Baltagul
17 min de ascultat

Locuitorii aceștia de sub brad sunt niște făpturi de mirare. Iuți și nestatornici ca apele, ca vremea; răbdători în suferinți ca și-n ierni cumplite, fără griji în bucurii ca și-n arșițele lor de cuptor, plăcându-le dragostea și beția și datinile lor de la începutul lumii, ferindu-se de alte neamuri și de oamenii de la câmpie și venind la bârlogul lor ca fiara de codru – mai cu samă stau ei în fața soarelui c-o inimă ca din el ruptă: cel mai adesea se desmiardă și lucește – de cântec de prietinie. Așa era și acel Nechifor Lipan care acuma lipsea. Așa au întâmpinat-o în drumul ei pe Vitoria și alții, nu numai moș Pricop. La Borca a căzut într-o cumătrie. Le-au ieșit în cale oamenii, au apucat de căpestie caii și i-au abătut într-o ogradă. Erau aprinși la obraz și aveau plăcere să cinstească pe drumeți și să-i ospăteze. Vitoria a trebuit să se supuie, să descarce, să intre la lehuză și să-i puie rodin{29} sub pernă un coștei de bucățele de zahăr și pe fruntea creștinului celui nou o hârtie de douăzeci de lei.

S-a închinat cu paharul de băutură cătră nănași, a sărutat mâna preotului, ș-a arătat tuturor celor care veneau s-o asculte că are greu năcaz c-o datorie de bani de la Dorna pe care de atâta vreme o urmărește și n-o mai poate împlini. Își cheltuiește și paralele de nafură ca să răzbată pe vremea asta de iarnă. Nici până la Broșteni nu știe cum a ajunge. Noroc că are acolo niște cunoscuți de la care a putea împrumuta ceva, ca să răzbească până unde are asemenea interes.

Mult se minuna preotul de așa ființi fără inimă și fără omenie:

— Ne pare rău când spunem, dar ce să facem? Trebuie să spunem și să mărturisim că sunt între noi muntenii și oameni dintre aceștia crânceni, care-ți calcă dreptul tău, care-ți iau banul și nu-ți mai dau înapoi nimica. Apucători ca lupii – așa-s unii dintre ai noștri, ofta sfinția sa. Pe aceia Dumnezeu i-a blăstămat să fie răi, să prade așa cu uneltiri blajine, ori să iasă cu toporul la drumul cel mare să pălească pe gospodar în frunte și să-i răpească avutul. Muntenii, râdea sfinția sa, sunt ori așa ca noi, cu bucurie și cu cântece, aceștia toți avem s-avem intrare la rai – ori dușmani căpcăuni – ș-aceștia puțini câți sunt, au să se ieie de mână ș-au să se ducă în iad la Caraoțchi. Pe dinafară, cerând intrare ba colo, ba dincolo, nu se poate! La noi nu sunt oameni de mijloc.

— Așa am pățit eu, cu oamenii care au să se ducă la iad, se văita Vitoria veselindu-se în sine de viclenia ei.

La Cruci a dat de nuntă.

Fugeau săniile cu nuntașii pe ghiața Bistriței. Mireasa și druștele cu capetele înflorite; nevestele numai în catrinți și bondiți. Bărbații împușcau cu pistoalele asupra brazilor, ca să sperie și s-alunge mai degrabă iarna. Cum au văzut oameni străini pe drumul de sus, vorniceii au pus pinteni și le-au ieșit înainte cu năfrămile de la urechile cailor fâlfâind. Au întins plosca ș-au ridicat pistoalele. Ori beau în cinstea feciorului de împărat și a slăvitei doamne mirese, ori îi omoară acolo pe loc.

Nunta s-a abătut cătră drum. Vitoria a primit plosca și a făcut frumoasă urare miresei. Arăta veselă față și limbă ascuțită, deși s-ar fi cuvenit să fie scârbită, căci se ducea la răi datornici, la Dorna.

