Află, o, sultane al vremilor, că eu nu am venit în țara ta decât pentru niște daraveli neguțătorești. Sunt un străin pe care ursita l-a îndreptat către împărăția ta. Așa că m-am născut în cetatea Cairo și sunt copft din neamul copfților[6]. Și tot la Cairo am și crescut, și tot acolo a fost misit și părintele meu, înaintea mea.
Când părintele meu a murit, ajunsesem la vârsta de bărbat; și m-am făcut misit în locul lui, întrucât mă vedeam dăruit cu tot soiul de haruri pentru îndeletnicirea aceasta, îndătinată la noi la copfți.
Or, într-o bună zi, ședeam jos dinaintea porții de la hanul negustorilor de semințe și văzui cum trecea un tinerel, cel mai frumos care s-ar fi putut vedea, și îmbrăcat în hainele cele mai falnice, și călare pe un măgar înșeuat cu o șa frumoasă, roșie. Când mă văzu, tânărul îmi dădu binețe; iar eu mă sculai pe dată, din cinstire față de el.
El atunci scoase o năframă în care se afla o grămăjoară de susan, ca probă, și îmi zise:
— La cât se vinde un ardeb[7] din soiul acesta de susan?
Îi spusei:
— Se vinde ușor la o sută de drahme.
El îmi răspunse:
— Atunci ia cu tine niște salahori și niște oameni care măsoară semințele, și du-te la hanul Al-Gauali[8] din mahalaua Bab al-Nassr[9]: ai să mă găsești acolo.
Pe urmă mă lăsă și plecă, după ce îmi dăduse năframa în care se afla proba de susan.
Atunci pornii să dau un ocol pe la negustorii cumpărători de semințe și le scosei la vedere proba pe care eu o prețuisem la o sută de drahme. Și negustorii o prețuiră la o sută douăzeci de drahme pentru fiecare ardeb. Atunci mă cuprinse o bucurie cum nu se poate mai mare, și luai cu mine patru cantaragii, și plecai pe dată să-l caut pe tânărul care mă aștepta la han. Când mă văzu, veni la mine și mă luă la un capan unde se aflau semințele, iar cantaragiii umplură sacii și măsurară semințele, care se ridicară cu totul la cincizeci de ardebi.
Și tânărul îmi spuse:
— Vei primi drept parte a ta pentru misitie zece drahme la fiecare ardeb vândut pe o sută de drahme. Da vei lua și toți banii mei, pe care să mi-i păstrezi cu grijă acasă la tine, până ce am să ți-i cer. Cum tot prețul este de cinci mii de drahme, vei scoate pentru tine cinci sute. Iar eu, de îndată ce îmi voi isprăvi daravelile, am să vin la tine să-mi iau banii.
Atunci îi răspunsei:
— Va fi după dorința ta!
Pe urmă îi sărutai mâinile și plecai.
Și, ca urmare, chiar în ziua aceea câștigai astfel o mie de drahme ca misitie, cinci sute de la vânzător și cinci sute de la cumpărători, și-așa că mi-am făcut parte de douăzeci la sută, după obiceiurile noastre, ale misiților egipteni.
Cât despre tânăr, după ce lipsi vreme de o lună, veni să mă vadă și îmi spuse:
— Unde sunt drahmele?
Iar eu îi răspunsei pe dată:
— La poruncile tale. Iacătă-le rânduite gata în sacul acesta.
Și el îmi spuse:
— Mai ține-le la tine o vreme, până ce am să mă întorc să le iau.
Și plecă, și lipsi iarăși o lună, și se întoarse și mă întrebă:
— Unde sunt drahmele?
Eu atunci mă ridicai și mă temenii și îi spusei:
— Sunt la cheremul tău. Iacătă-le.
Pe urmă îi spusei:
— Vrei acuma să-mi cinstești casa, învoindu-te să vii să mănânci cu mine o gustare?
Dar el nu primi și îmi spuse:
— În ce privește banii, mă rog ție să-i mai păstrezi, până ce am să mă întorc să ți-i cer, după ce voi isprăvi niște daraveli zornice.
Pe urmă plecă. Iar eu îi strânsei cu grijă banii și începui să-l aștept să se întoarcă. Peste o lună, se întoarse și îmi spuse:
— Deseară am să trec iarăși pe aici să iau banii!
Atunci ținui banii rânduiți gata; dar degeaba așteptai eu până noaptea, pe urmă și în celelalte zile, că nu se mai întoarse decât peste o lună, în vreme ce eu îmi ziceam: „Ce plin de încredere este tânărul acesta! În viața mea, din ziua când m-am făcut misit pe la hanuri și prin sukuri, nu am mai văzut atâta încredere!” Veni, așadar, la mine, și era tot călare pe măgarul lui, și îmbrăcat tot cu hainele cele falnice, și era tot atâta de frumos ca luna în plinătatea ei, și avea chipul strălucit și fraged ca la ieșirea de la hammam, și obrajii trandafirii, și fruntea ca o floare lucitoare și, la un colț al buzelor, avea o aluniță ca un strop de chihlimbar negru, după spusa poetului:
Deasupra unui turn s-au întâlnit Măritul soare și cu luna plină, Și amândoi deodată-au strălucit În toată-a frumuseții lor lumină.
Așa erau cei doi îndrăgostiți.
Iar cei care s-au întâmplat să-i vadă, N-au mai putut decât să stea-mpietriți, Urându-le a fericirii roadă.
Și-atât erau de minunați, și-atât De plini de frumusețea lor cerească, Și-atât de dragi erau așa, încât Sta sufletul vrăjit să-i preamărească.
Deci slavă lui Allah, c-a socotit Că se cuvine și-a găsit cu cale Să-i zămislească neasemuit.
După calupul visurilor sale!
Când îl văzui, îi sărutai mâinile și chemai asupra-i toate milele lui Allah, și îi spusei:
— O, stăpâne al meu, nădăjduiesc că de data aceasta îți vei ridica banii!
El îmi răspunse:
— Mai rabdă oleacă, să-mi isprăvesc de încheiat daravelile, și atunci am să mă întorc să-mi iau banii.
Pe urmă îmi întoarse spatele și se duse. Iar eu gândii că iar o să lipsească multă vreme, și luai banii și îi băgai într-un samsarlâc de douăzeci la sută, cum este îndătinat în țara noastră, și astfel îi făcui să rodească frumușel pe seama mea.
Și zisei în cugetul meu: „Pe Allah! când se va întoarce, am să-l rog să primească poftirea mea și am să-l ospețesc cu o dărnicie mare, întrucât banii lui mi-au fost de mult folos și iacătă că o să ajung tare bogat!”
Se scurse așa un an întreg, după care veni; și era îmbrăcat cu un caftan încă mai falnic decât în celelalte dăți, și tot călare pe măgarul lui alb, de viță aleasă.
