă, prietene, și să-ți fie de bine și de desfătată mistuire.
Și frate-meu spuse:
— Chiar că, în ce privește mâncatul, am mâncat destul!
Atunci bătrânul își plesni mâinile una de alta și strigă:
— Hei, voi! ridicați masa asta și întindeți masa cu dulciuri! și aduceți-ne toate plăcintele, toate dulciurile și toate poamele cele mai alese!
Și numaidecât veniră fuga robii cei tineri, care începură să foiască încolo și încoace, și vânzoleau din mâini, și își ridicau brațele durdulii deasupra capetelor, și se făceau că strâng masa ca să pună alta; pe urmă, la un semn al moșneagului, pieriră. Iar bătrânul îi spuse fratelui meu Șakalik:
— Acuma, o, oaspete al meu, este vremea să ne îndulcim. Să începem cu plăcintele. Au nu este desfătătoare până peste fire zumaricaua asta gingașă, ușoară, daurită, rotunjoară și ghiftuită cu migdale, cu zahăr și rodii, de pe farfuria de colea, zumaricaua asta de cataifuri desăvârșite? Pe viața mea! Gustă vreo două, ca să vezi! Ei! siropu-i destul de legat și taman cum trebuie, iar praful de scorțișoară presărat frumos deasupra! Ai mânca cincizeci, fără să te mai saturi; da se cuvine să păstrezi un locșor și pentru kenafaua de pe tablaua de aramă înhorboțită. Ia uite ce dibace este plăcintăreasa mea, și cum a știut să înfășoare măiestrit sulurile de aluat! Ah, fă bine și grăbește-te a-ți veseli cu ea cerul gurii, până ce nu se scurge salepul din ea și nu se fleșcăiește: e tare gingașă! Oh! ia uite! și mahallabiaua asta, cu apă de trandafiri și presărată cu praf de fistic! și farfuriurile astea pline cu smântână bătută, dichisită cu mirodii și cu apă de flori de portocal! Mănâncă, oaspete al meu, și înfige-ți mâna fără sfială, ia din plin!
Și bătrânul îi da pildă fratelui meu, și își ducea cu lăcomie mâna la gură, și înghițea întocmai ca de adevăratelea. Iar frate-meu îl maimuțărea de minune, măcar că simțind, de poftă și de foame, cum îi vine apa pe buze.
Bătrânul urmă:
— Acuma, la dulcețuri și la poame! La dulcețuri, o, oaspete al meu, nu ai decât greutatea alegerii, după cum poți să iei seama. Ia uite colea, dinainte-ți, și dulcețuri uscate și dulcețuri în zeama lor. Te îndemn mai ales spre cele uscate, care mie îmi plac cel mai mult, măcar că și pe celelalte le am la inimă deopotrivă. Uite pelteaua asta străvezie și rumenă, de caise, așternută în straturi subțiri, de să se topească în gură, ispititoare! Și pestilul ăsta de chitre zaharisit, înmiresmat cu ambră! și astălaltă, rotunjită în gogoloaie pembe din foi de flori de trandafir și din foi de flori de portocal! oh! aceea mai ales, o vezi, am să mor într-o zi! Stăpânește-te! Stăpânește-te! întrucât te sfătuiesc să te înfigi oleacă și în dulceața de curmale umplute cu migdale și cuișoare. Mi-a fost adusă de la Cairo, întrucât la Bagdad nu se pregătește atâta de bună. Așa că l-am îndatorat pe un prieten al meu de la Egipt să-mi trimită o sută de gavanoase pline cu bunătatea asta! Da nu te zori așa, măcar că graba și pofta ta mă cinstesc până peste poate! Vreau să-ți dai părerea în chip deosebit și despre pestilul ăsta de morcovi cu zahăr și cu nuci, și înmiresmat cu mușc!
Fratele meu Șakalik spuse:
— Oh! acela întrece toate visele mele, iar cerul gurii mele se închină dinaintea bunătății lui! Da, după gustul meu, socot că mușcul este oleacă prea tare!
Bătrânul răspunse:
— Ba nu! ba nu! eu nu socot așa; dimpotrivă! întrucât sunt deprins cu mireasma lor, precum și cu ambra, iar bucătarii și cofetarii mei mi le pun grămezi peste grămezi în toate plăcintele, dulcețurile și zumaricalele! Mușcul și ambra sunt cele două stâlpări ale sufletului meu!