— Eu îs de loc de la Tarcău, mai spunea ea și sunt nevasta unuia Nechifor Lipan, care a trecut și el câteodată pe aici și a închinat poate și el, ca mine, un pahar la nunțile dumneavoastră, în drumul meu eu întâi am dat peste un botez; și s-ar fi cuvenit să văd întâi nunta și pe urmă botezul; dar câteodată se întâmplă să fie și altfel. Nu-i nimic nici atuncea, fiind tot de la Dumnezeu. Și mai am o mirare: că, după rânduielile cele nouă ieșite de la stăpânire și bătute cu darabana și spuse de crainic și la noi în sat, călindarul s-a schimbat. Toți ne-am trezit mai bătrâni cu treisprezece zile – numărând zilele, sărbătorile și posturile după moda papistașilor. Acu ar fi să fim în post, iar dumneavoastră faceți nuntă, ca și cum ar fi fost câșlegi.

— He-hei! au răcnit nunii suindu-se în picioare în sănii; dumneata nevastă de la Tarcău, nu știi pesemne că noi nu ne dăm și vrem să fim mai tineri cu treisprezece nopți, și noi ținem cu călindarul cel vechi de la începutul lumii pe carele Domnul Dumnezeu l-a dat lui Adam. Noi nu vrem altfel și facem pe popa nostru cu de-a sila să se ție de lege. El săracu, zice cum zicem noi, iar altora de prin alte părți de lume, dacă le place să ție cu nemții ori cu jidovii, n-avem ce le face. Al lor are să fie, pe ceea lume, focul cel nestins.

— N-aveți grijă, a răspuns munteanca, că și cei de la Tarcău îs cu legea veche. Mie numai să-mi spuneți, dacă puteți, cine-ați văzut pe un om de la noi călare pe un cal negru țintat în frunte și-n cap cu căciulă brumărie.

Nu s-a aflat nimene dintre nuntași să răspundă că ar fi văzut asemenea om. Numai între femei s-a ales una care parcă își aducea aminte; dar îndată a uitat ș-aceea. Nunta a pornit înainte și iar s-a lăsat pe ghiața Bistriței, cu chiote sălbatice.

În pasul domol al calului, Vitoria cugeta cu privirile posomorâte, își lămurea gândurile, în puține cuvinte, și cătră Gheorghiță. Nu putea spune că-i supărată de asemenea întârzieri. Mai bine să se amestece așa, cu voia altora printre lume, ca să poată mai bine băga di samă și iscodi. Din aceste învăța și cum să se ferească de adunări, când va trebui. Bine este să fie la vedere cu prieteni, decât într-un ascunziș, cu niște dușmani necunoscuți. Când îs mulți, ei te bagă mai puțin în samă și tu poți mai bine cerceta. Când îs mulți, te poți socoti singur, cu năcazul tău; dar când îs puțini, împung și te coasă cu ochii.

Gheorghiță nu înțelegea tocmai bine; dar i se părea că așa trebuie să fie.

Pare că Nechifor a umblat pe acest drum, cu pace.

— Poate nu ne-a opri nici pe noi nimica rău, ș-om ajunge cu bine la locul oilor. Să vedem ce fel de țară-i Dorna și ce fel de munte Rarăul.

Au mers într-adevăr bine, cu popasuri potrivite. Cum s-au apropiat de țara Dornelor, Vitoria a înălțat nasul și a simțit în nări ca o mireasmă. Nu era nimic decât un vânt subțire și călduț de la asfințit, care urma să topească domol omăturile. Ea nu simțea nimic din afară; o mistuia o arșiță dinlăuntru și o înăbușea. Avea credință că aici avea să se aleagă o rânduială nouă a vieții ei.

Dornele-s numai pâraie, numai muntișori cu brazi, numai tăpșanuri și așezări de sate. Câte neamuri, atâtea Dorne. Neamuri de oameni frumoși și curați, îi plăceau Vitoriei. Îi privea în treacăt cum petrec la crâșmă și cum joacă cu mare aprindere și patimă, parcă în puține ceasuri avea să fie sfârșitul lumii. Aici, în Dorna asta, n-a fost iarmaroc și vânzare de oi; n-a fost nici în Șarul Dornei; nici în Dorna Cândrenilor, după cât se știe de toată lumea care-i față și petrece, a fost mare iarmaroc și s-au vândut multe oi astă toamnă în Vatra Dornei.

Vitoria pleacă fruntea și privește trudită în juru-i. Hai să meargă să-și caute datornicii în Vatra Dornei.

— Hai, Gheorghiță, îmbucă ceva de-a călare, căci nu se cade să întârziem. Om da orz cailor când om ajunge. Eu de ieri nu mai am liniște și somn. Nu-mi mai trebuie mâncare, nu-mi mai trebuie apă. Am ajuns ca la un scaun de judecată a lui Dumnezeu, unde trebuie să îngenunchez.