Atunci mă rugai cu stăruință de el să meargă cu mine în casa mea și să binevoiască a-mi fi oaspete. Iar el îmi răspunse:
— Binevoiesc, dar cu învoiala să nu care cumva să plătești cu banii mei, care se află la tine, cheltuielile pe care le vei face.
Și zâmbi a râde. Iar eu la fel. Și îi zisei:
— Da, hotărât și din toată inima!
Și îl luai acasă, și îl rugai să șadă; și alergai la suk să cumpăr tot felul de bunătățuri, de băuturi și de alte lucruri asemenea, și le pusei pe toate între mâinile lui pe masă, și îl rugai să înceapă, rostind:
— În numele lui Allah! [10]
El atunci se apropie de bucatele orânduite și își întinse mâna stângă și începu să mănânce cu mâna stângă. Eu atunci rămăsei tare nedumerit și nu știui ce să socot. După ce sfârșirăm de mâncat, se spălă pe mâna aceea stângă, fără a se ajuta de mâna dreaptă; și îi întinsei ștergarul, ca să se șteargă; pe urmă șezurăm jos să tăifăsuim.
Eu atunci îi spusei:
— O, stăpâne al meu, mă rog ție! ușurează-mă de o greutate ce mă apasă și de o mâhnire care mă mohorăște. Pentru ce ai mâncat cu mâna stângă? Vei fi având cumva din întâmplare vreun beteșug la mâna dreaptă?
La vorbele mele, tânărul rosti aceste stihuri:
Nu mă-ntreba ce chinuri port în piept, Nici de pricina lor ce mă sfâșie.
Vezi doar că îmi lipsește brațul drept.
Și mai ales să nu mă-ntrebi, vai mie, Dacă sunt fericit. Am fost, e drept.
Ci-i tare mult de-atunci, o veșnicie.
De-atunci e totul altfel. Ci se știe:
În deznădejde, poartă-te-nțelept!
Pe urmă își trase mâna dreaptă din mâneca mantiei; și văzui că mâna aceea era tăiată, întrucât mâna nu mai avea pumn. Și rămăsei minunat până peste poate.
Ci el îmi spuse:
— Să nu te minunezi nicidecum! Și mai cu seamă să nu mai socoți că din lipsă de cinstire față de tine am mâncat cu mâna stângă: căci vezi acuma că am făcut-o pentru că mâna mea dreaptă este retezată. Iar pricina retezăturii este tare uluitoare!
Eu atunci îi întrebai:
— Și care este pricina?
Iar el îmi istorisi:
— Află că eu sunt din Bagdad. Tatăl meu era unul dintre navabii și fruntașii cetății. Iar eu, până ce am ajuns la anii bărbăției, ascultam istorisirile călătorilor, ale hagiilor și ale negustorilor, care ne povesteau, la părintele meu, minunățiile din țara Egiptului. Iar eu păstram în mine toate acele istorisiri, mistuindu-le tainic, și-așa până ce părintele meu s-a săvârșit. Atunci am luat toate bogățiile pe care le-am putut strânge, și potop de bani, și am cumpărat o sumedenie de mărfuri de preț și de cel mai bun soi; și am pus toate lucrurile acelea în legături strașnice, și am plecat din Bagdad. Și, întrucât Allah îmi scrisese că trebuia să ajung întreg și teafăr la capăt, nu zăbovii a ajunge în curând în cetatea aceasta, la Cairo, care este cetatea ta.
Pe urmă tânărul începu să plângă și prociti stihurile acestea:
Adesea orbul cel orb din născare Știe să ocolească groapa-n care Cel cu ochi ageri, bine-văzătorul, Își lasă să-i alunece piciorul Adesea știe-un prost să se ferească De-o vorbă ce-ar părea înțelepțească, Dar care, spusă de un om cu carte, Pe cărturar îl duce drept la moarte.
Adesea omul drept și cuvios Abia își duce traiul ticălos Pe când cel nărăvit la rău, și fur, Trăiește-n fericire și-n huzur De-aceea omul să-și cunoască bine Întreagă neputința sa de sine!
Să ia aminte mai cu seamă-anume Că doar ursita predomnește-n lume!
Când sfârși stihurile, își urmă astfel povestirea:
— Intrai, așadar, în Cairo și trăsei la hanul Serur, dezlegai legăturile cu mărfuri, despovărai cămilele și îmi orânduii mărfurile într-o prăvălie, pe care mă îngrijii s-o iau cu chirie. Pe urmă îi dădui niște bani slujitorului meu ca să ne cumpere de-ale gurii; apoi mă culcai oleacă și, la trezire, mă dusei să dau un ocol pe ulița Bein Al-Kassrein[11]; apoi mă întorsei la hanul Serur, unde îmi petrecui noaptea.
Când mă deșteptai, dimineața, desfăcui o legătură de țesături și zisei în cugetul meu: „Am să duc țesăturile acestea la suk, ca să văd cam cum merge târgul.” Atunci încărcai niște țesături în spinarea unuia dintre slujitorii mei cei tineri și ajunsei în inima târgului, la o clădire mare, împrejmuită cu șoproane, cu prăvălii de toate felurile și cu havuzuri; acolo, precum știi, mișună misiții; și se cheamă locul acela chessaria lui Girgis[12].
La ivirea mea, toți misiții, care și fuseseră înștiințați de venirea mea, mă înconjurară, iar eu le dădui țesăturile, și ei plecară în toate părțile să arate țesăturile mele negustorilor de frunte din suk. Dar se întoarseră în curând și îmi spuseră că prețul ce se da pe mărfurile mele nu acoperea nici prețul meu de cumpărare, nici cheltuielile mele de la Bagdad până la Cairo. Și, întrucât nu știam ce să fac, șeicul cap al misiților îmi spuse:
— Știu eu de ce mijloc trebuie să te folosești spre a ajunge să dobândești ceva câștig: este numai acela de a face precum fac toți negustorii. Vra să zică, să-ți vinzi mărfurile cu de-amănuntul negustorilor cu prăvălii, și anume pe un răstimp hotărât, de față cu martori, și cu înscris și de o parte și de alta, și prin mijlocirea unui zaraf. Și atunci, neabătut, în fiecare zi de joi și în fiecare zi de luni, vei ridica banii ce se vor aduna. Și, în felul acesta, fiecare drahmă îți va aduce două drahme, ba chiar și mai mult. Pe deasupra, în vremea aceasta, vei avea tot răgazul să colinzi în voie cetatea Cairo și să te minunezi de Nilul care o străbate.
Când auzii asemenea vorbe, spusei:
— Chiar că e un gând minunat!
Și numaidecât luai cu mine misiții și telalii la hanul Serur, și le dădui toate mărfurile mele, pe care le cărară la chessarie. Și vândui totul cu bucata negustorilor, după ce, și de o parte și de alta, scriserăm învoielile, de față cu martori și prin mijlocirea unui zaraf de la chessarie.