Apoi urmă:
— Da să nu uiți de poame! întrucât nădăjduiesc că mai ai loc. Iacătă și lămâi, și banane, și smochine, și curmale proaspete, și mere, și gutui, și struguri, și de toate! Pe urmă, iacătă migdale proaspete, alune, nuci proaspete și altele! Mănâncă, o, oaspete al meu, Allah e mare și milostiv!
Și fratele meu, care tot mestecând în gol nu mai putea nici să-și miște fălcile, iar burta îi era mai ațâțată ca oricând de pomenirea necurmată a tuturor acelor bunătăți, spuse:
— O, domnia ta, trebuie să-ți mărturisesc că sunt ghiftuit și că nici baremi o înghițitură nu ar mai putea să-mi intre pe beregată!
Bătrânul îi răspunse:
— E de mirare că te-ai săturat așa de repede! Da haide să bem. Încă nu am băut nimic.
Atunci bătrânul bătu din palme, și se și iviră pe fugă băieții, cu mânecile și cu pulpanele suflecate cu grijă, și făcură schima de a strânge totul, pe urmă de a pune pe masă două pocale, și niște carafe, și niște urcioare, și niște oluri grele și scumpe. Și bătrânul se prefăcu a turna vin în pocale, și luă un pocal închipuit și i-l întinse fratelui meu, care îl primi cu mulțumire și îl duse la gură și îl bău și spuse:
— Allah! ya Allah! ce vin de soi!
Și făcu schima de a-și mângâia pieptul de desfătare. Iar bătrânul se făcu a lua un ol mare de vin vechi și a turna din el gingaș în pocalul pe care fratele meu îl bău iarăși. Și nu conteniră a face tot așa, până ce frate-meu se prefăcu că e stăpânit de aburii tuturor acelor băuturi; și începu să-și clatine capul și să rostească vorbe cam în doi peri. Și în sineși gândea: „Acuma-i vremea pentru mine să-l fac pe moșneagul ăsta să ispășească toate chinurile la care m-a supus!”
Atunci frate-meu se sculă deodată, ca beat de-a binelea, ridică mâna atâta de sus, încât i se dezveli subsuoara, și o lăsă scurt în jos, alduind o lovitură atâta de zdravănă cu palma peste ceafa moșului, de răsună sala toată; și, ridicându-și mâna iar, îi mai arse o lovitură, încă și mai zdravănă. Atunci bătrânul fu cuprins de o supărare mare și strigă:
— Ce faci, o, tu, cel mai mișel om de pe tot pământul?
Frate-meu Șakalik răspunse:
— O, stăpâne și cunună peste capul meu, sunt robul tău supus, chiar acela pe care l-ai copleșit cu milele tale, pe care l-ai îngăduit să intre în casa ta, pe care l-ai ghiftuit la masă cu bucatele cele mai alese, bucate cum n-au gustat nici sultanii vreodată, acela pe care l-ai îndulcit cu dulcețurile, cu povidlele și cu zumaricalele cele mai dulci, și căruia la urmă i-ai potolit setea arzătoare cu vinurile cele mai vechi și cele mai scumpe! Da ce să faci? Atâta a băut din vinurile acelea, cât s-a îmbătat, cât și-a pierdut tot cumpătul și cât a ridicat mâna asupra binefăcătorului său. Căci fie-ți milă! cruță-l pe robul acesta, că tu ai sufletul rânduit mai sus decât al lui, și iartă-i sminteala!
La vorbele fratelui meu, bătrânul departe de a se mai arăta mânios, începu să râdă strașnic și îndelung, pe urmă îi spuse lui Șakalik, într-un sfârșit:
— Iacătă că e multă vreme de când tot caut în lumea întreagă, printre inșii vestiți a fi cei mai duhlii și cei mai muchelefi, un om hăzos ca tine, cu o fire ca a ta, cu o răbdare ca a ta! Și niciunul nu a știut să tragă o parte așa de norocită ca tine din poznele și din tertipurile mele șugubețe. Iar tu până acuma ești singurul care te-ai priceput să te dedai cu șolticăriile și cu chefurile mele, și care ai îndurat până la urmă marafeturile mele, și care ai avut isteciunea de a te prinde în snoava mea. Încât nu numai că îți iert socoata de la urmă, da chiar voiesc ca de adevăratelea, chiar într-o clipită, să-mi ții tovărășie la o masă cu adevărat plină cu toate bucatele și cu toate dulciurile și cu toate poamele pomenite! Și niciodată n-am să mă mai despart de tine de-acuma înainte!
