În Suha, domnul Anastase Balmez și-a început cercetările lui cu o dibăcie de care se simțea cu drept cuvânt mândru. A poftit la domnia sa, ca informatori, pe cei doi gospodari, hotărât să-i asculte cu răbdare și cu blândeță.
— Ce pot pentru ca să știu eu, domnule subprefect? a răspuns cu glas destul de hotărât, amestecat cu puțină supărare, omul cu buza despicată. Eu nu pot pentru ca să știu nimica.
— Știu, te cred, domnu Bogza, îl domolea subprefectul. Dumneata ești un om cu stare. Te bucuri de deosebită considerație. Eu am datoria să te întreb. Dumneata ai datoria să răspunzi. Căci de la Dorna și până aici te-ai aflat cu Nechifor Lipan. Ați călătorit împreună; ați mâncat împreună. Nu-i așa?
— Așa este.
— Fiind așa, te rog să binevoiești a-mi spune unde v-ați despărțit
— Apoi să vie și Ilie Cuțui, să fie de față. Să spuie și el. A fost și dânsul acolo.
— Îl întreb și pe dânsul, n-ai grijă. Eu am interesul să aflu toate acestea, pentru a putea urmări pe făptaș. Crezi dumneata că pot eu să ridic un deget până ce nu am încredințare deplină? Eu nu sunt învățat să obijduiesc pe nimeni. Așa că să fii bun să-ți aduci aminte când v-ați despărțit, ca să pot prinde un fir.
— Care fir?
— Să pot prinde un fir, să găsesc o urmă, să încep cu ceva.
— Care urmă? Pe mine, domnule subprefect, să nu mă năcăjiți, că destule am eu pe cap. Eu de moartea acelui oier nu pot ca să știu nimica. Ce pot pentru ca să spun, decât atâta, cum că eu și Cuțui ne-am despărțit de el când am ajuns în vârful Stânișoarei. Atuncea, când a văzut el cât drum mai are până la apa Moldovei și pe urmă până la apa Prutului, s-a lehămetit și s-a hotărât să se lase de turma asta. „Am eu destule oi – zice – la apa Jijiei. Dați-mi câștig ca și pentru celelalte o sută, și cheltuielile pe care le-am făcut, și duceți-vă sănătoși. Să deie Dumnezeu să aveți spor de la dânsele. Eu mă întorc acasă.”
— Așa a spus?
— Da; întocmai.
— Și i-ați dat banii?
— I-am dat banii. I-am numărat hârtii de câte o mie și de câte o sută.
Nevasta mortului stătea umilită într-un colț al odăii, cu capu-n vatră, cu coatele pe genunchi, cu fruntea în palme.
— Nici nu se poate altfel, zise ea încet, fără a se clinti. Gospodarii i-au numărat paralele. Celălalt sta la o parte ș-a văzut.
— Care celălalt? se încruntă Bogza.
— Lasă-ne, femeie, hotărî subprefectul. Nu încurca lucrurile.
— Eu nu le încurc. Eu vreau să descurc pe acest creștin care nu-i vinovat cu nimica, se întoarse munteanca zâmbind cătră Bogza. A fost unul străin, care a văzut când s-au numărat banii. Acela trebuie cunoscut și urmărit.
— Dar n-a fost nici un străin, femeie; ți-am mai spus.
— Ba poate să fi fost, se întoarse Bogza.
— Nu spun eu? Trebuie să fi fost. Dumneata poate credeai că vorbesc de domnu Cuțui?
Domnu subprefect se întărâtă puținel.
— Dacă a fost, să spuie omul. Cine a fost? Îl cunoaște?
— Nu cunosc; poate pentru ca să știe Cuțui.
— Nu știe nici el. De unde să știe? Să zicem că i-au ieșit hoții înainte și gata!
— Vezi? Atuncea de ce tot amesteci acel martor?