Când sfârșirăm, mă întorsei la hanul meu și sălășluii acolo liniștit, și nu mă mai lipsii de nici un desfăt, și nu cruțai nici o cheltuială. În fiecare zi mâncam îmbelșugat, cu pocalul de vin pe masă. Și aveam totdeauna carne bună de berbec, și tot felul de dulciuri și de zumaricale. Și așa o ținui până ce se încheie luna, când trebuia să mă duc să-mi ridic câștigul meu cel hotărât. Și, într-adevăr, chiar din cea dintâi săptămână a lunii aceleia, începui să-mi ridic statornic banii; în fiecare zi de joi și în fiecare zi de luni, mă duceam să șed în prăvălia fiecărui negustor datornic al meu; iar zaraful și calemgiul veneau, dădeau un ocol pe la fiecare negustor, ridicau banii și mi-i aduceau.
Luai, așadar, obiceiul de a mă duce astfel să șed ba într-o prăvălie, ba în alta, până când într-o zi (ieșisem de la hammam, unde mă dusesem să-mi fac scalda, apoi mă odihnisem oleacă, mâncasem un pui și băusem câteva pocale de vin, apoi mă spălasem pe mâini și mă parfumasem cu sucuri înmiresmate), venii în mahalaua chessariei lui Girgis și mă oprii la prăvălia unui negustor de pânzeturi, pe nume Badreddin Al-Bustani. Când mă văzu, negustorul mă primi cu multă bucurie și cinstire, și ne așezarăm la taclale un ceas de vreme.
Or, pe când ședeam noi și tăifăsuiam așa, văzurăm că vine o femeie acoperită cu un izar de mătase albastră; și intră în prăvălie spre a târgui bogasiuri, și șezu jos pe un scăunel de lângă mine. Și iașmacul, care îi înfășură capul și îi acoperea ușor obrazul, era pus oleacă mai într-o parte și lăsa să se împrăștie niște parfumuri minunate și miresmele cele mai gingașe. Încât îmi răpi mințile cu frumusețea și cu nurii ei, mai cu seamă după ce își trase la o parte vălul și îi zării negrul ochilor! Așadar șezu jos și îi dădu binețe lui Badreddin, care îi răspunse la salamalek, și rămase în picioare dinaintea ei, și începu să-i vorbească, arătându-i felurite soiuri de țesături. Iar eu, auzind glasul ei dulce și plin de farmece, simții încă și mai strașnic dragostea cum se înstăpânește în inima mea.
După ce cercetă câteva bogasiuri, și întrucât nu le găsea destul de frumoase, îi spuse lui Badreddin:
— Nu cumva ai, din întâmplare, vreo bucată de mătase albă bătută cu zarafir sadea? Mi-ar trebui spre a-mi face o rochie.
Și Badreddin se duse în fundul prăvăliei, deschise un dulăpior și, de dedesubtul mai multor bucăți de bogasiuri, scoase o bucată de mătase albă bătută cu zarafir, și o aduse, și o deșternu dinaintea hanâmei.
Iar ea o găsi tocmai bună pentru gustul ei, și îi spuse bogasierului:
— Întrucât nu am bani la mine, ai putea, socot, să mi-o dai, ca de obicei, de pe acum; iar eu, când voi ajunge acasă, îți voi trimite prețul.
Și bogasierul îi spuse:
— De data aceasta nu pot, o, stăpână a mea; întrucât țesătura nu este a mea, ci a negustorului pe care îl vezi aici; iar eu m-am legat să-i plătesc datoria mea chiar astăzi.
Atunci ea fu cuprinsă de o mânie mare și zise:
— Aoleu! Au tu uiți că totdeauna am obiceiul să cumpăr de la tine lucruri de foarte mare preț și de a te face să câștigi cu mult mai mult decât nici chiar tu nu ceri? Și uiți că nu am zăbovit niciodată să-ți trimit banii?
Și el răspunse:
— De bună seamă! ai dreptate, o, stăpâna mea! Dar astăzi sunt încolțit de îndatorirea de a avea banii pe loc!
Când auzi vorbele acestea, hanâma înșfacă bucata de bogasiu și i-o zvârli în ochi și îi zise:
— Toți sunteți la fel, în afurisitul vostru de isnaf. Nu știți să dați cinstire nimănui!
Pe urmă se sculă cu mare îmbufnare și îi întoarse spatele, spre a se duce.
Și eu îmi simții sufletul cum mi se duce odată cu ea; și mă sculai cu grabă și mă aținui dinainte-i și îi zisei:
— O, stăpână a mea, îndură-te! fă-mi bucuria de a te înturna oleacă spre mine și de a-ți întoarce mărinimoasă pașii îndărăt!
Ea atunci își întoarse obrazul către mine, zâmbi a râde și se întoarse din drum și îmi spuse:
— Binevoiesc a mă întoarce în prăvălia aceasta; dar nu o fac decât numai pentru tine!
Pe urmă veni să șadă dinaintea mea în prăvălie.
Atunci îi spusei lui Badreddin:
— Bucata aceasta de bogasiu – pentru tine care-i este prețul de vânzare?
El îmi răspunse:
— O mie și o sută de drahme!
Atunci îi spusei:
— Bine! eu îți mai dau, pe deasupra, o sută de drahme drept câștig. Dă-mi, așadar, o hârtie ca să pot să-ți dau prețul ei prin înscris.
Și luai de la el bucata de mătase bătută cu zarafir; și, în schimb, îi dădui prețul prin înscris; pe urmă înmânai hanâmei bucata de bogasiu și îi spusei:
— Ia-o! și poți să pleci fără a te mai îngriji de preț, pe care ai să mi-l plătești când vei vroi. Pentru aceea nu vei avea decât să vii să mă cauți, într-una din zilele acestea, în suk, unde stau totdeauna într-o prăvălie ori alta! Ba chiar, dacă binevoiești a-mi face cinstea de a o primi de la mine ca pe un peșcheș, a ta este!
Atunci ea îmi răspunse:
— Allah să ți-o dea îndărăt în toate chipurile de hatâruri! Facă-te să ajungi stăpân pe toate averile câte le am sub mâna mea, și în așa fel încât să ajungi a fi stăpânul și cununa capului meu! Ah! fie ca Allah să se miluiască a-mi împlini urarea!
Eu atunci îi răspunsei:
— O, stăpâna mea, primește, așadar, bucata aceasta de mătase! Și-apoi nu are să fie numai ea! Și, mă rog ție, dăruiește-mi bucuria de a mă minuna de frumusețea obrazului tău care este ascuns!
Ea atunci ridică vălul cel ușor care-i adumbrea partea de jos a chipului și care nu lăsa să i se vadă decât ochii.
Când îi văzui chipul, singură aruncătura aceea de ochi fu de ajuns ca să mă repeadă într-o tulburare până peste poate, să împlânte dragostea în inima mea și să-mi ia mințile. Ci ea se grăbi să-și pună la loc iașmacul, luă mătasea și îmi spuse:
— O, stăpâne al meu, lipsa ta să nu fie prea îndelungată, întrucât aș muri de dor!
