Noaptea aceea a privegheat într-o odăiță de sub stăreție, după ce a stat multă vreme de vorbă cu femei venite din locuri depărtate. Într-un târziu, ele s-au dus la culcușurile lor. A intrat Gheorghiță și s-a lăsat într-un cot pe-o lăicioară. A adormit îndată. Parcă ar fi trecut spre alt tărâm într-o împărăție fericită. Ea rămase singură, sub candelă și sub icoane, gândindu-se ațintit ce are de făcut a doua zi. I se părea lucrul cel mai greu să găsească anume ulița dintre atâtea de multe, și pe acea anume uliță, anume casă cu mai multe rânduri. În toate odăile șed la mese oameni cu condeiele după ureche și scriu. Iar într-anume odaie șede cel care-i mai mare, primar, ori prefect, ori polițai. Se uită încruntat și-i gras și bărbos. Tot își scoate ciubucul din gură și răcnește la cei mai mici. Când îl aud, cei de prin odăi pleacă fruntea și scriu mai harnic, trăgând cu coada ochiului unul la altul și făcându-și semne.
Acolo vrasăzică e stăpânirea împărătească. Ș-așa în toate târgurile sunt slujbași, primari, prefecți și polițai, până la București; și la București stă pe tron regele și dă porunci tuturora. Bun lucru, neapărat, să ție asemenea rânduială; toate să se facă după poruncă și să se scrie ce s-a făcut. Așa se cunoaște prin târguri cine cumpără vite și cine vinde, și care încotro se duce. La Dorna de-asemeni. Nu-i ca în sus pe Tarcău, unde oamenii trăiesc cum au apucat și cum îi taie capul. Dacă făptuiește unul o poznă, ori o moarte de om, se duce prin stâncile munților și se hrănește cu zmeură ca urșii, până ce-l alungă la vale iarna. Atuncea-l prind oamenii, îl leagă și-l dau pe mâna stăpânirii devale.
Adevărat că până la năcazul acesta care s-a abătut asupra casei ei nici nu i-a păsat și n-a avut nevoie de nici un fel de slujbaș al măriei sale. Și-a văzut de gospodărie și de oi; a vândut brânză, a dat în mâna perceptorului vama și birul – ș-atât. Și chiar asta era mai mult treaba omului. Nechifor Lipan le cunoștea pe toate și știa orișicând la ce uși să bată și la ce slujbași să se înfățișeze, căci el umbla din tinereță în țara cealaltă de devale; ea însă, ca o femeie, rămăsese în sălbătăcie. O ajungea mintea ce are de făcut, însă față de o lume necunoscută pășea cu oarecare sfială.
După răsăritul soarelui, a doua zi, a fost în Piatra. Târgul îl mai văzuse, la iarmaroace; însă îl știa dinspre alte părți; a îmbulzelilor de lume, a petrecerilor, a crâșmelor unde-i bateliștea{20} muntenilor. Poposi cu flăcăul la un han știut. Au poftit carne friptă grătar și pâine albă ș-au băut o garafă de vin. Cum a deschis gura să întrebe, Vitoria a aflat îndată unde poate găsi pe domnul prefect. Asupra unei trebi care s-a petrecut în afară de târg, în hotarele ținutului, numai prefectul are putere. A lăsat sania cu flăcăul la han și s-a dus singură. A nimerit. Dacă ai gură să întrebi, nimerești orișiunde.
A găsit o casă mare și frumoasă cu mai multe rânduri. S-a simțit îndată cu inima liniștită când a văzut umblând pe acolo oameni îmbrăcați ca și prin părțile ei. I-a întrebat, i-au spus că acolo sunt și judecătoriile unde se judecă pricinile. Și acestea le știa de la Nechifor Lipan, dar se apropia întâia oară de ele.
S-a suit sus la rândul al doilea pe trepte largi. A întrebat-o un aprod bătrân pe cine caută. Caută pe domnul prefect.
— Tare bine; s-aștepte până ce i-a veni rândul.
Așteaptă. Își face socoteală în minte cum să spuie, cu vorbe mai potrivite, întâmplarea.
I se înnegurează privirile când intră într-o odaie frumoasă și scumpă. Prefectul nu-i nici bărbos, nici nu fumează din ciubuc, nu-i nici încruntat. E un bărbat tânăr, cu obrazul ras, cu părul scurt, pieptănat în două părți. Cu straie cernite. Dar zâmbește, căci n-are grijile ei.