Și, rostind cuvintele acestea, bătrânul le porunci robilor să aducă de îndată bucatele și să nu precupețească nimic. Ceea ce se și făcu, fără de zăbavă.
După ce mâncară bucatele și după ce se dedulciră cu zumaricale, cu dulcețuri și cu poame, bătrânul îl pofti pe fratele meu să treacă împreună cu el în cea de a doua sală, menită anume băuturilor. Și, de cum intrară, fură primiți în zvoana dulce a lăutelor și în cântecele roabelor albe, toate mai frumoase ca niște lune. Acele cântărețe tinere, pe când fratele meu și moșneagul beau cu desfătare vinurile cele mai de soi, nu conteniră să cânte pe toate glasurile toate cântecele cele mai răsfățate, și cu niște mlădieri și cu o îmbiere de sunete și cu un har minunate. Pe urmă, ușoare, câteva dănțuiră ca păsările, și gingașe, și cu aripile sprintene, și înmiresmate. Și, în ziua aceea, zaiafetul se încheie cu sărutări și cu desfătări mai dulci decât în vis.
De-aci înainte, bătrânul legă chelemet cu frate-meu într-un chip tare strașnic, și îl făcu prietenul său de inimă și de nedespărțit, și îl îndrăgi cu o dragoste mare, și în fiecare zi îi făcea câte un dar proaspăt și tot mai scump de fiecare dată. Și nu conteniră a mânca, a bea și a trăi în huzururi, și-așa vreme de douăzeci de ani.
Dar ursita era scrisă și trebuia să se împlinească, într-adevăr, după cei douăzeci de ani, moșneagul muri, și numaidecât valiul puse să se ridice toate bunurile lui, și le zeberi în folosul său, întrucât moșul nu avea moștenitori, iar fratele meu nu îi era fiu. Atunci frate-meu, nevoit să fugă de asuprirea și de socoatele cele rele ale valiului, trebui să-și caute scăparea lăsând Bagdadul, cetatea noastră.
Așa că Șakalik, fratele meu, ieși din Bagdad și purcese la drum, și chibzui să străbată pustia spre a se duce la Mecca, să se sfințească[32]. Și, într-o zi, ceata la care se lipise fu lovită de arabii pustiei, niște tâlhari de drumul mare, musulmani păcătoși care nu urmează pravilele Prorocului nostru, asupra-i fie rugăciunea și pacea lui Allah! Toți fură jefuiți și luați în robie, iar fratele meu căzu în pleanul celui mai crunt dintre acei beduini tâlhari.
Și beduinul îl duse pe fratele meu la seminția lui depărtată, și-l făcu rob. Și în fiecare zi îl bătea și îl făcea să îndure toate muncile și îi zicea:
— Tu pesemne că ești tare bogat în țara ta, așa că răscumpără-te și plătește-mi slobozenia! De nu, am să te fac să înduri caznele cele mai grele, și până la urmă am să te căsăpesc cu mâna mea!
Iar fratele meu se văicărea și spunea plângând:
— Eu, pe Allah! nu am nimic, o, șeic de arabi, și nici baremi nu știu drumul care duce la bogăție, și sunt văduvit de toate, iar acuma sunt robul tău și bunul tău, și sunt cu totul în mâinile tale. Așa că fă cu mine ce vrei!