Pe urmă plecă; iar eu rămăsei singur cu negustorul, în suk, până la scapătul zilei.
Și stam acolo întocmai ca și cum mi-aș fi pierdut și simțirile și judecata, și bântuit întru totul de nebunia acelei patimi năpăditoare. Și năprăsnicia simțământului meu mă făcu să mă primejduiesc a-l iscodi pe negustor în privința hanâmei. Așa că, până a mă scula să plec, îl întrebai:
— Știi cine este hanâma aceea?
El îmi spuse:
— Da, de bună seamă; este o hanâmă tare bogată. Părintele ei a fost un emir falnic, care a murit și i-a lăsat multe bunuri și averi.
Atunci îmi luai rămas-bun de la negustor și plecai, și mă întorsei la hanul Serur, unde poposisem. Și slujitorii mei îmi aduseră de mâncare; dar eu mă gândeam numai la ea, și nu putui să mă ating de nimic; și mă culcai să dorm, dar nici somnul nu vroi să-mi vină; și îmi trecui așa toată noaptea, treaz, până dimineața.
Atunci mă ridicai și mă îmbrăcai cu un caftan încă și mai frumos decât acela pe care îl avusesem în ajun; și băui un pocal de vin, și mâncai oleacă, și mă întorsei la prăvălia negustorului; îi dădui binețe și șezui jos la locul meu obișnuit. Nici nu apucai eu să șed bine și o și văzui pe copilă că vine; și era însoțită de o roabă. Intră, șezu jos și îmi dădu binețe, fără a-i rosti nici cea mai măruntă urare de pace lui Badreddin. Și, cu un glas rourat, și într-un chip de a vorbi fără asemuire, și cu o dulceață fără de pereche, îmi spuse:
— Trimite pe cineva cu mine spre a lua cele o mie și două sute de drahme, prețul bucății de mătase.
Iar eu îi răspunsei:
— Da nu este nici un necaz. De ce atâta grabă?
Și ea îmi spuse:
— Ce darnic ești! Dar nici eu nu se cade să-ți fiu pricină de pagubă.
Pe urmă se hotărî să-mi pună în mână chiar ea prețul mătăsii. Și începurăm să tăifăsuim, și deodată mă îmbărbătai să-i dezvăluiesc, prin semne, pojarul simțământului meu. Iar ea pricepu numaidecât că doream fierbinte să mă iubesc cu ea. Atunci se sculă repede și plecă cu grăbire, după ce totuși îmi spuse, din bună-cuviință, un cuvânt de rămas-bun. Eu atunci nu mai putui să mă stăpânesc și ieșii din prăvălie cu inima repezită năprasnic după ea, și începui să mă țin pe urma ei, de departe de tot, până ce ajunsei dincolo de suk. Și deodată o pierdui din vedere; dar, tot atunci, văzui că vine spre mine o copilă pe care nu o mai văzusem vreodată și pe care nu puteam s-o presupun cine să fie, din pricina vălului ei; și îmi grăi:
— O, stăpâne al meu, vino până la stăpâna mea, care are să-ți spună ceva!
Eu atunci rămăsei tare uluit și zisei:
— Păi da nimeni de pe aici nu mă cunoaște!
Iar copila îmi zise:
— O, ce repede uiți! Nu-ți aduci aminte că sunt slujnica pe care ai văzut-o adineaori în suk, cu hanâma cea tânără, în prăvălie la negustorul Cutare?
Atunci pornii pe urmele ei, până ce o zării pe stăpâna sa într-un colț de pe Ulița Zarafilor. Când mă văzu, hanâma veni repede la mine, mă împinse în umbra uliței și îmi zise:
— Iubitule, să știi că mi-ai cuprins gândurile toate și mi-ai umplut inima de dor. Și, din ceasul când te-am văzut, nu mai știu gustul tihnei somnului, și nici nu mai mănânc, nici nu mai beau nimic.
Iar eu îi răspunsei:
— Și eu întocmai la fel! Ci fericirea mea de acum îmi curmă orice oftat.
Ea îmi zise:
— Dragule, spune-mi: să merg eu la tine, ori mai bine ar fi să vii tu în casa mea?
Îi spusei:
— Sunt străin aici; și nu am altă casă decât hanul, care chiar că este un loc prea umblat! încât, dacă ai destulă încredere în dragostea mea spre a mă primi la tine, fericirea mea ar fi până peste măsură.
Ea îmi răspunse:
— Bine! însă noaptea aceasta este noaptea de vineri[13], și chiar că nu se poate! … Da mâine, după rugăciunea de prânz, încalecă pe măgarul tău și întreabă de mahalaua Habbaniia[14]; și, după ce vei ajunge acolo, să întrebi unde se află casa lui Barakat, fostul valiu, știut pe numele de Abu-Șama. Chiar acolo locuiesc eu. Și mai ales să nu care-cumva să nu vii, căci voi fi acolo să te aștept.
Pe mine atunci mă cuprinse o bucurie până peste măsură; apoi ne despărțirăm. Și mă întorsei la hanul Serur, unde poposisem, și îmi trecui toată noaptea fără a putea să dorm. Și, la luminat de ziuă, grăbii a mă scula și a-mi schimba hainele; mă înmiresmai cu mirosnele cele mai îmbălsămate și mă înarmai cu cincizeci de dinari de aur, pe care îi pusei într-o năframă; și ieșii de la hanul Serur și mă îndreptai înspre partea numită Bab-Zauilat; acolo închiriai un asin și îi spusei asinarului:
— Să mergem în mahalaua Habbaniia!
Și numaidecât, mai repede decât într-o clipeală de ochi, el se și repezi să mă ducă; și ajunserăm pe o uliță numită Darb Al-Monkari; și îi spusei asinarului:
— Acuma caută pe ulița aceasta casa naipului[15] Abu-Șama.
Asinarul plecă, și se întoarse peste câteva clipite cu îndrumarea căutată, și îmi spuse:
— Poți să te dai jos de pe măgar.
Atunci descălecai și îi zisei:
— Mergi înaintea mea, spre a-mi arăta drumul.
Și mă duse la casa naipului, iar eu îi zisei:
— Mâine dimineață să te întorci aici după mine, spre a mă duce îndărăt la han.
Și măgărarul îmi răspunse:
— La poruncile tale!
Eu atunci îi dădui un sfert de dinar de aur; iar el luă plata și-o duse la buze, pe urmă la frunte, spre a-mi mulțumi, și plecă.
Bătui atunci la poarta casei, iar poarta îmi fu deschisă de două copile, două fetișcane cu sânii drepți și albi, rotunzi ca două lune; și îmi spuseră:
— Intră, domnia ta! Stăpâna noastră tremură în dârdora așteptării, nu mai doarme noaptea de pojarul dorului de tine.
