Trecu prin întuneric, pe lângă țintirim. Căsuța singură a babei Maranda trimitea fire de lumină spre vale printr-un geam cât palma. Cum se apropie de ușă, se trezi înlăuntru un fel de chelălăit ciudat al unei dihănii de pe alt tărâm. Parc-o zugruma cineva și ea se zbătea în spasmuri de moarte. Glasul blând al babei, bombănind după ușă, nu izbutea s-o liniștească.
„Asta-i cățelușă de vrăjitoare, vorbea în sine clătinând din cap Vitoria. Trebuie să aibă dințișori de criță pe care-i ascute baba Maranda c-o cute neagră.”
Se deschise ușa.
— Dumneata ești, Vitorie? Te-așteptam.
— Da? se miră nevasta. Poate m-ai văzut trecând la părintele.
— Nu. Am eu veste din altă parte. Intră.
Cățelușa vrăjitoarei tot mârâia subțire în cotruța{15} de sub horn. Era o javră slăbuță, cu urechi ciulite de liliac și cu ochii boldiți. Blănița-i subțire, de culoarea șoarecelui ș-a cenușei, din când în când tresărea zbârcindu-se. Atunci icnea, parcă voia să sperie lumea.
— Taci și fii cuminte, fetița babei, zise bătrâna ridicând asupra ei arătătorul de la mâna dreaptă. Fetița babei tăcu, încovrigându-se în cotruță. Vitoria întrebă, zâmbind:
— Poate-l ții în cățelușa asta?
— Ce să țin?
— Nu știu cum să-i spun; dumneata-i cunoști mai bine numele.
— Dragă Vitorie, se holbă baba în bagdadie, pălindu-și una de alta palmele; ți-am mai spus și altă dată să nu vorbești de dânsul și mai ales numele să nu i-l rostești, că-i primejdie.
— Bine, bine, răspunse nevasta privind în juru-i. L-ai întrebat?
— Ce să întreb?
Femeia lui Lipan se așeză pe colțul laiței în chilia scundă. Mirosea a fum; flori uscate, grămădite prin colțuri și-n grindă, amestecau cu fumul mireasmă înțepătoare. În capătul laiței, sub perne și poclăzi, sta o ladă mare brașovenească înflorită cu roș. Îi atârna o lăcată grea în bălămăli tari. „Poate să fie în lada aceea”, se gândea cu îndoială Vitoria. Se vestise în tot satul că baba Maranda are ascuns la ea pe cel cu nume urât. Dacă-l spui și n-apuci a-ți face cruce cu limba, îți ia graiul. Ce demon va fi fiind, cine putea ști? Vitoria înclina să creadă că tot în cățelușă sălășluiește. Tot ce se spune poate fi și minciună; însă adevărat este că baba are unele tainice științi și meșteșuguri.
Oftă, așteptând. Bătrâna știa bine ce vânt a adus-o pe nevasta lui Lipan; îi lăsă însă pricina la o parte și începu să se tânguie de ale sale.
— Vai de capul meu cum trăiesc eu aici! Nimeni nu mă știe, nimeni nu mă vede, nimeni nu-mi leapădă un braț de lemne ori un pumn de făină. Numai când au o scârbă, ori o boală, atunci își aduc aminte.
— Babă Maranda, vorbi Vitoria privind-o țintă, tare te rog să mărturisești dacă ai ieșit vreodată din casa mea cu mâna goală.
— Ba, draga mea, dacă aș spune asta aș păcătui. Dumnezeu aude.
Vitoria ridică ochii spre răsărit. De-acolo le privea și zâmbea ascultând sfântul Sisoie, care are stăpânire asupra unora dintre demonii mărunți. Era o zugrăveală veche pe lemn de tei. Barba sfântului mai ales, căruntă și învăluită de un vânt neclintit, era ceva minunat.
— Atuncea de ce vorbești asupra mea?
— Nu vorbesc asupra dumnitale. Vorbesc de lumea asta rea, lângă care trăim.
— Ba mie, babă Maranda, se cuvine să-mi vorbești de altele. Iaca, ți-am adus o litră de rachiu de cel bun de la Iordan. Deșartă-l în plosca dumnitale și să-mi dai gărăfioara, ca să-ți mai aduc și altă dată. Iar dacă te ostenești mâni pe la mine, nu uita să-ți iei desaga. Și s-aduci ș-o strachină, ca să-ți pun într-însa brânză.
Baba rămase cu ochii amintiți asupra gazorniței care-și pâlpâia sâmburele de lumină de pe prichiciul hornului.
— Lumea-i rea, draga mătușii, se tângui ea cu jale, făcându-și gura pungă și clătinând din cap. Am înțeles despre soțul dumnitale, Nechifor Lipan, că a ajuns cu bine în locul acela la Dorna, unde trebuia să cumpere oi de la niște ciobani. Dar după aceea s-a găsit una cu ochii verzi și cu sprâncenele îmbinate, care s-a pus prag și nu-l lasă să treacă.
Vitoria își ținu răsuflarea; simți că se înăbușă.
— Oile le-a cumpărat?
— Asta încă nu pot ști, draga mătușii. Chiar dacă le-a cumpărat, i-au mai rămas bani de cheltuială. El acolo-i ca un fecior de crai. Ia galbănu-n gură și-l stupește tocma între lăutari.
— Să fie adevărat asta, mătușă Marandă? Mie parcă tot nu mi-ar veni a crede.
— Adevărat, drăguța babei. Pot să-ntind și cărțile, să vezi și dumneata singură cu ochii cum s-arată. Asemenea mi s-a întâmplat și mie cu omul meu în tinereță.
— Și s-a întors?
— S-a întors. I-am făcut eu atuncea mândră petrecere.
Baba trase din brâu cărți soioase și rupte la colțuri. Sui pe laiță măsuța cu trei picioare, întinse pe ea ștergar și înșiră iconițele amestecate cu toate celelalte semne ale bucuriilor și întristărilor.
Dădu Vitoriei dama de cupă, ca s-o menească încet deasupra buzelor.
— Vezi, drăguță, cum ți s-aleg dumnitale lacrimile și scârba? Și omul dumnitale, craiul de spatii, răsare într-altă parte, într-o adunare de oameni. Acolo-i nelipsită cea cu ochii verzi, precum am spus.
Nevasta stătu pe gânduri, cumpănind în sine adevărurile.
— Cărțile așa arată, se învoi ea; dar vreau să știu dacă asta s-a văzut întăide cătră el.
— De cătră cine?
Vitoria își coborî ochii asupra cățelușei. O văzu uitându-se țintă în sus cătră dânsa cu luminile-i boltite. Ș-o auzi mârâind stins, ca din pământ. Baba șopti:
— Adevărat este, nu te îndoi de asta.
— L-am visat astă-noapte trecând călare o apă neagră… mărturisi nevasta.
— Nu spun eu? Om călare arată sfadă.
— Se făcea că se duce către asfințit.
— Cum spun și cărțile; se duce spre așternut străin.
Vitoria oftă. Își strânse și-și strâmbă buzele.
— Se poate; numai greu îmi vine a crede una ca asta.
— Știu eu că-ți vine greu. Dar când s-a întoarce ai să-l întrebi. N-are să mărturisească, pentru că nu-i prost, dar să-l întrebi.
— Am înțeles. Bucuroasă aș fi să-l văd acasă.
— Ai să-l vezi. Aici, la urmă, s-arată bucurie și dar.
Baba își purta prin casă trupu-i greu, căutând plosca de lemn, ca să toarne în ea rachiul cel bun de la Iordan. Îi tremurau cărnurile pe șolduri și crețurile obrajilor. Se întoarse gâfâind, ca să ieie măsuța cu trei picioare. Ochii ei mici nu părăseau o clipă pe nevasta lui Lipan.
Se așeză iar pe laiță. Vorbi cu glas schimbat:
— Dacă va fi nevoie, se poate trimite spre acel loc o pasere care strigă noaptea și are ochi de om. E mai greu și-i cu mare primejdie, dar se poate.
— Să moară dușmanca?
Baba încuviință, apăsându-și bărbia în piept. Vitoriei i se bătu inima; cu toate acestea hotărâ cu tărie în sine moartea femeii cu ochii verzi.
Se crezu datoare cătră sfânt și cătră Dumnezeu să deie o lămurire:
— Întâi am să fac rugăciunile cele de cuviință la Maica Domnului, zise ea. După aceea am să țin post negru douăsprezece vineri în șir. Pân-atunci, poate mi se întoarce omul.
— A da Dumnezeu… suspină subțire, c-un glas iar schimbat și cu totul străin, baba Maranda.
Când se găsi iarăși afară, Vitoria privi în cer nourii subțiri prin care răzbătea slabă lumină de lună. Glasul cățelușei, în urmă, avea un fel de scârțâit de fierăstrău. Îl ascultă până ce-i rămăsese numai în urechi, ca o zvâcnire. Atunci de pe mormintele țintirimului, trecu fâlfâind moale paserea aceea despre care îi vorbise baba.
Nu-i era frică; se știa curată și cu dreptate; totuși grăbi pașii. Vântul contenise deplin și s-auzea în vale vâjâitul Tarcăului.
La casa ei gazornița era stinsă. Intră pe portiță și găsi în vatra de-afară cărbunii sub spuză. Atunci se împiedică de ceva moale. Era cât pe ce să cadă. Dădu cu bățul.
Glasul lui Mitrea, din tohoarcă, izbucni somnoros:
— Care-i acolo, măi?
Vitoria râse singură, fără a răspunde. Argatul se zvârli în sus cu alt răcnet zugrumat:
— Care-i acolo?
Împunse cu capu-nainte, spre poartă. Se opri fără să vadă pe nimeni.
— Ce este, Mitre? întrebă gospodina.
— Care-i acolo, măi? strigă argatul iarăși; apoi se întoarse cătră femeie:
— Văd că nu-i; s-a dus.
— Cine?
— Cel care-a fost. L-am văzut cum te văd. Am strigat la el, până ce-ai ieșit dumneata; ș-acuma nu-i; parc-ar fi intrat în pământ. Asta mi s-a mai întâmplat o dată în munte. Să știi că nu-i lucru curat.
— Bine, bine; vâră-te iar în tohoarcă, Mitre, și întoarce-te pe partea cealaltă, ca să nu ți se întâmple nimic.
— Care-ai fost, măi? strigă iar, mai moale și cu îndoială, argatul. Apoi se scărpină la subsuoară, ridicând cotul.
Vitoria râdea. În casă se aprinsese lumina.
— Dumneata ești, mămucă? întrebă Minodora din umbra prispei. Adormisem și m-am spăriat auzind răcnet.
— Cum să nu răcnești când vezi pe Cel cu coarne? mormăi Mitrea. Trebuie adus popa Dănilă să citească și să stropească cu agheazmă. Mă duc să dorm de ceea parte de gard.
Târâind tohoarca după el ca pe-un mort, trecu în partea cealaltă a întunericului. Stăpâna intră în casă, aprinse candela și se închină la icoane. Apoi cele două geamuri clipiră și rămaseră lucind slab.