Or, beduinul avea sub cortul lui, ca soție, o minune de femeie, cu sprâncenele negre și cu ochii de negură, și era fierbinte și pojarnică. Încât nu pregeta, de fiecare dată când soțul ei beduinul se depărta de cortul lui, să-l ispitească pe frate-meu și să vină să-l îmbie cu tot trupul, rodul acela al pustiului arăbesc. Cât despre fratele meu Șakalik, care, altminteri decât noi toți, nu era prea vestit la cârlăneli și la daraveli, se șovârcăia de beduina aceea, de rușine să nu fie văzut de Allah cel Preaînalt! Dar într-o bună zi, beduina împojărată izbuti să tulbure înfrânarea lui Șakalik, fratele meu, rotindu-se fără contenire împrejuru-i cu niște legănături tare ațâțătoare din șolduri, din sâni și din pântecul bine întocmit. Și frate-meu o prinse, se hârjoni cu ea hârjoanele de cuviință și, până la urmă, o trânti. Și pe când ei amândoi se aflau în starea aceea, în dârdora strângerilor în brațe, deodată beduinul cel amarnic năvăli în cort și văzu priveliștea cu chiar ochiul său. Atunci, plin de mânie, își trase de la brâu un cuțitoi vrednic să reteze dintr-o lovitură până și beregata unei cămile, de la o vână a gâtului până la cealaltă. Și îl înșfacă pe frate-meu și, dintru-întâi, îi tăie cele două buze culpeșe, și i le îndesă apoi în gură. Și răcni:
— Vai de tine, o, vicleanule și ticălosule, iacătă că ai izbutit să-mi strici muierea!
Și, rostind cuvintele acestea, beduinul cel crunt înșfacă zebbul cald încă al lui Șakalik, fratele meu, și îl reteză de la rădăcină, dintr-o singură lovitură, dimpreună cu ouăle amândouă. Pe urmă îl târî pe Șakalik de picioare și îl zvârli pe spinarea unei cămile și îl duse pe vârful unui muncel, unde îl aruncă, și plecă pe calea rostului lui.
Cum muncelul acela se afla pe drumul hagiilor, câțiva, care erau din Bagdad, îl găsiră în trecerea lor și cunoscură în el pe Șakalik, Oală-spartă, care îi făcea să râdă cu poznele lui. Și veniră degrabă să mă înștiințeze, după ce îi dăduseră să mănânce și să bea.
Eu atunci, o, cârmuitorule al drept-credincioșilor, alergai în căutarea lui, și îl luai pe umerii mei, și îl adusei îndărăt la Bagdad. Pe urmă îl vindecai și îi statorii cu ce să-și ducă viața până la sfârșitul zilelor lui.
Și iacătă că eu, o, cârmuitorule al drept-credincioșilor, mă aflu acum între mâinile tale și că am pus grabă mare să-ți istorisesc, în puține vorbe, povestea celor șase frați ai mei, măcar că aș fi putut să ți-o istorisesc mult mai pe larg. Da m-am gândit să mă înfrânez, ca să nu cumva să încalc răbdarea ta, și spre a-ți arăta cât de puțin sunt ispitit eu de flecăreală, și spre a-ți dovedi că sunt nu numai fratele, ci și părintele fraților mei, ale căror haruri se sting când mă aflu de față eu, cel numit El-Samet!
La povestea aceasta, urmă bărbierul să le spună oaspeților, pe care o istorisii califului Muntasser Billah, califul începu să râdă până peste poate și îmi zise:
— Într-adevăr, o, Samet, vorbești tare puțin, și ești departe de a fi vătămat de iscodelnicie, de băgăciune și de însușiri păcătoase! Căci, și am pricini pentru aceasta, vreau să părăsești acum pe dată Bagdadul, și du-te aiurea. Da mai ales dă zor!
Și califul mă surghiuni astfel, pe nedrept și fără a-mi spune temeiul unei atare pedepse.
Eu atunci, o, stăpânii mei, nu contenii a călători prin toate țările și pe toate meleagurile, până ce aflai de moartea lui Muntasser Billah și de venirea la domnie a califului El-Montassem. Mă întorsei atunci la Bagdad; da toți frații mei erau morți. Și chiar atunci tânărul care adineaori ne-a părăsit cu atâta necuviință m-a chemat la el acasă spre a mă pune să-l rad pe cap. Și, altminteri de ce v-a spus el, vă încredințez, o, stăpânii mei, că nu i-am făcut decât cel mai mare bine, și poate că fără ajutorul pe care i l-am dat eu ar fi fost ucis din porunca părintelui copilei cadiului. Încât tot ceea ce a povestit el pe seama mea este ponegrire, și tot ceea ce v-a înșirat despre iscodenia mea născocire, despre băgărăciunea, despre sporovăiala, despre firea mea necioplită și despre lipsa mea de măsură și de bun-simț este întru totul neadevăr, minciună și plăsmuire, o, voi toți cei aci de față!
