Joi, în 9 martie, părintele Daniil a făcut o frumoasă slujbă la biserică pentru cei patruzeci de sfinți mucenici din Sevasta. După geruri lungi, aceasta era întâia zi de moină. Streșinile picurau și soarele împrăștia de deasupra Măgurii, pe omături, o strălucire orbitoare. Corbi fâlfâiră spre albăstrime din brazii râpilor și pe urmă se întoarseră cu zboruri învăluite și croncăniri, ca să spargă cu clonțurile și să bată cu aripile ouăle înghețate în faur.
Vitoria dusese cu Gheorghiță frumoase daruri la biserică: colaci, colivă, untdelemn și vin. Asupra lor aprinsese cu mâna ei făclii. Pe urmă se închinase la toate icoanele și se oprise în preajma altarului. Părintele Daniil i-a dat sfânta împărtășanie. A închis ochii simțind o răcoreală de rouă în cerul gurii și-n toată ființa, și a îngenuncheat. Nimeni, dintre poporanii de față, nu cunoștea înțelesul acelei împărtășanii. Se curățise de orice gânduri, dorinți și doruri în afară de scopu-i neclintit. Murmurele și cântările slujbei ajungeau ca valuri line la urechi. Plătise părintele trei hârtii de câte douăzeci, ca să se roage și pentru călătoria ei. În adevăr, preotul, între celelalte chemări și rugăciuni, a înălțat glas pe care tot numai ea singură l-a înțeles, pătrunzându-se de el până în fundul ființii.
„Și încă ne rugăm pentru cei călători…” înălța frumoasa cântare părintele Daniil Milieș.
Vitoria suspină, bătu metanie sărutând lespedea de piatră și se înălță în picioare. Pentru dânsa slujba era isprăvită. Făcu semn lui Gheorghiță cu ochiul. Puteau să plece. Mai aveau în ziua aceea o mulțime de trebi și daraveruri.
— Bate vânt cald, zice ea intrând acasă. Se cunoaște că purcede zodia primăverii.
— Poate s-avem vreme bună pe cale, răspunse feciorul.
— Ehe, Gheorghiță, calea noastră-i lungă ș-au să ne mai bată viscole, căci trebuie să vie asupra lumii omătul mieilor, ș-al cocostârcilor. Până ce ne-ntoarcem noi, se pot întâmpla multe.
Flăcăul clătină din cap, fără să răspundă. Mama lui hotăra plecările și întoarcerile. Se vede că hotăra și vremea. El n-avea decât să se supuie.
— Ascultă, Mitre, grăi gospodina cătră argat, eu am a pleca puțină vreme de-acasă.
— Înțeleg eu asta, răspunse Mitrea râzând. Te duci s-aduci pe stăpân de pe unde-i sticlesc ochii și petrece.
— De unde știi tu asta?
— Am aflat și eu. Vorbesc unii și alții prin sat. Zic c-ar fi bine să iei ș-un căpăstru, ca să-l aduci mai ușor. Dacă purcezi astăzi, apoi până duminică ești înapoi. Să n-ai nici o grijă, că păzesc eu casa.
— Apoi se-nțelege, încuviință stăpâna. Eu am în tine toată nădejdea. Unde pui tu mâna, pune și Dumnezeu mila. Cât om lipsi noi, tu să stai acolo între vite și să dormi. Te scoli și le duci la adăpat, le pui sub bot mâncare și iar te culci. Să nu uiți să mănânci și tu, ca să nu-ți slăbească puterile. Vaca cea cu mânzat mai are oleacă de lapte. Mulgi și bei. Iar mânzatului leagă-i ragila{21} cea cu cuie pe bot, ca să împungă pe mă-sa când a năzui să sugă, și ea să-l bată și să-l alunge. Vrasăzică cu laptele mânzatului și cu făina din sac și cu ce ți-am mai pus eu acolo, o duci tu aceste trei zile.
— Apoi oi face și eu economie.
— Se-nțelege; nici nu m-aștept la risipă de la un gospodar așa ca tine. Iar dacă eu întârzii cumva și tu ai vreo nevoie, să știi că am spus o vorbă părintelui Dănilă. Să te duci pe la dânsul.
— Ce să fac la părintele Dănilă?
— Ți-a spune el; iar tu s-asculți.
Pășind în casă, își lepădă lângă vatră cojocelul. Apucă cleștele, risipi spuza și clădi pe cărbuni așchii de brad. Dădu fuga după apă; așeză ceaunul pe pirostrii. Puse într-un hârb de ceaun la sfârâit slănina și bucăți afumate de porc. Lăsă asta și începu a scoate și a clădi pe colțul patului poclăzi și scorțuri. Gheorghiță o privea cu aceeași mirare pe care o avea de câtăva vreme pentru maică-sa.
— Ce te uiți așa la mine? zise Vitoria zâmbind. Acestea și cu altele ai să le pui desară pe săniuță și ai să te duci pe întuneric până la părintele Dănilă. Rămân în sama cucoanei preotese Aglaia. Acu vină și mănâncă. Răstoarnă mămăliguța pe fund; ad-o la măsuță și te așază. De mâni, nu mai avem tihna asta. Cât om umbla ș-om căuta, mâncarea noastră are să fie din pumn și în picioare.
Flăcăul încuviință și asta, în tăcere. Ca să-și pitească lipsuri viitoare, înghițea felie după felie și întingea în topitură bucăți mari de mămăligă pe care le căptușea apoi cu brânză. Abia într-un târziu băgă de samă că maică-sa stă în fața lui cu brațele încrucișate și-l privește, fără să se atingă de mâncare. „Dacă-i într-adevăr vrăjitoare, cugeta el, apoi eu mănânc și ea prinde putere.”
Femeia strânse blidele repede, le opări și le rândui pe poliță. După ce așeză cea din urmă strachină, întoarse capul. Afară, în bătătură, oamenii se scuturau de omăt. Își potrivi în pripă broboada și deschise. Gheorghiță rămase neclintit la locul lui, ca să vadă ce mai este.
— Bucuroși de oaspeți? întrebă părintele bocănind cu cizme mari în tindă.
— Bucuroși. Mă rog dumneavoastră să poftiți. Sărutăm dreapta, părinte.
După preotul Milieș, intră domnu Iordan, crâșmarul. După domnu Iordan, își feri capul ca să nu se pălească de pragul de sus, un negustor nalt și subțire îmbrăcat în straie nemțești. Avea barbă și mustăți tăiate rotunjit și țăpos, parcă-și pusese pe jumătate de obraz o mască de arici roș. Stropituri mărunte de aceeași culoare îi pătau partea neblănită a obrazului. Își trase și el din cap căciula și pofti gazdei bună-ziua.
Femeia aruncase o privire repede de sus în jos și de jos în sus asupra lui. Apoi întrebă, ferindu-și capul:
— Dumnealui e negustorul?
— Dumnealui, răspunse domnu Iordan.
— Eu îs cunoscut și prietin al soțului dumnitale, intră deodată în vorbă omul cel nalt, uitându-se în juru-i și căutând loc să se așeze. În casa unui prietin eu am să mă așez chiar dacă nu mă poftește nimeni. Dar după părintele Daniil. Întâi să se așeze părintele și pe urmă am să șed și eu. Eu, nevastă, țin dugheană, crâșmă și han la Călugăreni. Acolo este totdeauna loc de popas pentru domnu Nechifor Lipan. Găsește o mâncare bună, un pahar de băutură ș-un pat de hodină.
— Dumneata ești domnu David?
— Eu sunt domnu David. Am luat bani de la domnu Nechifor Lipan; dar i-am și dat, pe marfă. Eu i-am fost întotdeauna cel dintâi mușteriu al lui. Și, aș putea zice, cel mai bun. Rareori trecea mai departe.
— Bine, domnu David. Când te întorci dumneata acasă, la Călugăreni?
— Mă întorc mâni, cu marfa pe care am s-o cumpăr.
— Atuncea de-aici până la Călugăreni om merge tovărășie.
— Om merge, de ce să nu mergem? Tovărășia e mai bună decât singurătatea. Dumneata ai vreo treabă la Călugăreni?
— Am, ceva mai departe.
Negustorul voi să mai întrebe ceva. Apoi se opri. Privi în juru-i și tăcu.