— Nu-l amestec, domnule subprefect. Dar noi, muntenii, avem obiceiul să facem vânzările cu martori, nu cu hârtii scrise de domnii judecători. Dacă domnia voastră spuneți că nu-i martor, eu tac. Atunci s-au scris hârtii. Dar la urma urmei nici de acestea nu-i nevoie, căci domnu Bogza și domnu Cuțui erau prietini buni cu domnu Nechifor Lipan. De aceea să știți, oameni buni, că eu n-am venit pentru alta aici, decât să vă poftesc la înmormântarea oaselor care au mai rămas. Eu atâta treabă mai am în aceste locuri și pe urmă mă duc acasă, rugând stăpânirea să găsească ea pe făptaș. Eu știu că domnu subprefect are să-l găsească, așa că, în privința asta, n-am nici o grijă. Dumneavoastră, ca buni gospodari, veți da toate deslușirile și veți ajuta cum veți putea. Iar la îngropăciune numaidecât să veniți.
Subprefectul își bătea nerăbdător cizma cu vărguța pe care o ținea în mână. Secretarul, la măsuța lui, asculta, neștiind ce să mai scrie. Vitoria se ridicase din locul ei, încheindu-și sumăieșul. Pe dânsa n-o mai interesa întru nimic cercetarea.
— Omul acesta al meu a fost vrednic gospodar, încheie ea; se cuvine să-i faceți o asemenea cinste.
— Bine, se învoi, nedumerit, Bogza; putem să venim, dacă domnu subprefect socoate că ne putem duce.
— Veniți cu tot cu nevestele dumneavoastră. Tare frumos vă poftesc. Mâni îi facem soțului meu petrecerea din urmă. Merge și domnu subprefect.
— Eu?
— Da, se înțelege. Parcă acolo nu puteți sta de vorbă, cum stați ș-aici? Ba încă acolo domnu Bogza poate și-a aduce și mai bine aminte.
Calistrat Bogza se scociorî în chimir, scoase tabacherea, o deschise și-și răsuci o țigară groasă. Femeia puse mâna pe clampa ușii. Plictisit, subprefectul o aștepta să plece. I-ar fi poruncit să se ducă, însă ea era un om cu sentimente delicate.
— Mai am eu ceva de spus, vorbi subțire femeia, dar las pe mâni. Vorbim după aceea.
— După care?
— După ce astrucăm{32} pe Nechifor Lipan. El a spus ce avea de spus. Te-aștept numaidecât, domnu Bogza.
— Bine, bine, răspunse gospodarul, trăgând fum după fum din țigara-i groasă.
Vitoria ieși. În odaia cealaltă erau jandarmi. Cuțui sta la o parte, pe o laiță, și fuma și el dintr-o țigară tot așa de groasă ca a lui Bogza. Munteanca zâmbi, oprindu-se:
— V-ați sfătuit să vă faceți țigările la fel și-n aceeași vreme? vorbi ea. Domnu Bogza te prepune pe dumneata.
— El? Mă prepune pe mine? tresări cu îndârjire Ilie Cuțui.
— Ce să te prepuie? Că ai fost de față la numărătoarea banilor. Dar eu vorbeam de altcineva.
— Nu pricep ce spui dumneata, femeie, grăi moale gospodarul, așezându-se iar pe laiță.
— Eu ziceam cătră domnu subprefect că trebuie să mai fi fost cineva de față, care-a văzut banii, ș-acela-i făptașul. Dar s-a dovedit că n-a mai fost nimeni. Atuncea ar putea spune cineva că dacă n-a fost mărturie, nu s-au numărat bani. Dacă n-are bani, cine să-l ucidă? Dacă nu s-au numărat parale, n-are de ce să se întoarcă; trebuie să se ducă înainte după oi.
— Cum nu s-au numărat parale? Ce vorbești dumneata? Nu ți-am mai spus că i le-am numărat sus, pe munte, în popas?
— Știu, domnu Cuțui, eu nu vorbesc de asta, nu te supăra.
— Cum nu vorbești de asta? Atunci ce tot spui?