Aceasta-i, o, norocitule sultan, urmă Șeherezada, povestea în șapte părți pe care croitorul din China o istorisi sultanului.
Pe urmă adăugă:
Când bărbierul El-Samet isprăvi de istorisit, noi toți, oaspeții, nu mai avuserăm trebuință să-l ascultăm mai mult spre a ni se dovedi că acel bărbier uluitor era cu adevărat palavragiul cel mai grozav și cel mai iscodelnic dintre toți bărbierii câți s-au fost văzuți pe toată fața pământului. Și rămaserăm încredințați, fără altă pildă decât ceea ce auzisem, că tânărul cel șchiop de la Bagdad fusese jertfa iscodelilor de neîndurat ale acestui bărbier.
Atunci, măcar că toate poveștile lui ne veseliseră din plin, chibzuirăm că, oricum, se cădea să-l pedepsim. Îl înșfăcarăm, în pofida țipetelor lui, și îl încuiarăm singur într-o odaie întunecoasă umblată de șobolani. Iar noi ceilalți, oaspeții, ne urmarăm petrecerea, mâncând, bând și veselindu-ne până la ceasul rugăciunii asr-ului. Și numai atunci plecarăm fiecare pe la casa lui, iar eu mă întorsei la mine, ca să-i duc de mâncare soției mele.
Dar, când ajunsei acasă, mă pomenii că muierea mea îmi întoarce spatele și că e tare îmbufnată. Și îmi spuse:
— Ia uite cum mă dai uitării toată ziua și, pe când tu chefuiești în mulțumire și în voioșie, pe mine mă lași acasă singură-singurică, tristă și plângând! Așa că dacă nu mă scoți numaidecât și nu mă duci la preumblare până deseară, nu are să mai fie decât cadiul între mine și tine, și am să cer despărțenia, fără de zăbavă!
Eu atunci, întrucât nu-mi plăceau îmbufnările și cârele în casă, spre a avea tihnă ieșii, în pofida ostenelii mele, să mă preumblu cu nevasta. Și băturăm ulițele și grădinile până la asfințitul soarelui.
Și taman atunci, când ne întorceam acasă, ne întâlnirăm din întâmplare cu cocoșatul cel mărunțel, robul tău, o, sultane puternic și mărinimos! Și cocoșatul, care era într-o beție și o voioșie până peste poate, le tot spunea niște vorbe istețe, tare duhlii, celor care îl înconjurau, și rostea stihurile acestea:
Între pocalul purpuriu, frumos, Și vinul străveziu și purpuriu, Aș vrea să știu, ci vrerea-i de prisos, Că nu ajung cu nici un chip să știu:
Care-i pocal și care este vin!
Că vinu-i ca pocalul străveziu.
Pe când pocalul este pe deplin Aidoma cu vinul purpuriu.
Pe urmă cocoșatul cel mărunțel se oprea, fie ca să le arunce celor dimprejur vreo glumă hazlie, fie ca să dănțuiască bătând din daireaua lui. Iar eu și soția mea gândirăm că acel cocoșat ne-ar fi un tovarăș plăcut la masă, și îl poftirăm să vină să cineze la masa noastră. Și șezurăm să mâncăm împreună, iar soția mea șezu cu noi, întrucât nu socotea că, dacă stă de față cu cocoșatul, stă cu un om întreg; altminteri n-ar fi stat să mănânce de față cu un străin.
Și-atunci soției mele îi veni gândul să șuguie cu cocoșatul și să-i bage în gură îmbucătura aceea de pește, care îl înăbuși.
Apoi, o, preaputernice sultan, îl luarăm pe cocoșatul mort și izbutirăm să-l descărcăm în casa hakimului evreu, care se află aci cu noi. Iar hakimul evreu, la rându-i, îl aruncă în casa baș-bucătarului care, la rândul lui, îl făcu vinovat pe misitul copft.