Fără a se mișca din locul lui, se uită la munteancă. Își potrivise în grabă casânca de mătasă, își lepădase cojocul. Nu mai era tânără, dar avea o frumuseță neobișnuită în privire. Ochii îi luceau ca-ntr-o ușoară ceață în dosul genelor lungi și răsfrânte în cârligașe. Simțindu-se admirată, femeia își regăsi îndată înfățișarea pe care o avea când se uita în oglindă, c-o lumină abia simțită de râs.
— Despre ce-i vorba, nevastă? Ce vânt te-aduce? întrebă omul stăpânirii. Se juca, privind-o, c-un cuțit de os.
— Nu m-aduce vânt bun, domnule prefect. Mi-a plecat soțul de-acasă acu șaptezeci și trei de zile și încă nu s-a întors. S-a dus la Dorna după niște oi. Nu mi-a scris, n-am aflat știre de la nimeni. Stau așa; îl aștept și nu vine.
— De șaptezeci și trei de zile? E cu putință? S-a dus să cumpere oi? Avea bani?
— Avea; ca să plătească ciobanilor de la Rarău.
— Și n-a dat nici un semn?
— Niciunul.
— Atuncea l-au prădat hoții și l-au răpus.
— Alta nu poate fi… șopti munteanca, lovită în inimă: așa îmi arată și visul pe care-l am întruna.
— S-ar putea să fie și altceva.
— Într-adevăr; poate să se fi oprit la o casă străină. Acuma aș dori să fie așa.
Prefectul clătină din cap, privind-o puțintel pieziș. Avea un spasm de plâns, pe care-l înghiți îndată. C-un deget lepădă pe rând lacrimile din ochi.
— Trebuie să dau ordin să se cerceteze, vorbi el cu bunăvoință. Să-mi faci o plângere și să mi-o aduci.
Femeia dădu din cap de sus în jos.
— Ai înțeles?
— Am înțeles.
— Să pui pe un slujbaș de-aici, ori pe un avocat, să ți-o scrie; să-i lipești timbru, și să mi-o aduci ca să scriu pe dânsa rezoluția.
Munteanca iar dădu din cap.
— Ai înțeles?
— Am înțeles.
— Nu fi prea supărată; încă nu știm nimica.
— Ba eu știu, răspunse deodată întunecată munteanca.
Îi sta ș-așa bine. Omul stăpânirii trase un chibrit și-și aprinse țigara. Vitoria se înclină din umeri, se întoarse, pipăi clampa și ieși. Era amețită. Nimene pân-acuma nu-i deschisese lumină înspre locul acela de întuneric, care se cheamă Dorna. Deși știu, icoanele tac. Iată, dintre oameni, slujbașul regelui a fulgerat un cuvânt, care-i adevărul. Acest cuvânt stătea și-ntr-însa, numai nu îndrăznea să-l scurme. Pe Nechifor l-au răpus răii.
Își ridică în brațe cojocul de lângă ușă și se uită în juru-i. Nu vedea bine din pricina lacrimilor; își șterse genele de blana aspră. Aprodul cel bătrân și de treabă o observă în tăcere, scărpinându-și cu arătătorul mânii stângi bărbuța albă. Cu dreapta stăpânea clampa de la ușa domnului prefect.
— Ce mai vrei, nevastă? Poate ai nevoie de ceva.
— Am nevoie, să-mi scrie careva o jalbă.
— Se poate, de ce nu? Ce fel de jalbă? Pentru care pricină?
— O jalbă, despre omul meu care s-a dus până-ntr-un loc și de atuncea a trecut vreme și nu s-a mai întors.
— Nu-i ușor lucru; dar se poate face. Eu ți-aș putea găsi un om meșter, dar trebuie să mă duc să-l caut. Slujba mea aici e una și pentru asta mă plătește statul, iar ca să caut ce-ți trebuie dumnitale, e altă slujbă.
Vitoria îl privi zâmbind:
— Socoți, moșule, că eu nu cunosc ce am de făcut? Știu eu că trebuie să-ți dau de-un pahar de vin pentru o slujbă mare ca asta. Să nu te superi, da’ mai mult de cinci lei de hârtie nu ți-oi da.
— Bine, dar celui care scrie jalba se cade să-i dai mai mult.
— Aceluia i-oi da zece.
— Dar pentru timbru?
— Oi da și pentru timbru zece. Trebuie lipit pe jalbă.
— Bine, mă duc s-aduc pe meșter. Cum ți-a scri-o el, poate să citească și Vodă și să lăcrimeze. Are acest jălbar o întorsătură de condei cum nu se mai află; atâta numai că-i mare bețiv, trebuie să-l caut la crâșmă. Da’ dumneata mă aștepți aicea, nu te clintești și pregătești gologanii.
Bătrânelul îi dădu întâi ocol, ca și cum ar fi vrăjit-o, ca s-o fixeze. Apoi lăsă clampa și coborâ treptele, depanând repede din picioare. Vitoria își reluă înfățișarea încruntată și dușmănoasă.
Veni jălbarul, cu cizme lustruite, cu vărguță albă și cu nasul roș. N-avea palton; umbla fudul fără haina aceasta de prisos. Se arătă disprețuitor când auzi că-i vorba numai de zece lei pentru o lucrare care cere mare pricepere și iscusință.
Vitoria fugea cu ochii ei iuți de la moșnegel, care luase iar în stăpânire clampa, la nasul omului fudul, și-și subție buzele cu îndărătnicie. Lăsă aprodului prețul pe care i-l hotărâse, ca să nu mai fie vorbă și sfadă în loc străin, își trase pe mâneci cojocul și scoborâ treptele până în uliță.
Dintr-o dată luase altă hotărâre. S-a duce la un avocat, om cu mai mare știință de carte. Ori a pune în sat la Măgura pe părintele Dănilă să scrie. Nu poate să fie pe lume scriitor mai dibaci decât părintele.
Pe urmă părintele știe toate cum au fost și le-a spune cu adevărat. Însă dacă nu-i multă îndoială că Nechifor Lipan ar fi fost răpus de hoți, atuncea la ce folosește jalba? Cine mai poate găsi pe-un om zvârlit cu capu-n jos într-o fântână? Asta era apa cea neagră din asfințit. Dacă nu s-a mai aflat știre, dacă n-a mai venit veste nici despre mort, atuncea lotrii l-au prăvălit în fântână. Într-așa împrejurare, adevărat că nimenea nu poate descoperi leșul mortului, dacă nu-i o lumină de sus care să arate. De aceea tot la sfânta Ana de la mănăstirea Bistrița cată să-i rămâie nădejdea. Voința sfintei a fost ca astăzi să-i vie o înțelegere. După această înțelegere sfânta îi va hotărâ într-un chip oarecare pe unde trebuie să meargă și cum trebuie să caute.
— Unde te duci nevastă? întrebă omul cel sprinten îmbrăcat, atingând-o cu vărguța. Ea se opri și se întoarse asupra lui.
— Mă duc unde mi-i voia. Întinde mâna să-ți pun într-însa hârtiuța asta ca și a moșneagului, și întoarce-te repede de unde vii, ca să nu te înjunghie vreo răceală.
— He! d-apoi pentru atâta mi-am lăsat eu actele și scrisorile? Crezi c-așa merge treaba?
— Du-te degrabă, că-i frig… îl sfătui munteanca râzând.
Omul se opri, mormăind o sudalmă împotriva unei asemenea muieri cu toane. „Asta-i o disperată”, o categorisi el și vârî în buzunar hârtia de cinci lei.
Grăbind spre han, Vitoria simțea cum o umplu gânduri și hotărâri nebiruite. Toate îi veneau fără îndoială de la locul unde îngenunchiase și unde ceruse cu durere izbăvire. Parcă intrau într-însa o dată cu înțepăturile fulgilor care o biciuiau, repeziți de vânt dintr-acolo.
Drumul acela la sfânta Ana și la Piatra i-a fost de cel mai mare folos. Având într-însa știința morții lui Nechifor Lipan și crâncenă durere, se văzu totuși eliberată din întuneric. Cum ajunse acasă, își lăsă numai o zi de odihnă, apoi începu a pune la cale îndeplinirea unor hotărâri mari. Toate erau în dosul ochilor acelora aprigi și ieșeau una după alta.