— Marfa-i în odaia cea mare de dincolo, începu iarăși cuvânt gospodina. Flăcăul meu a însemnat pe hârtia asta câte burdufuri de brânză și păpuși afumate și piei de miel mi-au mai rămas. A scris și preț, după ce m-am sfătuit cu părintele și cu domnu Iordan. Am lepădat ceva, ca să nu fie vorbă. N-am eu curaj acuma să mă neguțez. Dumneata cercetezi și numeri marfa și-mi pui banii pe masă.
Negustorul privi petecul de hârtie; tăcu. Închise dintr-un ochi. Întoarse pe celălalt spre domnu Iordan, însă el cerceta foarte atent pe gospodina locului.
— Dumneata ai nevoie de toate paralele? Să ți le pun grămadă aicea pe masă?
— Întocmai așa. Altfel întârzii o zi, ca să mă duc cu marfa la Piatra.
— Poți să întârzii și două zile.
— Se poate.
— Eu zic că se poate să fie și trei. Pe care negustor l-ai văzut dumneata lepădând banii așa, după poruncă? Eu vreau să vorbim, să mă conving că marfa îmi convine, că prețul nu se mai poate scădea; să număr banii și să constat dacă am cât trebuie. Un negustor se cade să simtă că-i negustor. Dumneata vrei ca la regele. Preț fix.
— Cum ai spus?
— Preț fix.
— Așa vreau eu, domnu David. Fă o bunătate și treci dincolo cu băietul și cu domnu Iordan și cercetază marfa. Cântărește, socotește. Dacă dumneata ești domnu David despre care-mi vorbește bărbatu-meu, apoi știu că ai câștigat destul de la dânsul. Mai câștigă acu și de la mine. Asta e meseria dumnitale, ca un negustor ce te afli.
— Câteodată am pierdut.
— Atuncea nu ești bun negustor.
— Am câștigat altă dată. Bine, să fie cum spui dumneata. Am să văd ș-am să socotesc. Ai să mai leși ceva și facem târgul.
Domnu David a cercetat îndelung marfa. A trecut apoi cu domnu Iordan afară și s-a sfătuit cu el. Își mângâia cu mâna stângă ariciul de pe obraz și cu dreapta suna niște chei în buzunarul adânc al măntălii de aba roșcată.
— Să-ți spun ceva, domnu Iordan, șopti el venind aproape, lângă umărul crâșmarului, și închizând ochiul drept; dacă n-aș fi ovrei și însurat, și munteanca asta n-ar avea soț, într-o săptămână aș face o nuntă. M-ar cununa părintele Daniil. Am luat marfa și ți-am dat dumnitale comisionul de care mi-ai scris.
După ce negustorul a numărat hârtiile de bancă și le-a pus clit{22} pe masă, Vitoria le-a ridicat cu atenție și le-a mai numărat și ea o dată. Treizeci și opt de mii de lei. Le-a învelit în jumătate din gazeta din care le scosese domnu David, le-a vârât în tașca ei de piele, a strâns cătărămile și a poftit pe părintele Daniil să-i ție tașca până a doua zi dimineață.
Gheorghiță urmărea cu mare luare-aminte toate vorbele și purtările maică-sii. Îi plăcea; dar se mira. Ar fi vrut s-o întrebe de ce dă popii banii. „Se teme să n-o prade careva la noapte.” Descoperind acest adevăr, se veseli și începu a râde singur.
Oaspeții plecaseră.
— Apoi n-am eu baltagul pe care mi l-a blagoslovit părintele? întrebă el.
— Acela-i pentru altceva, răspunse Vitoria.
Cătră asfințitul soarelui, negustorul a venit cu sania-i largă, cu doi căluți roibi, și a încărcat marfa. Cele din urmă raze luciră în țurțurii de ghiață ai streșinei, apoi în albastrul înalt al cerului. Era liniște și turnurile satului suiau drept în văzduh.
Gospodina făcu paturile devreme. Gheorghiță îi lăsă cuvânt că se duce în sat până la cântarea întâia a cucoșilor. Avea și el de făcut inspecție la o clacă de scărmănat. Vitoria stinse opaițul și rămase în întuneric, dar nu adormi îndelungă vreme.
Când se trezi, auzi sunând vântul dinspre amiază în cercevelele ferestrei. Acel sunet cu ciudate modulații era întovărășit de un răcnet întărâtat și răgușit. Cunoscu numaidecât glasul lui Mitrea.
Sări din pat și-și căută încălțările. Apoi își vârî nasul în geam. Se retrase și desprinsese cu luare-aminte din cui pușca scurtă cu două țevi, care sta atârnată de curea pe părete, așa cum o lăsase Nechifor Lipan, și pipăi oțelele și trase cucoașele.
Trecu, numai în sumăieș, la ușa de-afară. Atuncea auzi mai deslușit strigătul lui Mitrea. Dăduse la vite o dihanie. Toți cânii din împrejurimi se deșteptaseră și zăpăiau. Trase zăvorul. Când deschise, auzi și glasul lui Gheorghiță, amestecat cu al argatului, întinse pușca spre streșină și slobozi un foc. În clipă, din cornul de din dos al casei se desprinseră două umbre omenești și se depărtară, mistuindu-se în întuneric spre pădure.
Oamenii de la cele mai apropiate gospodării soseau într-ajutor cu zvon. Unii rupeau și desprindeau răzlogi din garduri. Mitrea povestea ca pe-o minune întâmplarea. Cum lupul sărise peste tohoarca lui și năzuise la scroafele din fundul șurii. Și cum dintr-o dată s-au sculat cu mânie scroafele asupra lupului, clefăind și pălindu-l cu sfârlele, până ce-a avut el vreme să puie mâna pe par. Avea el un par greu de corn, pe care îl ținea lângă dânsul pentru nevoi de acestea. Când i-a tras una, lupul a făcut hî! ca un om. Când i-a mai lepădat una, gata a fost. Cum l-au văzut pe-o coastă, cei doi dulăi albi au fost cu colții în beregata lui.
— Dar de ce răcneai așa, dacă l-ai doborât? întrebă Vitoria.
— Mi-a fost frică tare… mărturisi Mitrea și păli cu botul opincii în leșul lupului.
Femeia se uita pe gânduri la dihania zdrobită și-n juru-i urmărea în închipuire umbrele care-i stătuseră ca o primejdie aproape, întoarse ochii spre stele, simți sub sumăieș vânt cald; și în toate înțelegea semne, încă nedeslușite.
Cum trecu în casă, aprinse gazornița și puse pe flăcău să încarce iarăși pușca. Acuma se vedea că trebuie să ieie cu dânsa arma aceasta a lui Lipan. Cine știe ce pușcă va fi fiind! Poate-a lovit cândva om; de aceea-i scurtată cu pila, hoțește. Lipan o cumpărase demult, de la un pribeag, și o ținea pentru vremuri de primejdie. Deci trebuia să i-o ducă cu mâna ei.
Nu mai simți nevoie să se hodinească. Se încălță cu opinci și-și așeză în desagi straie de schimb și ciuboțele. Tarnițele{23} cu poclăzile, pentru căluții cei pagi, erau gata, cu trăistile cu merinde aninate de ciochine{24}. Sumanele și cojoacele erau înșirate alături. Îndată ce trec cei din urmă nouri și vin zilele calde, pot lepăda cojoacele la un han pe cale și pot rămânea mai sprinteni.
— Dar cât avem să stăm? întrebă, cu nesfârșita-i mirare, Gheorghiță.
— Nu stăm; umblăm, până găsim ce căutăm. Altă rânduială n-avem. Nu uita s-ascuți baltagul; ca să ai mai multă nădejde într-însul.
În zori-de-ziuă, vineri în 10 martie, munteanca și feciorul ei au închingat caii cei pagi ș-au încălecat. Au trecut pe la părintele Dănilă și Gheorghiță a adus maică-sii tașca de la cucoana preuteasă Aglaia. Au coborât la crâșmă și-au trezit pe negustor. Au cerut domnului Iordan rachiu într-o ploscă de lemn. Și când răsărea soarele, se aflau afară din sat, în lungul pârăului, cătră apa Bistriței.
Pe omături moi fâșâia austrul și cerul era ca floarea de zlac{25}. Gheorghiță purta aninat în laț, în dosul coapsei drepte, baltagul. Vitoria potrivise și legase pușca cea scurtă dinapoia tarniței. Umblau alături înaintea săniei jidovului. Când izbucni soarele în răsărit cătră Bistrița, întâi munteanca și pe urmă flăcăul își făcură de trei ori semnul sfintei cruci, închinând fruntea spre lumină.