— Vorbesc și eu, răstălmăcind și potrivind, ca lumea care n-are ce face și se amestecă în treaba asta a noastră. Dumneavoastră știți mai bine decât oricine ce-a fost și aveți să spuneți. Mortul a spus atâta cât trebuie, domnu Ilie. Tot ce avea de spus, a spus. Ce te uiți așa la mine? Acu mai rămâne să spuneți și dumneavoastră, și pe urmă gata. După asta domnu subprefect a vedea ce-a mai face. Fiindu-mi nădejdea în ajutorul dumneavoastră, l-am rugat pe domnu Calistrat și te rog și pe dumneata, domnu Ilie, să nu lași așa pe un prietin. Acuma, după ce a fost aflat, să veniți să fiți față când l-om pune în locașul de veci.
Cuțui o asculta cu luare-aminte, privind într-o parte.
— Cum ai spus?
— Să vii, domnu Ilie. Vine și domnu Calistrat.
— Dacă zice el că vine, eu nu mă pun împotrivă.
— Îmi pare bine, domnu Ilie, și să vă luați și soțiile. Avem să facem oleacă de praznic.
Vitoria ieși, tropăind repegior. Pentru o împrejurare ca aceasta și pentru sărbătoarea mortului, își lăsase opincile și-și pusese încălțările cele bune, cu vârfuri de glanț. Trecu pe cărări zbicite și pe drumul cel mai scurt, până la prăvălia lui domnu Iorgu Vasiliu. Găsește acolo căruța tocmită, în care avea să încapă în voie, alături de dânsa și o bună prietină cum era cucoana Măria. Acolo, după ochiul cel rotund de geam, știa mai ales că avea să afle pe Gafița chemată în mare grabă de Ghițișor.
După ce intră și scoase de pe dânsa sumăieșul, se așeză pe un scăunel și privi cu plăcere spre cucoana Măria. Se întoarse și spre Gafița. Îi păru bine c-o găsește. Nici nu se aștepta s-o întâlnească. Îi pare bine mai ales pentru că poate să-i spuie ce se petrece la primărie, unde face subprefectul cercetare. A stat la întrebările subprefectului întâi și întâi domnu Calistrat; după aceea domnu Ilie. Dar nevestei lui Lipan nu i-a plăcut cum îi întreabă.
— Cum îi întreabă? Și ce-i întreabă? se interesă, cu destulă grijă, Gafița.
— Îi întreabă fel și chip. Înainte de a intra acolo, am văzut și pe femeia lui Bogza.
— Hm! ai văzut-o? Dar ea mă rog, ce caută acolo?
— Nu știu. Am stat și eu puțintel în preajmă. Am ascultat ce vorbea cu niște femei. Atâta pot a spune, dragele mele, că doresc în toată viața mea să nu vorbească despre mine prietinele.
— Vorbea despre mine; nici nu se poate altfel.
— Nu îndrăznesc a spune una ca asta. Eu nu vâr nici un fel de intrigă. Mă gândesc că nu-i toată lumea urâtă, nici calică, nici proastă; nu trăiesc când cu notarul, când cu jandarul. Știu eu că acestea-s niște vorbe din zavistie. Un lucru l-aș înțelege mai puțin decât toate: să arunce năpaste. Să mă ferească Dumnezeu. Eu sunt cea mai năcăjită și mai amărâtă de pe lumea asta, am rămas văduvă și sărăcuță, dar n-aș cuteza să arăt pe cineva dintre cei pe care-i văd oameni cumsecade, așezați bine la casele lor, ținând la nevastă și îmbrăcând-o cât se poate de frumos, n-aș putea, Doamne ferește, cuteza să arunc o vorbă, și se creadă cumva că aș avea vreo bănuială. Deci l-am și rugat pe domnul Ilie să poftească mâni, dincolo de munte, la Sabasa, la petrecerea din urmă a unui prietin.