S-a dus la părintele Daniil Milieș ca să puie la cale jalba către stăpânire.
— Părinte Dănilă, i-a spus ea cu umilință, eu nu mă pricep cum ar trebui întocmită asemenea jalbă, dar sfinția ta știi toate și tare te rog să pui într-însa, ca piper într-o mâncare, toate necazurile care mă ustură. Să spui așa, cum tot am așteptat degeaba, doar-doar or înțelege slujbașii să umble și să caute…
— Bine; am să scriu, Vitorie. Știu eu ce să spun.
— Atât am vrut; pe urmă facă ei ce-or ști; că eu n-aștept de la dânșii sprijin.
— Ai dreptate; cel mai mare sprijin trebuie să-l așteptăm de la Dumnezeu.
— Da. După ce trimit jalba îmi isprăvesc toate câte am de isprăvit și m-oi duce singură la Dorna. Am și primit eu hotărâre în inima mea. N-am să mai am hodină cum n-are pârâul Tarcăului, pân’ ce l-oi găsi pe Nechifor Lipan.
— Atuncea de ce să mai scriu jalba?
— Așa ca să fie; să știe și alții cât mi-i de neagră inima. Mai am cinci vineri, și pân-atunci vând ce am și strâng banii care-mi trebuie; mă spovedesc și mă împărtășesc. Dac-a intrat el pe celălalt tărâm, oi intra și eu după dânsul.
— Poate pân-atuncea vine vreo știre.
— Părinte, asta n-o mai cred. Adevărul s-a dat pe față și l-am primit de la obraz sfânt. Cuvioasa Ana numaidecât s-a uitat la mine și m-a străpuns până-n inimă. De la dânsa mi-au venit și hotărârile de-acuma.
— Bine, Vitorie; dacă crezi, du-te. Asta-i datoria ta.
— Iau cu mine și pe băiet; să am alături o putere bărbătească. Mâni dau faurului o bucată de fier să bată din el baltag și sfinția ta vei face un bine, să-l blagoslovești.
— Oi face și asta. Dar ai cuget că ai să umbli drum lung și acolo ai să întârzii? Ce faci cu fata?
— M-am gândit și la asta. Am o soră a mamei mele călugăriță la mănăstirea Văraticului. Dintre toate surorile mamei, ea trăiește acolo, și o cheamă Melania. Pun într-o zi pe fată în sanie cu zestrea ei și mă duc s-o lepăd la sfânta mănăstire, la picioarele mătușei mele maica Melania.
— Îți rămâne gospodăria așa, de izbeliște.
— Să rămâie, părinte, c-o întocmesc eu la loc. Las în sama lui Mitrea două-trei capete de vite, și-i spun așa: Tu, măi Mitre, să ai grijă de ele și alta să nu faci decât să dormi până ce m-oi întoarce eu.
— Asta are să-i placă mai mult decât orice.
— Parcă Dumnezeu l-a îngăduit în lume pentru altceva? Ființa asta, părinte, a fost ca o pedeapsă a mamei care l-a născut. Cine știe cu ce-a păcătuit împotriva lui Dumnezeu ori a soțului ei?! Și-a viclenit și și-a apăsat bărbatul la greu, ori i-a pângărit așternutul, ori a făcut asupra lui farmece. Dumnezeu i-a dat pe Mitrea. De-așa dar s-a bucurat, a închis ochii și a pierit. Iar eu duc spre soțul meu flăcău mândru și voinic. Asta-i dragostea noastră din tinereță pe care i-am păstrat-o ca pe un ban bun.
Astfel fiindu-i hotărârile, a făcut fără nici o schimbare întocmai așa.
În ziua de februarie 27, praznicul cuviosului părintelui nostru Procopie, a încărcat în sanie zestrea Minodorei. Fata și cu dânsa s-au așezat deasupra și Gheorghiță a pișcat căluții cei pagi cu șfichiul biciuștei. Copila plângea în pumni; iar obrazul maică-sii parcă era un portret neclintit.
Abia după ce a fost ieșit din sat pe vale s-a mișcat. Și-a făcut semnul crucii răsucindu-se către soare.
— Fată, a vorbit ea fără supărare, tu să nu fii proastă și să nu te bocești pe tine. Astăzi e o sfântă luni și începem împlinirea hotărârii.