Și-aceasta-i, o, multmărinimosule sultan, povestea cea mai de pomină dintre poveștile istorisite astăzi dinaintea ta! Și ea, de bună seamă, povestea aceasta a bărbierului și a celor șase frați ai săi, este cu mult mai de-a mirărilea și mai chiznovată decât a cocoșatului!
Când croitorul isprăvi de vorbit, sultanul Chinei spuse:
— Într-adevăr, se cade să mărturisesc că povestea ta, o, croitorule, este mai aparte și poate mai pilduitoare decât pățania bietului meu cocoșat! Da unde-i acel bărbier ciudat? Mai întâi vreau să-l văd și să-l ascult, până a lua o hotărâre în privința voastră, a tuspatru. Pe urmă avem să ne îngrijim a-l înmormânta pe cocoșatul nostru, întrucât este mort încă de ieri. Și avem să-i clădim un mormânt frumos, întrucât mult m-a veselit pe când era viu, și mi-a fost, până și după moarte, temei de voioșie, dându-mi prilejul să ascult povestea tânărului cel șchiop cu bărbierul și cu cei șase frați ai lui, și celelalte trei povestiri!
După vorbele acestea, sultanul le porunci musaipilor să-l ia pe croitor și să se ducă să-l caute pe bărbier. Și, peste un ceas, croitorul și musaipii, care se duseseră să-l scoată pe bărbier din odaia întunecoasă, îl aduseră la sarai și îl înfățișară dinaintea sultanului.
Și sultanul îl cercetă pe bărbier și văzu că era un șeic bătrân, în vârstă de pe puțin nouăzeci de ani, cu chipul tare negru, cu barba tare albă și cu sprâncenele la fel de albe, cu urechile clăpăuge și găurite, cu nasul de o lungime uluitoare, și cu înfățișarea toată plină de sine și de fală.
La priveliștea aceea, sultanul Chinei începu a râde cu hohote și îi spuse:
— O, Tăcutule, am auzit că știi să istorisești povești strașnice și pline de minunății. Așa că aș vrea să te aud cum îmi istorisești vreo câteva din acele povești pe care le știi așa de bine.
Bărbierul răspunse:
— O, sultane al vremurilor, nu ai fost amăgit când ți s-au înfățișat harurile mele. Da, mai înainte de orice, aș vrea să știu și eu ce fac aici, strânși laolaltă, misitul creștin, evreul și cocoșatul culcat colea pe pământ, mort. Și ce este cu soborul acesta ciudat?
Și sultanul Chinei râse pe săturatelea și spuse:
— Da de ce mă întrebi tu despre niște inși de care habar n-ai cine sunt?
Bărbierul spuse:
— Întreb numai ca să-i dovedesc sultanului meu că sunt departe de a fi vreun palavragiu iscodelnic, că nu iau niciodată aminte la ceea ce nu mă privește și că sunt cu totul nevinovat de ponegrelile născocite pe seama mea, anume că aș fi un palavragiu nemaipomenit și celelalte. Și să mai știi că sunt vrednic a purta porecla de Tăcutul, pe care o port. Cum spune poetul:
Când vrei să știi de-un om cum e croit, Află-i porecla, și te-ai dumirit.
Atunci sultanul spuse:
— Bărbierul ăsta îmi place grozav. Așa că vreau să-i istorisesc povestea cocoșatului, pe urmă povestea istorisită de creștin, pe cea a evreului, pe cea a baș-bucătarului și pe cea a croitorului.
Și sultanul îi istorisi bărbierului toate acele povești, fără să sară peste nici un amănunt. Da nu ar fi de nici un folos acuma să le mai spunem și noi încă o dată.
După ce ascultă poveștile și pricina morții cocoșatului, bărbierul începu să clatine din cap îngândurat și spuse:
— Pe Allah! iacătă un lucru de mirare și care mă minunează până peste poate. Hei, voi ceilalți, ia ridicați pânza care acoperă trupul cocoșatului mort, ca să mă uit la el!
Și odată ce trupul cocoșatului fu dezvelit, bărbierul se duse lângă el, șezu jos, luă capul cocoșatului pe genunchi și se uită cu luare-aminte la chipul lui. Și deodată izbucni într-un hohot de râs, până într-atâta că se răsturnă pe spate de puterea bubuitoare a râsului său. Pe urmă spuse:
— Într-adevăr, fiecare moarte are o pricină ca toate pricinile! Or, pricina morții cocoșatului este lucrul cel mai uluitor dintre toate lucrurile uluitoare! Și este vrednică de a fi scrisă cu scriitura de aur cea mai frumoasă în hrisoavele domniei, spre învățătura oamenilor de mâine!
Iar sultanul rămase uluit până peste poate auzind vorbele bărbierului și zise:
— O, bărbierule, o, Tăcutule, lămurește-ne tâlcul vorbelor tale!
El răspunse:
— O, Măria Ta, mă juruiesc ție, pe mila și pe binefacerile tale! Află că acest cocoșat al tău are sufletul în el! Și ai să vezi!
Și numaidecât bărbierul scoase de la brâu o sticluță plină cu o alifie cu care unse gâtul cocoșatului, și înveli gâtul cu o țesătură de lână, și așteptă să înceapă asudarea. Atunci își scoase de la brâu niște clește de fier lungi, le băgă în beregata cocoșatului, le suci și le trase îndărăt repede, la capăt cu toată bucata cea mare de pește și cu osul, pricina înecăciunii cocoșatului. Și într-o clipită cocoșatul strănută strașnic, deschise ochii, se dezmetici cu totul, se pipăi pe obraji cu mâinile amândouă și sări în sus pe cele două picioare ale sale, și strigă:
— La ilah ill Allah[33]! și Mohamed este trimisul lui Allah!
La priveliștea aceea, toți cei de față rămaseră înmărmuriți și într-o mare minunare față de bărbier. Pe urmă, mai venindu-și oleacă în fire din tulburarea dintâi, sultanul și toți cei de față nu se putură opri să nu râdă în hohote de căutătura cocoșatului. Iar sultanul spuse:
— Pe Allah! ce întâmplare de pomină! În viața mea nu am văzut lucru mai ciudat și mai peste fire!
Pe urmă adăugă:
— O, voi toți, musulmanii aci de față, este printre voi vreunul care să fi văzut un om murind așa și pe urmă înviind? Or, pe milostivirile lui Allah, dacă nu l-am fi avut pe bărbier, pe șeicul El-Samet, ziua aceasta ar fi fost cea de pe urmă a cocoșatului. Și numai mulțumită priceperii și vredniciei acestui bărbier minunat și plin de haruri datorăm izbăvirea vieții cocoșatului nostru!
Și toți cei de față răspunseră:
— Da, hotărât, o, Măria Ta! iar întâmplarea este de pomina pominelor și de minunea minunilor!
Atunci sultanul Chinei, plin de voioșie, porunci să fie pusă pe dată în scris, cu slove de aur, povestea cocoșatului, și să fie păstrată în dulapurile domnești; ceea ce se și îndeplini pe dată. Apoi dărui câte un caftan falnic la fiecare dintre cei învinuiți, hakimului evreu, misitului creștin, baș-bucătarului și croitorului și îi opri pe tuspatru pe lângă sine și în slujbă la sarai, și îi puse să se împace cu cocoșatul. Și îi dărui daruri minunate cocoșatului, pe care îl potopi cu avuții și îl ridică la cinuri înalte și îl făcu tovarăș al său de masă și de pahar. Cât despre bărbier, sultanul dovedi față de el niște prețuiri aparte, porunci să fie îmbrăcat cu un caftan strălucit, puse să i se facă un astrolab de aur, scule de aur și foarfece și brice învrâstate cu mărgăritare și cu nestemate, și îl statori bărbier și frizer al Măriei Sale și al domniei, și și-l făcu și pe el tovarăș de taină.
Și nu conteniră a trăi cu toții viața cea mai răsfățată și cea mai înflorită, până ce veni să pună capăt huzurului lor Răpitoarea a toată bucuria, Despărțitoarea a tot prieteșugul, Moartea.
Căci, îi spuse Șeherezada sultanului Șahriar, domnul de peste ostroavele de la Ind și de la Chitai:
— Nu care cumva să crezi că povestea aceasta ar fi mai minunată decât aceea cu frumoasa Anis Al-Djalis!
Iar sultanul Șahriar se minună:
— Care Anis Al-Djalis?
Atunci Șeherezada spuse: