Soarele bătea de cătră amiază de pe țancul Măgurii. Ridicând ochii și clipind, Vitoriei i se păru că brazii sunt mai negri decât de obicei. Dar asta era o părere, căci sub soare lunecau pâlcuri de nouri alburii. Vremea era călduță și abia adia vântul aducând în ogradă, ca pe niște fluturi târzii, cele din urmă frunze de salcie și mesteacăn. Se auziră pe drumușor tălănci cunoscute. Venea Mitrea argatul cu cârdișorul de oi și cu cele două vaci. Vitoria îl auzi răcnind și suduind încurcat, așa cum îi era obiceiul, pe când vâra animalele în țarcurile lor pe poarta din fundul gospodăriei spre munte. Lăsând la o parte furca, femeia chemă cu glas cântat:
— Minodoră, fată hăi!
— Aud, mămucă, răspunse fata din șandramaua de sub păretele de la miazănoapte.
— Lasă, fată, fușalăii și caută și de altele. Văd că vine argatul înainte de vreme. Trebuie să se fi întâmplat ceva.
Fata se arătă sprintenă, cu cămașă albă și catrință neagră vrâstată roș. Purta părul împletit în cunună, fără nici o broboadă, după rânduiala fecioarelor. Era desculță, ciuboțelele cu potcoave galbene și cu vârfuri de glanț{5} cumpărate de la Gheorgheni le ținea numai pentru hore și nunți și pentru drumurile la târg.
— Ție nu ți-i foame? întrebă Vitoria oftând și privind într-o parte ațintit.
— Nu mi-i foame, răspunse râzând fata. La cine te uiți, mămucă? îl vezi pe tata?
— Îl văd, răspunse nevasta suspinând. Cine știe pe unde va fi fiind, singur și flămând. Dă fuga la fântână și adă apă. Ațâță focul și pune ceaunul de mămăligă. Caută în cuibare vreo două ouă. Scoate niște brânză în scăfiță. Pentru argat caută de cea mai iute.
— Îndată, mămucă, răspunse fata lepăind prin bătătură și smuncind cofa goală de pe fundul ei.
Mitrea se strecură în ogradă pieziș, pe portița vitelor. Era un om fără vârstă, scund și cu ochii șterși. Zâmbea încremenit cu obrazu-i spân. Ducea din când în când o mână cu gheare în păru-i roșcat, buhos și bătucit.
— Ce s-a întâmplat, Mitre?
— Cum?
— Ce s-a întâmplat?
— Nu s-a întâmplat nimica
— Atuncea de ce ai venit așa devreme acasă?
— Ha?
— De ce ai venit așa devreme acasă?
— Apoi am văzut că pogoară alți oameni din poieni oile și vacile; le-am pogorât și eu. Zice că are să vremuiască.
— Cine spune asta?
— Spun oamenii. Am văzut și eu dumbrăvencile{6} zburând în cârduri spre soare. Se duc de unde-s ele. Dar mai ales m-am uitat la un nour cătră Ceahlău. Nouru acela-i cu bucluc. De-acu vine iarna. Și eu te poftesc pe dumneata, stăpână, să-mi dai tohoarcă{7} și căciulă și piele pentru o păreche nouă de opinci. De-acu-i gata. Întâi are să viscolească; pe urmă au să prindă a urla lupii în fundul râpilor.
Mitrea vorbea bolborosit și din fundul gâdejului. Pomenind de iarnă și de lupi, se holba fioros. Vitoria simți un fior prin spate. Minodora așeză cofa cu apă la locul ei și începu a râde.
— Am auzit că te-nsori, bade Mitre.
— Ha?
— Am auzit că te-nsori.
— Da’ nu mă mai însor nici pe dracu. Unde-i norocul acela! M-aș mulțămi și c-o vădană, ori cu una care a făcut copil de fată mare. Dar până n-oi avea oi destule, nu găsesc. Azi îi lumea rea și femeile-s fudule. Da’ nu-mi dați?
— Ce să-ți dăm?
— Apoi să-mi dați tohoarcă, opinci și căciulă, că de-acu se cheamă că vine iarna.
Stăpâna strânse din umeri. Omul se așeză mormăind pe colțul prispei. Fata ațâțase grabnic focul la vatra de-afară, umpluse ceaunul cu apă și-l așezase pe pirostrii. Zvârlise în el un pumn de făină; presărase sare. Deodată vântul trecu șușuind prin crengile subțiri ale mestecenilor din preajmă. Pădurea de brad de pe Măgura clipi din cetini și dădu și ea zvon. Înălțând fruntea, Vitoria simți adiere rece dinspre munte. Șuvițele castanii din jurul frunții i se zbătură. Clipi din ochi, silindu-se oarecum să se trezească deplin. Pe toată costișa, în gospodăriile răzlețe, se auzeau chemări și îngânări de glasuri. Cânii începeau să zăpăiască. Coloanele de fum se aplecau împrăștiindu-se pe fața pământului.
— Într-adevăr, se tulbură vremea, grăi gospodina grăbit. Trebuie să ne mutăm în casă. Treci, fată, înlăuntru și fă focul în horn.
Cu mișcări iuți, fata apucă tăciunii și trecu în tindă. Aburi subțiri învăluiră soarele. Apoi nouri suiră cu hărnicie dinspre muntele cel mare.
— Mămucă, strigă fata, iese fum. Trebuie să fi făcut o dihanie cuibar în hogeag.
— Asta se poate; să se suie Mitrea pe casă.
— Bine, să mă sui, da’ întâi și întâi să-mi dați tohoarcă, opinci și căciulă, că vine iarna.
— Așa este; scoate, fată, din casa cea mică ce-i trebuie holteiului istuia și leapădă-i toate în brațe, ca să se suie cu ele la hogeag.
— Da’ nu mă mai sui eu cu ele. Ce să fac la hogeag?
— Să strici un cuibar de stănci.
— Bine, am să-l stric, da’ să-mi dați ce mi se cuvine.
Bombănind, Mitrea aduse scara, pe când fata scotea din odaia nelocuită de peste tindă, din mirosuri grele de piei și brânzeturi, lucrurile care-i erau lui trebuitoare și i le lepăda pe prispă:
— Na tohoarcă! Na opinci!
Argatul se suia domol pe scară și de sus își întindea într-o parte gâtul, ca să vadă dacă nu-i înșelat. C-o prăjină lungă cotrobăi în hogeag și fumul izbucni, abătut de vânt într-o lăture. În câteva clipe, uneltele de bucătărie de sub șandramaua șubredă de-afară își luară locul în tindă, pe prichici și-n jurul hornului.
Cofa intră la locul vechi după ușă. Mitrea coborâ gâfâind, căută ulcica, o cufundă în apă și bău cu sete, pufnind, apoi deșertă îndărăt ce rămăsese. Trecu după aceea să cerceteze și să admire îmbrăcămintea de vreme rea. O clipă mișcarea casei se potoli și vântul își spori zvonul pe deasupra satului. Găinile se suiră pe prispă la adăpost, alungate de cele dintâi stropituri reci. Vitoria privi cu uimire la cucoșul cel mare porumbac, cum vine fără nici o frică și se așează în prag. Inima-i bătu cu nădejde, așteptând semnul cel bun. Dar cucoșul se întoarse cu secera cozii spre focul din horn și cu pliscul spre poartă. Cântă o dată prelung și se miră el singur.
— Nu vine… șopti cu îngrijorare gospodina.
— Cine? tătuca? întrebă fata înfricoșată.
— Nu vine, zise iarăși, aprig, Vitoria. Cucoșul dă semn de plecare.
— Cine are să plece?
Femeia nu răspunse. Privi în juru-i cu obrazul deodată împietrit și văzu totul rece și umed sub zloată. Soarele pierise, lumina se împuținase și vântul șfichiuia, din când în când, fulgi care dădeau domol în tindă, se topeau și dispăreau într-o clipă. Fata pregătea repede prânzul. Răsturnă mămăliga pe măsuța joasă și rotundă, tăie jumătate și o întinse pe un fundișor lui Mitrea c-o scăfiță de brânză și c-o ceapă.
— Desfă palma, să-ți pun ș-oleacă de sare… îndemnă ea. Apoi cercă ouăle fierte și le scoase din ulcica lor c-o lingură de lemn într-o strachină cu apă rece. Se opri din robotit și se uită cu îndoială spre Vitoria.
— Dumneata nu mănânci, mămucă?
Femeia clătină din cap.
— Argatul s-a dus la șura lui să mănânce, urmă fata, în șoaptă. Așa are obicei, ca să nu-l vadă nimeni.
C-un ștergar acoperi masa și se feri la o parte, cu fața umbrită de întristare, cu umărul rezemat de horn.
Vitoria își trase broboada peste gură și rămase dreaptă pe scăunașul ei, cu brațele încrucișate pe sâni, privind fără să vadă frământarea de-afară a stihiilor. Din când în când învăluirile de vânt de deasupra satului păreau că se alină ș-atunci se auzea sunând cu zvon mare, sus, sub nouri, pădurea de brazi.
Într-un târziu privi cele din apropierea ei.
— Tu ce faci, fată?
— Nu mi-i foame nici mie, mămucă, răspunse Minodora.
— Ba tu să mă leși cu ale mele și să mănânci. Tu nu știi câte am eu, nici câte gândesc. Ești încă un plod, care ai să cunoști de-acu înainte supărările vieții. Mănâncă și mai ales nu te gândi la lunganul acela al dăscăliței. Are un nas, drept după porecla care li s-a dat tuturor din neamul dascălului. Ochii mititei și nasurile topor. Când îl văd că se mai desmiardă cu cântece și cu vorbe delicate de pe-acolo de prin străinătăți, mă bucur care nu se mai află. Să faci bine, domnișoară, să-ți vezi de rânduielile tale de fată mare, să-ți bați și să-ți scuturi perinile și lăicerele de zestre, căci, în câșlegile{8} ce vin, am de gând să te mărit. Oi găsi eu un român așezat, cu casă nouă în sat și cu oi în munte, să i te dau și să scap de tine.
— Mămucă, nu te supăra pe mine și nu mă urâ… murmură cu lacrimi fata.
— Oricât ai lăcrăma, să știi că ginere ca feciorul dăscăliței nu-mi trebuie.
— Mămucă, să nu mă dai după urât și după bătrân, ca să mă bucur și eu de viață, cum te-ai bucurat dumneata.
Vitoria își trase iar broboada pe gură și rămase neguroasă. Târziu, când conteni zloata vorbi iar, cu mai puțină asprime:
— Ți-am spus să mănânci.
Fata se supuse și dezveli masa. Nevasta se ridică în picioare, își pături pe ea catrința și-și strânse sub sâni bârneața. Apoi intră în odaia din dreapta și-și schimbă broboada. Trase în picioare colțuni{9} groși de lână sură și ciuboțele. Își frecă palmele cu busuioc și-și netezi pleoapele. Își luă pe umeri un sumăieș{10}.
— Eu mă duc la părintele, zise ea. Trebuie să trimit scrisoare lui Gheorghiță. Vezi de găini să nu se culce flămânde, și scoală pe argat. De bună-samă s-a învelit în tohoarcă și doarme cu căciula peste ochi.
— Da, mămucă, răspunse fata cu fruntea plecată.
Vitoria mai căută un băț de corn după ușă și trecu spre poartă. Vântul se alinase și vremea sta a ploaie, fără lumină, cu nourii coborâți.
Fata se mișcă pe gânduri din locul ei, ca să treacă în țarcul vitelor, să trezească pe argat. Pe obraz îi apăru un gând ș-un zâmbet. Mai întârzie puțin, ca să curățe blidele și să măture fărmăturile sub vatră. Din gura podului, din umbra neagră, o privi deodată un pui cenușiu de mâță, cu ochi rotunzi, și-și ceru dreptul de lapte c-un mieunat subțirel. Minodora puse lângă fărmături scăfița știrbă și turnă în ea câteva picături de lapte. Motănașul țupăi delicat pe horn, pe prichici și jos începu a linchi cu limbuța-i trandafirie.
Umblând cu lumina-i de gânduri în ochi, fata își făcea planul. Maică-sa are să lipsească o vreme destul de lungă, căci, ca totdeauna, are și alte treburi. În acest răstimp, poate trimite pe Mitrea după Jănică, băiatul învățătorului. Îi place cât de repede scrie și cum se uită la ea cu niște ochișori de drac, negri ca două măsline. E bun cărturar, învață la liceu la Iași, într-a patra clasă, și învățătorul vra să-l facă doftor. Își aduce el singur cerneala și hârtia și s-așează la masă înaintea oglinzii. Întâi se uită să-și vadă mutra și pieptănătura pe urmă se întoarce ațintit la ea ș-așteaptă, cu condeiul gata.
Ea s-a gândit de mai nainte ce-are să spuie în scrisoarea cătră Ghiță Topor și cum are să spuie. A aflat ea niște vorbe frumoase care au să-i placă. Și le murmura singură, privind spre motănaș.
„Pun condeiul pe hârtie Și încep cu dor a scrie; pe hârtie gălbioară, cu dor de la inimioară.
Și te-ntreb de sănătate, că-i mai bună decât toate.”
Mai sunt și altele. La urmă trebuie să puie așa: „Cu jele mă închin la fala dumnitale, eu, Minodora Lipan.”
Îi plăcea de Jănică al lui domnu Mironescu, căci scrie frumos și nu întârzie. Îi scârțâie penița pe hârtie. Și pe urmă-i citește zâmbind. Alți scriitori din sat au obicei de pun vorbe de ale lor; dar aceea-i scrisoarea lor și ea vrea să trimită o scrisoare a ei.
— Mai vrai lapte? întreba ea pe motănaș.
— Mai vrau, răspunse el subțirel.
Ea-i turnă încă un firișor, apoi, c-o îngânare de cântec, se grăbi afară, ca să trezească din tohoarcă pe Mitrea argatul.