Gafița era o femeie năltuță, subțire în boi, c-un obraz neclintit în frumuseța lui, încondeiat cu sprâncene codate și cu ochi mari ca migdalele, umezi și negri. Purta catrință cu fluturi, bluză de modă nouă și pantofi cu călcâie nalte. La vorbele prietinești și pătimașe ale muntencii, obrajii i se rumeniseră. Cu râsuri în față, îi sta și mai bine. Zâmbi ascuțit, gândindu-se la viclenia unei anumite prietine și găsi destule vorbe potrivite ca să dovedească ce fel de femei trăiesc pe lumea asta și mai cu samă la Doi Meri. Cât privește de năpăști, apoi a mai spus și altă dată că cel fără vină n-are a se teme de nimic, Ilie Cuțui își are baltagul acasă, sub icoane. S-a plimbat cu el în lume, fără să-l spurce.
— Pentru soțul meu eu pot să jur, cu mâna pe sfânta cruce.
— Știu, dragă nevastă, nu te uita la vorbe. Eu mă găsesc cea mai asuprită – și nu mă întorc asupra nimănui. Aștept de la Dumnezeu să se facă lumină. Hotărârea Lui are să cadă la vreme.
— Să cadă, se ascuți Gafița, cu ochii aprigi. Cine-a făptuit, să primească pedeapsă. Cine râde, să cunoască plânsul.
— Știu, o liniști iar Vitoria. Știu că domnu Ilie răspunde cu dreptate subprefectului; dinspre partea asta, n-am nici o grijă. Orice or spune unii și alții, eu și de Bogza am anume părere. Pân-acuma nu s-au arătat alte semne, decât cele pe care le-a scos la vedere mortul.
— Să știi, leliță Vitorie, că semne sunt și altele.
— Știu, știu asta.
— Nu știi! Dumneata socotești că eu azvârl numai așa vorbe. Spun din durere și din usturime, căci de o bucată de vreme nu mai am tihnă din pricina unei ticăloase.
— Te cred, dragă.
Se amestecă, bând, și soția lui domnu Iorgu Vasiliu:
— Nu te potrivi. Dumneata rămâi cum ești. Ce ți-a dat Dumnezeu, nu poți împrumuta.
Gafița râse, alinată. Așa era mai frumoasă. Tovarășele ei o pândeau pieziș și-și aruncau săgeți cu ochii. După ce n-au mai avut ce face cu dânsa, i-au dat drumul. Îndată, în odăița plină de scorțuri și de ștergare, ochii Vitoriei se întristaseră și se întoarseră către răsărit, la icoane. Făcând trei cruci, femeia salută pe sfinți. Înturnându-se spre ochii micșorați și plini de curiozitate ai gazdei, se grăbi să-i spuie nu atât cum merge cercetarea omului stăpânirii, cât mai ales cum stă în picioare, împotriva unor hotărâri mai tari decât oamenii, acel om care-și arată colții prin buza despicată.
— El cearcă, dragă cucoană Mărie, să se ascundă după deget, lămurea cu înverșunare munteanca. Nu știe, sărmanul, cum că ce i-i scris i-i pus în frunte. Eu acuma l-am deschis și l-am citit deplin. Mai are și omușorul cel cu căciula țuguiată a se juca o zi, două cu dânsul. Ș-acela înțelege cum stă chestia, căci nu-i nici chior, nici prost, dar tare l-am rugat să mai îngăduie. Trebuie să iasă împotriva dușmanului, din porunca lui Dumnezeu, toate dovezile, ș-atuncea doresc să-l văd zbătându-se cum s-a zbătut omul meu în râpă. Dac-aș putea să-l lovesc și eu cu același baltag, în locul unde l-a pălit el pe Nechifor Lipan, m-aș simți mai ușurată. Dar asta nu se poate; nici pe Gheorghiță, care-i încă prost și copil, nu-l pot pune. Așa că vreau să-l împung și să-l tai altfel, ca să mai scot din mine obida care m-a înăbușit atâta vreme. Căci eu, dragă cucoană Mărie, am trăit pe lumea asta numai pentru omul acela al meu ș-am fost mulțămită și înflorită cu dânsul. Iar de-acuma îmi mai rămân puține zile, cu nour. Stau și mă mir într-o privință, cum de-am mai găsit în mine puterea să rabd atâtea și să îndeplinesc toate. După ce l-am căutat și l-am găsit, ar fi trebuit să mă pun jos și să-l bocesc. Dar știu eu cine mi-a dat îndemn și putere. Am făcut toate ș-am să mai fac, cât voi mai avea suflet. Am trecut muntele ista în toate felurile, am fost la Borca nu știu de câte ori, am cheltuit parale în dreapta și-n stânga, am mișcat oameni și preoți; am vorbit, dragă cucoană Mărie, și printr-o sârmă, tocmai la Piatra. Eu eram de partea asta, în primărie la Borca, și de partea cealaltă era domnu prefect, și l-am rugat pentru omul meu, pe care l-am găsit risipit într-o râpă, să-mi deie voie să-l îngrop în țintirim. Să nu rămâie între lupi; să-l aduc între creștini. Am săvârșit și asemenea păcat, vorbind pe sârmă. Râdeau bărbații de mine, cum m-am spăriat auzind glas de la Piatra. Am făcut multe altele; ș-acuma s-apropie vremea să le sfârșesc.
Munteanca își lăsă fruntea pe umărul soției lui domnu Iorgu Vasiliu și începu a plânge și a suspina. După asta își șterse lacrimile, îndesat, cu mâneca și se pregăti de plecare.
Toată alcătuirea încurcată din acel colț de la Suha, cu dușmăniile, cu prieteniile, cu intrigile, cu vorbele deșarte, cu spaimele ascunse și cu nădejdile, s-a încărcat în căruțe ș-a trecut muntele Stânișoara, în preajma mortului care aștepta cea din urmă alinare lângă făclia lui de ceară.
Domnu Toma avusese grijă să aducă la fața locului un car cu doi boi frumoși. Îl împodobise cu cetină și așezase în el sicriu gol. După porunca Vitoriei, se aflau de față trei preoți și trei oameni cu buciume; și patru femei bocitoare. Le alesese domnu Toma: două din Borca și două din Sabasa, care știau să plângă și să bocească mai bine. În căruța dascălului a adus pomenile. Preoții își aveau și ei o nadișancă{33} vopsită verde. S-au înșirat oamenii cu prapurile și cu crucea. Alții au coborât racla în râpă ș-acolo Vitoria singură, suflecându-și mânecile, a luat cu grijă bucățile soțului său și le-a potrivit una câte una în cutia de brad, stropindu-le cu vin. Bărbații au opintit sus povara destul de ușoară, au așezat sicriul în car; au pus peste capac un lăvicer vrâstat negru și roș ș-au dat de veste: gata. Atunci cel de la coarnele boilor a îndemnat ș-a făcut semn și celor dinainte cu steagurile și crucea. La cel dintâi popas, preoții au coborât, au făcut rugăciune ș-au înălțat cântare. Vitoria singură umbla împrejurul slujbei, priveghind rânduielile și având la îndemână o babă cu sulurile de pânză pentru datina podurilor. Când au pornit iar, au sunat muntenii din buciume, dând veste spre depărtarea văilor. După ce au stat buciumașii, au prins a plânge și a boci tare frumos femeile tocmite. Vitoria privea și asculta cu luare-aminte. Deși aceasta era pentru dânsa ziua cea mai grea și se zbuciuma ea singură mai mult decât toate ostenitoarele, se socotea destul de mulțămită.
Autoritățile și gospodarii de la Doi Meri erau de față. Bogza umbla despărțit de Cuțui, unul pe o parte a drumului, celălalt pe altă parte. Nu-și vorbiseră; nu se priviseră. Numai când sătenii au suit din râpă racla și au potrivit-o în car și i-au scos capacul, Calistrat Bogza nu s-a putut opri să nu întindă gâtul pe deasupra altor capete, ca să se uite să vadă rămășițele mortului.
Vitoriei i se părea că Bogza nu s-a putut opri. Dimpotrivă, nici o clipă omul nu avusese gândul să se stăpânească. Era ca într-o fierbințeală bolnavă și altceva nu dorea deocamdată decât să vadă. Dacă ar fi cu putință să vadă de-aproape în ce stare se află țeasta. Căci dacă nu se cunoaște vreo pălitură de unealtă de fier, atunci oricine cu ușurință ar putea crede că Lipan, fiind amețit de băutură, a nimerit, noaptea, cu tot cu cal, în râpă.
Femeile umblau și ele despărțite, repezindu-și din când în când ascuțișuri de dușmănie. Toate le observa munteanca și le cântărea în capul ei. Nu uita nimic din ce trebuia pentru buna rânduială și avea vreme să se alăture și de cucoana Măria, șoptindu-i ceva cu grabă. Gheorghiță nu se afla de față. După porunca mamei lui, încălecase cum ajunsese ea, venind de peste Stânișoara, și coborâse înainte în Sabasa ducând cânele și tărhatul mortului.
Au mers așa până ce alaiul a fost zărit din vale de cătră oamenii tocmiți care privegheau în turnul bisericii. Clopotele au început a bate. Asupra zvonurilor de clopot, au venit amestecându-se cântările buciumelor. Tot satul întâi s-a suit pe prispe cu mâna streșină la ochi; apoi, rânduri, rânduri, s-a îndreptat spre țintirim.
S-a făcut slujbă mare, cum puține s-au mai văzut în Sabasa. Asupra rămășițelor descoperite ale lui Nechifor Lipan bătea pieziș soarele auriu de aprilie. Preoții au cerut lui Domnul Dumnezeu pace pentru sufletul robului său, apoi au cântat cu glas înalt veșnica pomenire. Vitoria a venit lângă cucoana Măria și a rugat-o, cu glas pripit, să aibă ea grijă de cele din urmă rânduieli și mai ales să nu uite să ceară în clipa anumită vinul pentru stropit și găina neagră care se dă peste groapă. Bătrâna pe care a tocmit-o ajutoare le are toate în traistă – numai să i le ceară. O roagă pe cucoana Măria să-i facă această mare binefacere, căci ea trebuie să steie lângă soțul său în clipa asta de despărțire. Îl mai vede acuma o dată. Pe urmă n-are să-l mai vadă până la învierea cea din veac.
Atuncea, apropiindu-se, și-a pus mâna în creștet și și-a mânat broboada neagră pe ceafă. Aducându-și după asta degetele ca niște gheare asupra frunții, a părut că vrea să-și smulgă ochii.
A strigat:
— Gheorghiță! de ce m-ai lăsat!
Cu așa glas a strigat, încât prin toți cei de față a trecut un cutremur. S-a dărâmat în genunchi; și-a rezemat fruntea de marginea sicriului.
Cucoana Măria s-a repezit spre dânsa ferind lumea cu palmele într-o parte și într-alta. S-a aplecat, a cuprins-o de umeri și a tras-o la o parte. Vitoria s-a lăsat dusă. Apoi, desfăcându-se cu ușurință, s-a întors iar lângă Lipan ș-a îngenunchiat.
— Să vie și băietul! a țipat ea.
Băiatul era aproape. A venit, acoperindu-și ochii cu brațul drept. Nu știa ce să spuie. Îi era rușine să bocească față de bărbați, ca o femeie.
Cucoana Măria a săltat iarăși în sus pe munteancă și oamenii s-au grăbit să coase în cuie capacul sicriului. Îndată l-au coborât și s-a auzit huruitul bulgărilor de pământ. Vitoria s-a întors mai liniștită și a zvârlit și ea asupra soțului său un pumn de țărână.