Intrai atunci într-o curte și văzui o clădire strălucită, cu șapte uși; și toată fața ei era împodobită cu ferestre care dădeau spre o grădină întinsă. Grădina era plină cu pomi roditori de toate neamurile și de toate culorile: era udată de ape curgătoare și răsuna de ciripitul păsărilor. Cât despre casă, era toată din marmură albă și străvezie, și atâta de lucitoare, încât puteai să-ți oglindești în ea chipul; și aurăriile îi acopereau toate tavanele de dinăuntru; și de jur împrejur râureau scriituri și zugrăvituri de toate felurile; și era plină cu toate lucrurile câte pot să farmece ochii. Era pardosită pe de-a-ntregul cu marmură de mare preț și de toate culorile. În mijlocul sălii celei mari se afla un havuz de marmură albă, învrâstat în totul cu mărgăritare și cu nestemate; preșuri de mătase erau așternute pe podele, și chilimuri de toate culorile acopereau pereții; sofale largi întregeau sala. De-abia trecură câteva clipite de când intrasem și șezusem jos…
Ci în clipita aceasta a povestirii, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, cuminte, se opri din istorisit.
Dar când fu cea de a douăzeci și șasea noapte, spuse:
Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că negustorul și-a urmat astfel istorisirea lui cu misitul copft din Cairo, pe care o povestea la rându-i sultanului, în cetatea aceea din China.
Văzui că vine la mine fetișcana împodobită toată cu mărgăritare și cu nestemate, cu chipul străluminat și cu ochii dealungiți cu kohl. Îmi zâmbi, se lipi de mine și mă strânse la pieptul ei. Pe urmă își puse gura pe gura mea și începu să-mi mușluiască limba. Și eu la fel. Și îmi spuse:
— Ești chiar tu acela pe care îl văd aici, ori poate că visez?
Și îi răspunsei:
— Eu sunt, robul tău!
Și ea spuse:
— Oh, ce zi binecuvântată! O, ce fericire! Pe Allah, nu mai trăiesc, nu mai știu bucuria gustului de a mânca și de a bea!
Îi răspunsei:
— Și eu tot așa!
Pe urmă șezurăm jos să vorbim; și chiar că eram cu totul amețit de primirea aceea, și stam cu capul plecat.
Peste câteva clipite, se așternu masa și ni se aduseră niște mâncăruri îmbelșugate: fripturi, pui umpluți și dulciuri de toate felurile. Și mâncarăm amândoi pe săturate, și îmi punea cu chiar mâna ei bucățile în gură, și mă îmbia de fiecare dată cu vorbele cele mai îndatoritoare. Apoi ni se aduseră ibricul și ligheanul de aramă, și mă spălai pe mâini, iar ea la fel; pe urmă ne înmiresmarăm cu apă de trandafiri îmbălsămată cu mușc și șezurăm să tăifăsuim.
Iar ea îmi prociti stihurile acestea:
De-aș fi știut cumva de mai-nainte Că vei veni la mine-n ospeție, Puneam numaidecât a ți se-ntinde Sub tălpi chilimul de lumină vie Al sângelui din inima-mi fierbinte Pe care ți-o închin drept chezășie.
Îți așterneam drept pat ca să te culci Obrajii mei catifelați ca floarea;
La adăpostul pleoapei mele dulci, O, călător venit din toată zarea, Ca pe un strat de-alinturi și de fulgi Te-aș fi poftit să-ți cauți alinarea Din care să nu poți să te mai smulgi Oricât te-ar bate gândul și visarea.
Pe urmă începu să-mi povestească necazurile ei tăinuite; iar eu făcui la fel; și lucrul acesta mă făcu să mă îndrăgostesc și mai tare. Atunci începurăm zbengurile și hârjoanele; și începurăm să ne strângem și să ne alintăm, până la căderea nopții. Atunci slujnicele ne aduseră de mâncat și de băut din belșug. Și nu ne oprirăm din băut decât la miezul nopții. Atunci ne duserăm să ne culcăm și să ne îmbrățișăm, și-așa până dimineața. Și în viața mea nu am mai avut o noapte ca noaptea aceea.
A doua zi dimineața mă sculai, strecurai ușurel sub perna patului punga în care se aflau cei cincizeci de galbeni, îmi luai rămas-bun de la copilă și mă pregătii să plec.
Dar ea începu să plângă și îmi spuse:
— O, stăpâne al meu, când am să-ți mai văd chipul drag?
Îi spusei:
— Am să mă întorc aici chiar în seara aceasta.
Când plecai, găsii la poartă măgarul care mă adusese în ajun; iar asinarul ședea acolo și mă aștepta. Încălecai pe asin și ajunsei la hanul Serur; descălecai și-i dădui asinarului o jumătate de dinar de aur și îi spusei:
— Vino iarăși deseară, pe la asfințitul soarelui.
El îmi răspunse:
— Poruncile tale stau asupra capului meu!
Intrai atunci în han și mâncai; pe urmă ieșii, spre a mă duce să strâng de la datornici banii de pe mărfurile mele; luai banii și mă întorsei la han; pusei să mi se gătească un berbec la grătar, și cumpărai niște zaharicale; și chemai un hamal, îi spusei unde se află și cum arată casa hanâmei, îl plătii dinainte și îi spusei să care lucrurile acelea acolo. Iar eu îmi văzui mai departe de treburi, până seara; și-atunci veni măgărarul după mine, iar eu luai cincizeci de dinari de aur, pe care îi pusei într-o năframă, și plecai.
Când intrai în casă, văzui că totul fusese făcut curat, podelele fuseseră spălate, oalele de bucătărie lustruite, făcliile rânduite, felinarele aprinse, bucatele pregătite, și băuturile, și vinurile turnate în pocale. Iar hanâma, când mă văzu, se aruncă în brațele mele, începu să mă răsfețe și îmi spuse:
— Oh, ce dor îmi e de tine!
După care începurăm să mâncăm, până ne săturarăm. Pe urmă slujnicele strânseră masa și ne aduseră băuturile. Și nu contenirăm de a bea și de a sparge la migdale, și la alune, și la fistic până la miezul nopții. Atunci ne culcarăm, până dimineața; iar eu mă sculai și îi lăsai cei cincizeci de dinari de aur, după obiceiul meu, și ieșii. La poartă găsii măgarul, pe care încălecai, și mă dusei la han, unde mă culcai. Iar seara mă sculai și pusei să se pregătească masa de seară; poruncii o tablă de pilaf în unt și împodobit cu nuci, și cu migdale; pe urmă o tablă cu gulii, și multe alte asemenea lucruri. Pe urmă cumpărai poame, felurite soiuri de migdale și multe flori, și le trimisei la hanâmă. Iar eu luai la mine cincizeci de dinari de aur într-o năframă, și ieșii. Încălecai pe asin și ajunsei la ea acasă, unde intrai. Acolo ne așternurăm să mâncăm și să bem, pe urmă să ne drăgostim, până dimineața. Când mă sculai, îi strecurai năframa și mă întorsei la hanul meu, ca de obicei.