Cum au purces spre Vatra Dornei, au intrat într-o strălucire de soare de la amiază. Era un drum de dezgheț și prindeau a curge pâraie de sub omăt. Pe alocuri, pe zăpezile bătucite, pașii cailor sunau ca pe pod. Iarna se risipea spre toate văile, clipind, și aburea și spre soare.

Un om înalt și deșirat, cu cojocelul pe-un umăr, cu ciubote de iuft și c-un toiegel cu care se juca din când în când scriind omătul, li se ținea de câtăva vreme în preajmă. Mergea și el în pasul cailor. Grăbi într-o vreme și se ținu în dreptul femeii.

O întrebă dincotro vine și mai ales unde are de gând să poposească.

— Vin de departe, om bun, și nu mă opresc decât la Vatra Dornei.

— Ai vreo treabă?

— Am, cu niște datornici.

— Da’ pe mine nu vrei să mă-ntrebi unde mă duc și ce caut?

— Dacă poftești, pot să te-ntreb.

Omul era vesel; a rânjit pe sub mustață și s-a desfășurat ca de pe-un mosor spre urechea Vitoriei, șoptindu-i ceva ca să n-audă flăcăul. Munteanca a bătut în grumazul calului cu capătul frâului și a trecut repede înainte, cu obrazul întors spre Gheorghiță și lepădându-i o poruncă:

— Trage baltagul și pălește-l.

De glasul ei uscat și otrăvit, atât feciorul, cât și străinul s-au spăimântat. Gheorghiță a pus mâna pe baltag; omul a sărit șanțul ș-a apucat-o pe o potecă și pe sub o râpă. Râdea el singur și se minuna de asemenea arătare. „Femeia asta trebuie să fie de pe altă lume; cele de la noi sunt mai prietenoase; taie cu vorba, nu cu baltagul”. Adevărat era că nevasta lui Lipan se socotea ea singură intrată în altă lume. Privea pieziș și cu ură pe om cum se duce. După aceea își grăbi calul în trap.

Într-un timp, fără să-i fi arătat nimene anume, cunoscu, numai după spuse, în răsărit, Pietrele Doamnei și Rarăul. Dintr-acele singurătăți înghețate au venit cătră Nechifor Lipan ciobani cu oile.

Intrară în Vatra Dornei. Vitoria întrebă pe-un negustor care scosese la soare marfă de piele și fier în care parte se află ulița iarmarocului. Negustorul făcu semn, tăind cu mâna spre dreapta. Femeia își purtă calul într-acolo, cu ochii întunecoși ațintiți.

Astfel au aflat un han și au poposit. Și-au închis tărhatul într-o chilie și n-au așteptat nici prânz, nici hodină. S-au dus, după sfatul hangiului, la o cancelarie, unde au găsit un slujbaș cu șapcă. După vorbă, se părea a fi neamț.

— Poftesc, a salutat el cu mâna la șapcă, cu ce pot să fiu la serviciul dumneavoastră?

— Te-am ruga, domnule, a răspuns munteanca cu ochii tulburi și cu inima bătând, să cauți dumneata într-o condică a dumnitale și să-mi spui despre niște vânzări de oi care s-au făcut astă-toamnă.

— Se poate; asta nu costă parale multe.

— Om da cât trebuie. Negustorul care m-a îndreptat la dumneata zice că să-ți dau de-un crighel{30} de bere.

— Dac-a spus el așa, bine. Întâi să caut. În ce lună?

— În luna noiembrie.

— Da. Este. În luna noiembrie, duminica întâia, Gheorghe Adamachi și Vasile Ursachi au vândut oi trei sute lui Nechifor Lipan.

Vitoria a dat un strigăt:

— Asta este!

Gâfâia pripit, privind cu ochii mari pe neamț.

— Poftesc, mă rog, ce este? a întrebat el cu grijă.

— Nu-i nimica. Acest Nechifor Lipan este soțul meu.

— Tare bine: asta nu-i lucru de spaimă. Nu, mă rog, nu-mi datorești nimica, adăugi el ferind cu mâna într-o parte bancnota. Eu am băut atunci aldămaș – și gata. Asta a fost cea mai mare vânzare de la noi. Bărbatul dumitale s-a înfățișat, a bătut palma, a scos ș-a numărat paralele ș-a cerut adeverință. S-au mai înfățișat cumpărători: dar nu mai erau oi. Au venit doi gospodari de treabă și necăjiți și l-au rugat să le lese lor măcar o parte din oi. El i-a cinstit și pe dânșii ș-a răspuns că le-a da și lor o parte. Au făcut învoială pentru o sută de capete. I-au dat puțintel câștig – omul dumitale s-a arătat galant. Mi-a plăcut: ș-am rămas cu dânsul prietin. Poftesc, mă rog, de ce plângi dumneata?

Vitoria căzuse pe o lădiță, cu fruntea în palme, și suspina.

— Te rog, zise bătrânul, fii dumneata bună și stai pe-un scaun. Ea se împotrivea să se scoale din locul ei de umilință.

— Spune, mă rog, ce este?

Ea-i spuse îndată ce este. Își ștergea ochii cu mânecile sumăieșului și grăia pripit.

— După acea cumpărătură de oi, Lipan nu s-a mai întors acasă, nici n-a mai dat semn de viață.

— Nu se poate.

— Ba se poate. De aceea am venit până aici, să-i caut urma.

— Asta este un lucru pe care eu nici într-un chip nu pot să-l pricep. Am fost și eu de față. Au despărțit o sută de oi. Cu oamenii lui Gheorghe Adamachi și Vasile Ursachi, cu cânii și cu măgarii, le-au pornit la vale, ca să le ducă la un iernatic. Când abia se mai zărea colbul oilor tocmai în fund, au încălecat ș-au pornit și ei.

— Cine?

— Prietinul meu Lipan și cu ceilalți doi munteni de care am pomenit.

— Care munteni? cine? de unde?

— Iaca asta nu știu. A fost o daravelă între ei. Se vede că se cunoșteau. Le-au cântat lăutarii, au băut, s-au îmbrățișat: după aceea s-au dus după oi. I-am spus: servus și la revedere! Adevărat că, de atunci, nici eu nu l-am mai întâlnit.

Bătrânul își mângâie c-un deget mustăcioara tușinată, își trecu dosul palmei pe bărbia rasă cu îngrijire și-și ridică ochii în bagdadie, căutând un răspuns la nedumerirea lui. În bagdadie nu era decât lampa, cu țilindrul afumat.

— Asta-i tare curios! zise el, scuturând din cap. Acasă n-a venit?

Vitoria înălță din umeri, jignită de întrebare.

— Poate-i la iernat cu oile.

— De ce nu mi-a trimis răvaș? De ce nu mi-a venit nici un fel de știre? strigă cu năduf munteanca.

— Eu de unde pot ști? Eu nu sunt vinovat cu nimica, zise neamțul ridicându-și în laturi palmele. Eu cred așa că, dacă nu i s-a întâmplat ceva neplăcut, se întoarce el singur acasă.

Vitoria holbă ochi răi.

— Eu nu înțeleg ce vrei să spui dumneata.

— Dacă nu i s-a întâmplat ceva neplăcut, repetă mai încet bătrânul.

Gheorghiță pricepea ce vrea să spuie slujbașul. I se părea că maică-sa nu pricepe. Nu îndrăznea să se amestece și să lămurească. Dar deodată, privind pieziș la ochii ei, avu înțelegerea că ea de mult bănuiește toate. Nu numai bănuiește, ci știe tot. De aceea se și află ei aici, la Vatra Dornei.

— Acuma ce-i de făcut? întrebă cu un fel de umilință slujbașul.

Cu mânile apăsându-și tâmplele, Vitoria se cumpănea încet într-o parte și-n alta. Închisese ochii. Apoi îi deschise și privi în juru-i. Cu mirare, bătrânul o văzu zâmbind. Nu înțelegea ce gând are.

— De-acu mă duc, îi lămuri ea, pe drumul acelor oi. Zici că s-au dus tot la vale?

— Da, mă rog.

— Tot la vale, înspre un loc de iernat?

— Da, mă rog. Pe cât i-am înțeles, au apucat drumul pe Neagra.

— Cred că m-a ajuta Dumnezeu și mi-a da miros, să le-adulmec din urmă în urmă.

— Da, mă rog, hm! făcu bătrânelul rămânând singur, ca să se minuneze și mai mult de asemenea muiere ciudată.

0:00