Starea aceasta necurmându-se nicidecum, ajunsei într-o bună zi de mă lefterii cu totul, și nu mai aveam în stăpânirea mea nici un dinar, ba nici măcar o drahmă. Atunci nu mai știui ce să fac; și gândeam în cugetul meu că toate astea erau lucrarea diavolului. Și procitii stihurile poetului:
O clipă doar să-l uite bogăția Pe-un om bogat, într-al măririi capăt, Că i s-ar stinge-ndată fălnicia Sub ne-nduratul lipsurilor grabăt, Cum soarele își stinge-aurăria La ceasul de-nserat, când dă în scapăt.
Și dacă-ar fi să plece-atunci din lume, Răpus de neagra lui ticăloșie, Vai, nimenea nu i-ar mai ști de nume!
Iar dacă-ar fi cumva să mai învie, N-ar mai găsi pe-ntinsu-acestei lumi De nicăierea nici o bucurie.
De bună seamă i-ar fi și rușine În fața lumii să se mai arate.
Fugind de alții, și închis în sine, S-ar depărta de toți și de cetate, Și-ar plânge cu amar și cu suspine, Storcând din suflet lacrimile toate.
Ah, uallah! [16] vă spun cu juruință:
Nimic nu are nimeni să aștepte De la prieteni, în vreo neputință!
Când a căzut de pe înalte trepte, Până și cei care i-au dat ființă Nici ochii nu mai vor spre el să-ndrepte!
Atunci nu mai știui ce să fac și, tot cu gândurile mele grele, ieșii din han ca să mă preumblu oleacă, și ajunsei la sukul de la Beim Al-Kassrein, de lângă poarta Zauilat. Acolo găsii lume multă adunată, și mulțimea umplea tot sukul, întrucât era o zi de sărbătoare și de târg. Mă amestecai în mulțime și văzui aproape de mine, adus de soartă, un călăreț bine îmbrăcat; și, din pricina înghesuielii, fusei împins lângă el fără voia mea, iar mâna mi se brodi taman în dreptul buzunarului său, și se atinse de buzunar; și simții că în buzunar se afla o pungă rotunjoară; atunci băgai repede mâna în buzunarul acela și trăsei cu dibăcie punga, da nu destul de ușor ca omul să nu simtă ori să nu vadă mișcarea mea.
Atunci călărețul, simțind că buzunarul i s-a ușurat de povară, își duse mâna la buzunar și pricepu că în el nu se mai afla nimic, se întoarse mânios către mine și îmi aldui o lovitură strașnică în creștet; pe dată căzui jos și fusei înconjurat de o roată mare de oameni, dintre care câțiva îl opriră pe călăreț să meargă mai departe, apucând calul de frâu și spunându-i călărețului:
— E rușinos din partea ta să te prilejuiești așa de o înghesuială, ca să dai într-un om fără apărare!
Dar călărețul le strigă:
— Aflați cu toții că insul ăsta nu e decât un hoț!
La vorbele lui, mă dezmeticii din amețeala în care mă aflam și îi auzii pe oameni cum spuneau:
— A, nu! e un tânăr prea frumos și de prea aleasă înfățișare ca să fure ceva!
Și toată lumea câtă se afla acolo ședea și se întreba dacă furasem; și lămuririle încurcate și dintr-o parte, și dintr-altă, precum și pălăvrăgelile, se învâlvorau întruna; și, până la urmă, fusei târât de valul mulțimii, și poate că aș fi ajuns să izbutesc a scăpa de sub veghea călărețului, care nu vroia să-mi dea drumul, când, ca urmare a ursitei, valiul și străjile tocmai trecură pe acolo, intrară pe poarta Zauilat, veniră la îngrămădeala în care ne aflam noi la mijloc, iar valiul întrebă:
— Da ce este aici?
Și călărețul răspunse:
— Pe Allah! o, emirule, iacătă un hoț! Aveam în buzunar o pungă albastră, cu douăzeci de dinari de aur în ea; și pramatia asta a găsit cu cale, în dricul înghesuielii, să mi-o înhațe.
Iar valiul îl întrebă pe călăreț:
— Ai pe cineva care să-l fi văzut, spre a-ți sta de mărturie?
Și călărețul răspunse:
— Nu!
Atunci valiul îl chemă pe mokadem, căpetenia agiei, și îi zise:
— Înșfacă-l pe insul acesta și scotocește-l!
Atunci mokademul mă luă, întrucât ocrotirea lui Allah nu mai era asupră-mi, și mă despuie de toate hainele de pe mine și, până la urmă, găsi punga, care chiar că era de mătase albastră. Și valiul luă punga, numără banii și văzu că într-adevăr se aflau în ea taman douăzeci de dinari de aur, precum mărturisise călărețul.
Atunci valiul, mâniat, strigă la străjerii și la oamenii din ceata lui:
— Aduceți-l încoace pe ins!
Atunci mă aduseră între mâinile lui, iar el îmi zise:
— Trebuie să-mi mărturisești adevărul, tinere! Spune-mi, dar, dacă adeverești singur că ai furat punga.
Atunci, rușinat, lăsai capu-n jos, cugetai o clipită, gândind în sinea mea: „Dacă voi spune: „Nu am furat-o!” nu mă vor crede, întrucât au găsit punga la mine; iar dacă voi spune: „Am furat-o!” voi fi pus pe dată la popreală!” Da, până la urmă, mă hotărâi și spusei:
— Da, eu am furat-o!
Când auzi vorbele mele, valiul rămase tare uluit și chemă martorii și îi pofti să asculte spusele mele, punându-mă să le mai rostesc o dată dinaintea lor. Și toată pătărania se petrecea în Bab-Zauilat.
Atunci valiul îi porunci armașului să-mi taie mâinile. Și armașul numaidecât îmi reteză mâna dreaptă. Văzând aceasta, călărețului i se făcu milă de mine și stărui pe lângă valiu să nu mi se mai taie și mâna cealaltă. Iar valiul îmi dărui iertarea și plecă. Iar oamenilor care erau acolo li se făcu milă de mine și îmi aduseră să beau un pahar de vin, spre a mă întrema în urma pierderii de sânge pe care o îndurasem și a stării de slăbiciune în care eram. Cât despre călăreț, acesta se apropie de mine și îmi întinse punga, și mi-o puse în mână, și îmi zise:
— Ești un tânăr chipeș, iar meseria de hoț nu ți se potrivește, prietene!
Eu atunci primii punga și procitii aceste stihuri:
Uallah! află, om de omenie, Că n-am fost hoț în viața mea, vai mie!
Dar din pohfala măreției mele, Mă-mpinse soarta-n negurile rele.
Și mă afund de-atunci pe trista-mi cale În sărăcie, în necaz și-n jale.
Și ne-ndoielnic nu eu sunt cel care Și-a hotărât această neagră stare.
Ci însuși Domnul din mărimea-mi toată, M-a sulițat cu mâna lui, deodată, Și-n urma loviturii sale crunte Mi-a și zburat cununa de pe frunte.
Atunci călărețul mă lăsă și plecă, după ce mă îndatorase astfel să primesc punga. Și-apoi plecai și eu, îmi înfășurai mâna cu năframa și o ascunsei în mâneca mantiei. Și mă îngălbenisem de tot, și eram într-o stare jalnică, după toate câte mi se întâmplaseră. Și, fără să știu bine unde mă duc, mă îndreptai spre casa iubitei.
Când ajunsei la ea, mă prăbușii pe pat, vlăguit. Iar tânăra îmi văzu gălbeneala și istovirea, și mă întrebă:
— Ce te doare? Și de unde schimbarea asta la chip și gălbeneala asta?
Și îi răspunsei:
— Mă doare capul și nu mi-e bine.
La vorbele mele, ea rămase tare mâhnită și îmi spuse:
— O, stăpâne al meu, nu-mi pârjoli inima. Șezi, rogu-te, și saltă-ți oleacă spre mine capul, și spune-mi ce-a putut să ți se întâmple astăzi. Că multe lucruri citesc pe chipul tău!
Atunci îi spusei:
— Fie-ți milă, cruță-mă de chinul de a-ți răspunde!
Ea începu atunci să plângă și îmi spuse:
— Ah! văd bine că nu mai am să-ți dau nimic din harurile mele, că te-ai săturat și te-ai lehămețit de mine! Căci nu mai ești cu mine ca de obicei!
Pe urmă vărsă din belșug lacrimi întretăiate cu suspine, la care eu nu dam nici un răspuns; și-așa până la miez de noapte. Atunci ni se aduse să mâncăm, și ni se așternură bucatele, ca de obicei. Da eu mă ferii să primesc, întrucât mi-ar fi fost rușine să iau mâncarea cu mâna stângă, și mi-ar fi fost teamă ca ea să nu mă întrebe pricina. Îi spusei, așadar:
— La ceasul acesta nu mai am nici o poftă de mâncare.
Ea atunci îmi spuse:
— Vezi bine că te-am ghicit. Spune-mi, dar, ce a putut să ți se întâmple astăzi și pentru ce te văd atâta de necăjit, de mohorât și cu inima, și cu gândul cernite.
Atunci, într-un sfârșit, îi spusei:
— Pe dată am să-ți povestesc necazul, strop cu strop și încetișor.
La vorbele mele, ea îmi spuse, cu o înfățișare înseninată, întinzându-mi un pocal cu vin:
— Hai, iubitule, alungă-ți gândurile negre. Iată cu ce se alungă toată mâhnirea. Bea, așadar, vinul acesta; și să-mi povestești apoi pricina necazurilor tale.
Și răspunsei:
— Dacă dorești numaidecât, atunci dă-mi chiar tu să beau, cu mâna ta.
Iar ea apropie pocalul de buzele mele și îl aplecă încetișor, și mă ajută să-l beau. Pe urmă îl umplu iar și mi-l întinse. Eu atunci mă îndârjii asupră-mi, întinsei mâna stângă și luai de la ea pocalul. Dar nu putui să-mi opresc lacrimile, și procitii aceste stihuri:
Allah, când pedepsește, dacă vrea, Și-auz și văz poate să-i ia cuiva, Și mintea să i-o smulgă-ntr-adevăr, Ușor precum ai smulge-un fir de păr.
Și dacă vrea el, poate, mai apoi, Să ne dea mintea-ntreagă înapoi, Spre a fi iarăși ca mai înainte Și să ne fie ca învăț de minte.
Sfârșind de rostit stihurile, suspinai din toată inima. Când văzu că plâng așa, nu mai putu nici ea să se stăpânească; îmi luă capul între mâinile ei și gemu deznădăjduită:
— Oh, fie-ți milă, spune-mi odată pricina plânsetelor tale! Mi-ai pârjolit inima! Spune-mi totodată cum se face că iei pocalul așa, cu mâna stângă.
Atunci îi răspunsei:
— Am un buboi la mâna dreaptă.
Iar ea îmi spuse:
— Dezvelește-ți buboiul, ca să ți-l sparg; și ai să te ușurezi.
Îi răspunsei:
— Nu este vremea potrivită pentru a săvârși atare treabă. Așa că nu mai stărui, întrucât sunt tare hotărât să nu-mi dezvelesc mâna.
Cu vorbele acestea, golii pocalul tot, și urmai a bea mai departe ori de câte ori ea mă îmbia cu pocalul plin; și-așa până ce mă cuprinse beția de-a binelea. Atunci mă întinsei chiar pe locul pe care mă aflam și adormii.
Ea atunci se prilejui de somnul meu pentru a-mi dezveli mâna și văzu că nu mai am mână. Și începu să mă scotocească, și găsi în buzunarul meu punga cea albastră plină cu galbeni. Atunci, la vederea nenorocirii mele, fu cuprinsă de o deznădejde fără de margini și simți o durere cum nimenea nu mai simțise pe lume.
A doua zi dimineața, când mă trezii din somn, văzui că ea îmi și pregătise masa; găsii într-o farfurie patru pui fierți, și zeamă de pui, și vin din belșug. Și mă pofti la toate. Iar eu mâncai și băui; pe urmă vrusei să-mi iau rămas-bun și să plec. Dar ea mă opri și îmi zise:
— Unde vrei să te duci așa?
Îi răspunsei:
— Prin vreun loc pe undeva ca să mă veselesc și să mă scutur de gândurile care mă năpădesc, și care îmi apasă inima!
Ea spuse:
— Oh, nu pleca! mai stai!
Eu atunci șezui jos, iar ea se uită la mine îndelung și îmi spuse:
— Iubitule, ce nebunie pe tine! Dragostea ta pentru mine te-a smintit, văd bine, și te-a făcut să-ți cheltuiești pentru mine toți banii. Pe deasupra, este neîndoielnic că, presupun eu, mie mi se datorește pierderea mâinii tale drepte. Or, îți jur, și Allah îmi este martor, că niciodată nu am să mă mai despart de tine și nu am să te mai las departe de mine! Și ai să vezi că spun adevărul! Și chiar acum vreau să mă mărit cu tine legiuit!
Cu vorbele acestea, trimise după martori, care veniră, și le spuse:
— Fiți martori ai măritișului meu cu tânărul acesta. Așadar aveți a scrie legământul meu cu el, și a adeveri că am primit de la el zestrea măritișului.
Atunci martorii scriseră senetul nostru de căsătorie. Și ea le spuse:
— Vă iau de martori pe toți că toate bogățiile pe care le am și care sunt colea, în sipetul pe care îl vedeți, și tot ceea ce stăpânesc eu, intră din ceasul de-acum în stăpânirea acestui tânăr.
Iar martorii scriseră și făcură însemnare de mărturia ei, și tot așa de învoirea mea, și plecară, după ce își primiră plata.
Atunci fetișcana mă luă de mână și mă duse la un dulap, îl deschise, îmi arătă o ladă mare, pe care la fel o deschise, și îmi spuse:
— Uită-te oleacă la ce se află în lada aceasta.
Mă uitai și văzui că lada era plină cu năframe, care fiecare închipuia câte o legătură.
Și copila îmi spuse:
— Toate astea sunt chiar avutul tău, cel pe care, cu vremea, l-am primit de la tine. Întrucât, de fiecare dată când îmi dădeai o năframă cu cincizeci de dinari de aur, eu aveam grijă s-o strâng cu băgare de seamă și s-o ascund în lada aceasta. Iar acuma ia-ți bunul îndărăt. Allah ți l-a menit și ți l-a scris de la ursitoare. Astăzi Allah te ocrotește și m-a ales pe mine pentru împlinirea lucrurilor scrise de el! Da tot din pricina mea, fără de nici o îndoială, ți-ai pierdut tu mâna dreaptă. Și chiar că nu pot să te răsplătesc pe măsura credinței tale față de mine și de dragostea mea; chiar de mi-aș jertfi și sufletul, tot n-ar fi destul, iar tu tot păgubit ai rămâne.
Pe urmă adăugă:
— Ia-ți bunul în stăpânire!
Iar eu mă supusei, și trimisei să se cumpere o ladă nouă, în care pusei unul câte unul toate lucrurile pe care le scosei rând pe rând din lada fetișcanei; luai îndărăt astfel banii pe care îi dăruisem, iar inima mi se umplu de bucurie, și toată mâhnirea mi se spulberă.
Mă sculai atunci și o strânsei în brațe; și șezurăm amândoi să bem voios laolaltă. Iar ea îmi spunea mai departe vorbele cele mai dulci și cele mai gingașe, și își cerea iertăciune de preapuținul pe care îl făcea pentru mine, față de ceea ce făcusem eu pentru ea. Pe urmă, încă vrând să pună vârf la toate câte le făcuse pentru mine, se ridică și scrise pe numele meu tot ceea ce avea în stăpânirea ei, ca haine de preț, giuvaieruri, averi și clădiri, și pământuri, și toate, printr-un senet pecetluit cu chiar mâna ei, și dinaintea martorilor.
Și, în noaptea aceea, în pofida tuturor zbengurilor de care ne ținurăm, ea adormi tare mâhnită de nenorocirea care spunea că mi s-a întâmplat din pricina ei și pe care până la urmă i-o istorisisem pe deșart.
Dar din ceasul acela nu mai conteni să se tot tânguie pentru mine și să se amărască, până într-atât că, după o lună petrecută astfel, căzu bolnavă de o lungoare ce se înăspri zi de zi și se înrăi, și în cincizeci de zile o făcu să ajungă a-și da sufletul și a intra în rândul celor aleși pentru lumea cealaltă.
Eu atunci îndeplinii pentru ea toate datinile de înmormântare, și o așezai chiar eu în mormânt, și pusei să se săvârșească toate slujbele câte se fac la despărțirea de cei morți; și nu cruțai nici o cheltuială bănească. După care mă întorsei de la cimitir și intrai în casă și cercetai toate clironomiile și toate daniile pe care mi le făcuse ea; și văzui că, într-adevăr, îmi lăsase multe bogății, moșii și acareturi, și, printre altele, capanuri mari pline cu semințe de susan. Și, o, domnia ta, chiar susanul acela te-am îndatorat să-l vinzi, și de la care ai binevoit, pentru misitia ta, să primești o mică plată ce este mai prejos de vredniciile tale. Cât despre zăbovelile pe care le puneam și de care poate că te-ai minunat, le făceam pentru că eram nevoit să vând toate lucrurile pe care mi le lăsase ea și de-abia acuma am ajuns la capăt cu socotelile bănești și cu alte asemenea daraveli. Mă rog, dar, să nu te lepezi de răsplata pe care vreau să ți-o fac, o, tu, cel care îmi dăruiești o atare ospeție în casa ta și care m-ai poftit să fiu părtaș la masa ta. Mă vei îndatora, așadar, primind de la mine toți banii pe care mi i-ai păstrat și pe care i-ai strâns din vânzarea semințelor de susan.
Și-așa-i cu povestea mea și cu pricina care mă face să mănânc numai cu mâna stângă!
Atunci eu, o, preaputernice sultan, îi spusei tânărului:
— Chiar că mă copleșești cu milele și cu dărniciile tale!
Iar el îmi răspunse:
— Asta nu este nimic! Acuma, domnia ta, misitule, vrei să te întovărășești cu mine și să mă însoțești în țara mea, la Bagdad? Am făcut de curând târguieli mari de mărfuri de la Alexandria și de la Cairo, pe care gândesc să le vând cu câștig bun la Bagdad. Vrei, dar, să-mi fii tovarăș de drum și părtaș la câștiguri?
Iar eu îi răspunsei:
— Dorința ta este poruncă!
Pe urmă hotărârăm sfârșitul lunii ca soroc de plecare a noastră.
În vremea asta, mă apucai să-mi vând toate bunurile, fără a pierde nimic; și, cu banii pe care îi dobândii, cumpărai deopotrivă mărfuri, și plecai, în tovărășie cu tânărul, la Bagdad, țara lui, și de acolo, cu un câștig strașnic și cu alte mărfuri, băturăm calea până în țara aceasta de aici, care este împărăția ta, o, sultane al veacurilor!
Cât despre bărbatul cel tânăr, acela nu zăbovi a-și vinde aici marfa și a pleca îndărăt la Egipt, înaintea mea, și unde urma să-l întâlnesc, când, în noaptea care iacătă că se scurse, avusei cu cocoșatul pățania care se datorește neștiinței mele despre țara aceasta, în care nu sunt decât un străin ce călătorește pentru negustoriile lui.
Și-așa-i, o, sultane al veacurilor, povestea pe care o socot mai strașnică decât cea a cocoșatului!
Și sultanul răspunse:
— Ei ba! Nu o găsesc deloc așa! Povestea ta nu este tot atâta de minunată ca aceea, o, misitule! încât am să pun numaidecât să vă spânzure pe toți, ca să vă pedepsesc pentru omorul săvârșit asupra măscăriciului meu, bietul cocoșat pe care l-ați ucis!
În clipa aceasta a istorisirii ei, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, cuminte, se opri din povestit.
Iar în cea de a douăzeci și șaptea noapte, spuse:
Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că atunci când sultanul Chinei a spus: „Am să pun să vă spânzure pe toți!”, baș-bucătarul a pășit înainte, s-a temenit dinaintea sultanului și i-a spus:
— Dacă îmi îngăduiești, am să-ți povestesc ce mi s-a întâmplat zilele acestea și care istorisire este cu mult mai uluitoare și mai minunată decât povestea cocoșatului. Dacă, dar, vei socoti astfel, după ce ai să-mi asculți povestea, ne vei da iertare la toți?
Iar sultanul Chinei i-a spus:
— Fie! Ia s-auzim și povestea ta!
Atunci baș-bucătarul a spus: