Cu grabă, dar fără lacrimi, femeia făcu cea dintâi rânduială. Despărți din tărhatul umed și muced o pocladă și o așternu peste rămășițele lui Nechifor Lipan. Flăcăul părea cu totul zăpăcit. Abia acuma înțelegea că acolo zace tatăl lui. Plângea ca un copil mic, cu ochii mititei și buzele răsfrânte. Femeia stătu în picioare, cu mâinile cuprinse sub sâni, și căuta să-și deie samă de loc. De sus, de lângă parapetul de piatră, săpătura costișei venea oablă ca o prăpastie. Sus, era umplutură pardosită cu lespezi cioplite. Până jos în cotlonul râpei, arăta să fie cam douăzeci de metri. Aicea malul era ros și scobit și avea în față puțintel tăpșan ocolit de colțuri de stâncă. În urmă râpa se prăvălea mai în fund. Era un loc așa de strâmt, așa de singuratic, așa de dosit. Numai soarele îl ajungea și-l bătea în plin. Nu suia la nici o potecă; n-avea nici un fel de legătură în curmeziș cu vecinătățile. Aici fusese soarta lui Nechifor Lipan, să cadă ca-ntr-o fântână, lovit și brâncit de mâna dușmanului. Nimeni nu mai putuse vedea acea cruntă priveliște. Oamenii călători treceau fără grijă pe sus; păstorii n-aveau într-acolo loc de apropiere.
Soarele de toamnă răsărise și asfințise asupra mortului singur și asupra calului zdrobit. Veniseră asupra leșurilor ploile cele negre; hultanii și corbii stăteau asupra lor ciucur, iar în vremea nopților au venit dihăniile din râpile muntelui, sprijinind în mort labele și trăgând cu colții. Numai acest câne a știut toate și a vegheat în preajmă până ce l-a alungat foamea către oamenii vii. S-a mai întors din când în când și a mai așteptat; după aceea, într-o zi, a sosit vifor și ninsoare și iarna a astupat râpa. Acuma soarele a curățit-o și a eliberat-o, după o voință a lui Dumnezeu, și tot după aceeași voință, cânele, trecând pe sus, a adulmecat mirosurile și i-a dat ei știință.
Observând că flăcăul nu-și venise încă în fire, măsură din ochi înălțimea până sus și prubului cum s-ar putea cățăra la drum. Pipăi anume locuri cu piciorul și-și căută sprijin, întinse brațele spre așchii de piatră și găsi o cale cotită și anevoioasă.
— Am treabă sus, strigă ea lui Gheorghiță; mă întorc îndată. De sus, de lângă parapet, chemă cânele:
— Vin-aici, Lupu.
Dulăul sui sprinten pe urmele ei. Îl puse lângă cai, paznic împotriva trecătorilor. Apoi cotrobăi în boclucuri și se coborâ iar la vale cu chibrituri și c-o făclie de ceară. Aprinse făclia și o potrivi la dos, în scobitura malului.
Avea în ea o putere nouă, care-i răzbea în toate mișcările și în priviri.
— Gheorghiță, hotărâ ea, tu să stai aici, să priveghezi pe tatu-tău. Iar eu mă scobor în grabă la Sabasa ca să dau de știre. Vin cu căruța și cu domnu Toma, ca să luăm mortul, și-l ducem în sat și să împlinim cele de cuviință.
— Bine, mămucă, suspină flăcăul. Oi sta aici, după cum îmi poruncești.
— Să stai, Gheorghiță! Eu nu întârzii mult. Vezi să nu se stingă lumina.
Sui iar la drum, încălecă și se duse, lăsând pe Lupu lângă celălalt cal.
Flăcăul privea lumina făcliei. Abia o putea deosebi din strălucirea soarelui, care bătea pieziș. Fără o voință anumită, se așezase într-o lăture, mai mult cu spatele, spre poclada care acoperea ciolanele, zgârciurile, părul și lucrurile tatălui său, amestecate. Nu s-ar fi putut spune că are vreun dezgust, dar de când trăia pe lume nu-i fusese dată o asemenea cumplită vedere. Ridicând ochii și privind departe, băgă de samă că se află într-un loc cu totul pustiu, între stânci, între râpi, sub cerul înalt. Pădurea era aproape. În fundul prăpustiilor se mai țineau ostroave de omăt.
Dintr-o dată strălucirea soarelui trecu spre vârful brazilor și către piscuri. Cu coada ochiului, văzu lumina făcliei crescând în umbra văgăunii. Era o liniște neclintită, parcă toate împietriseră în asfințitul de soare. Stătu și el neclintit ca toate, ascultându-și bătăile inimii. Tresări numai când auzi sus, în aurul luminii, un strigăt de pajură. Chemase de două ori. O văzu deasupra, plutind lin pe aripi; își mișca numai capul; parcă-l privea pe dânsul. Se auzi altă chemare mai depărtată. Pajura pluti într-acolo. Cerul rămase singur și în curând din cer păru că ninge înserarea. Judecându-se el singur pe sine, flăcăul se încredința că nu simte în el vreo sfială; ar fi dorit numai să aibă în preajma lui un suflet viu. Cânele era însă la drum, sus. Lătrase numai o dată. Acuma tăcea și se făcuse noapte. Deci nu mai trecea nici un drumeț.
Luceau stele. Porni o adiere de vânt.
Auzi în prăpastie un scâncet de dihanie. Poate i s-a părut. O neliniște fierbinte i se porni din măruntaie și-l fulgeră în creștet. Răsări în picioare și căută loc de trecere pe urmele maică-sa. Zgrepțenând cu unghiile și împingându-se la deal cu călcâiele, ajunse asudat și gâfâind sus. Calul necheză ușurel; cânele veni lângă dânsul. Acolo sus, la drum, i se părea că e mai puțin întuneric. Îndată ce iese luna, toate au să se lumineze deplin. Are să se lumineze deplin și jos în văgăună. Acolo s-a înălțat în picioare mortul, învălit în pocladă, așteptând binecuvântarea din urmă și rugăciunile de care n-a avut parte.
Își aplecă urechea. Trăgea o adiere abia simțită. Bănuia în râpă pipăiri de pași și-n împrejurimi foșnet. I se deslușiră în urechi zvonuri de pâraie depărtate. Târziu, prin lumina de lună, trecură pe deasupra brazilor paseri străine. Singurătățile muntelui pulsau de apele primăverii; viața tainică își întindea iar punțile peste prăpăstiile morții. Sângele și carnea lui Nechifor Lipan se întorceau asupra lui în pași, în zboruri, în chemări. Flăcăul nu înțelegea din toate decât o frică strecurată din pământ în el, și începu să vorbească cu cânele și cu calul adresându-le cuvinte fără noimă. Tot ca să-i treacă vremea mai ușor, căută traista cu orz. După aceea își pregăti un culcuș și se învăli în pocladă. Zgomotele nopții îi părură abia simțite și i se îngreuia trupul de somn, când Lupu dădu glas către vale.
Zvârlindu-se în sus, se păli cu fruntea de traista de orz aninată în capul calului. Apoi răcni spăriat: „Cine-i?” Nu-i răspunse decât cânele, care zăpăi iar. Când cânele se liniști, flăcăul auzi, în tăcerea cuprinsului, bătaia ca de clopot a fierăriilor de la o căruță.
Auzi chemări, aproape. Cunoscu glasul lui domnu Toma. Venea cu Vitoria Lipan, nu numai crâșmarul, ci și județul satului, ș-un străjer. Poposiră, deshămară iapa, aprinseră un foc de găteje lângă parapetul podului.
— Arde făclia Gheorghiță? întrebă Vitoria.
— Cred că arde… răspunse flăcăul cu îndoială.
— Vai, băiete, îl mustră femeia, cum nu înțelegi tu o datorie ca asta! Coboară și vezi. Ține, am adus de la biserică fanarul acesta cu semnul crucii. Aprinde lumânarea din el și potrivește-l frumos la căpătâiul lui tată-tău. Să știi că nu se poate să-l ridicăm azi, poate nici mâni. Cât ar fi, trebuie să-l priveghem, și m-am înțeles cu părintele Tudorache ca să vie să citească aici.
— Dar de ce nu putem să-l ridicăm? se împotrivi Gheorghiță, neguros.
— Nu se poate, căci ei își au rânduielile lor.
— Care ei?
— Stăpânirea își au rânduielile lor cum să steie toate pe loc până ce vine domnu subprefect pe care l-am văzut noi la Farcașa, și doftorul, și domnu procuror.
— Da’ de ce să vie? Ce au ei cu noi?
— Cu noi n-au nimica. Au cu mortul, să vadă cum și ce. Să cunoască și ei cum că într-adevăr a fost ucis, și după-aceea să înceapă a căuta pe făptași. Eu întâi am țipat ca să mă lase în pace să-mi iau omul, și să-i fac cele de cuviință. Dar atuncea s-a sculat domnu Toma care-i de față, și m-a sfătuit să mă supun, că altfel ne vâră judecătorii în închisoare. Dac-am văzut ș-am văzut, ce să fac? m-am supus. Or face ei cum au rânduiala și după aceea mi-or da mortul. După asta nu mai au nici ei nimic cu mine, nici eu cu dânșii.
— Țțț! nu așa nevastă, se amestecă, nemulțămit, domnu Toma; ei doar nu fac asta dintr-o răutate. Rânduiala aceasta o au ca să poată găsi pe ucigaș.
— Domnu Toma, nu te supăra. Dacă s-or uita la niște ciolane, parcă au să știe care-i făptașul?
— Nu-i numai asta. Ai să arăți și dumneata ce știi și ce bănuiești.
— Eu? se miră munteanca și privi pieziș spre ceilalți oameni, care suiseră cu ea din Sabasa. Apoi tăcu și-și acoperi buzele cu podul palmei stângi. Tare-ți mulțămesc, domnu Toma, pentru ajutorul care-l dai, adăogi ea cu glas blând; și-i fi bun să mai trimeți aicea, mâni, căruța cu părintele, așa precum te-am mai rugat. Ți-oi plăti cât îi spune, ș-oi socoti ajutorul dumnitale ca o binefacere. Pune în căruță, odată cu părintele, pâni douăzeci, măsline două chile, și scrumbii zece, și rachiu cinci gărăfi de câte-o ocă. Scrie și acestea în catastif la dumneata, pe lângă cele ce am adus acuma cu noi. Cine-a binevoi să vie aici ca să vadă ori să privegheze pe mort să-l cinstesc c-un pahar și să-i dau o bucată de pită cu ceva, ca să fie pomenire. Poftesc ș-acuma pe domnu județ și pe străjer. Gheorghiță, scoate din fân, din căruța lui domnu Toma, o garafă și ad-o aici, la foc.
Oamenii s-au bucurat și au zâmbit cu voie-bună cătră nevastă, prin lucirea flăcărilor. Vitoria le-a turnat rachiu și au băut pe rând din același pahar, neuitând să închine pentru mort. Domnu Toma, mai ales, a vorbit drept după inima Vitoriei:
— Dumnezeu să-i ierte lui Nechifor Lipan toate greșalele cu voie și fără voie și să binevoiască a-i da, măcar de-acu înainte, hodină în pământ.
La această închinare Vitoria a crezut de cuviință să lăcrămeze, înainte de a bea, a vărsat pentru mort o picătură din pahar. Asta o făcea de mult, de când se arătase înțelegerii ei adevărul.
Flăcăul a coborât fanarul în râpă. Ceilalți au așteptat ziua, lângă foc, cinstind din când în când băutura. Pe urmă s-au dus și ei să descopere și să vadă pe Lipan.
Domnu Toma s-a întors în sat cu străjerul. După hotărârea Vitoriei, i-a năimit cal și l-a repezit solie de-al doilea la domnu subprefect Năstase Balmez, să-l roage să binevoiască a împlini cât a putea mai degrabă rânduielile stăpânirii; că nevasta mortului îl roagă cu lacrimi și plătește toate cheltuielile.
În cursul zilei s-a ostenit părintele la deal, între gărăfi și pâni, și cu mare greutate s-a pogorât în râpă, deși Vitoria tocmise om ca să taie și să sape trepte. Sfinția sa era bătrân și pântecos și cu greu a izbutit a se înfățișa la datorie. Punându-și patrafirul, și-a mângâiat barba albă, a deschis cartea și a prins a ceti cuvinte vechi. Din când în când se oprea, ca să răsufle de trudă. Văduva a dat la o parte un colț de pocladă, ca s-audă și mortul și să se uite la cer cu găvanurile negre ale căpățânii. Oameni din sat și trecători de aiurea veniseră nu atât pentru citanie, cât pentru pomana mortului. Femeile spuneau unora și altora întâmplările și era de mirare cum sosiseră, pe vânt, ori prin pământ, vești de dincolo de munte, cum că făptașii ar fi niște oieri care ar fi trăitori în acele părți.
Vitoria asculta atent vorbele și se gândea că numaidecât trebuie să treacă la o prietenă a ei de-acolo, s-o poftească la îngropăciune și să mai afle ce vorbe s-au mai spus și ce iscodiri s-au mai îndeplinit. Avea chiar o plăcere gândindu-se că a rămas cineva acolo care scormonește și află.
Autoritățile nu s-au putut aduna în râpă decât a treia zi. Vitoria a stat c-un umăr întors, ascultând ce puteau să spună niște oameni care n-aveau nimic cu Nechifor Lipan. Au descoperit oasele, s-au uitat la ele; unul a cercetat căpățâna; pe urmă a scris pe hârtie ce-au văzut și ce-au înțeles. Jignită a fost munteanca mai ales de faptul că niciunul nu și-a făcut cruce și n-a spus o vorbă creștinească pentru sufletul lui Nechifor.
Domnul subprefect Anastase Balmez și-a adus aminte că a mai văzut-o pe munteancă.
— Acesta ți-i omul după care umblai? întrebă el.
— Acesta-i, domnule, răspunse munteanca.
— După cât se vede, e ceea ce bănuiam eu încă de-atunci. Omul dumnitale a fost omorât și jefuit.
— Da, domnule, răspunse cu blândeță Vitoria; însă în tașcă, s-au aflat ceva parale, și chimirul n-a fost desprins de pe el.
— Atunci să-l fi ucis careva din dușmănie?
— Cum pot crede una ca asta, domnule, când el a călătorit cu prieteni de la Dorna pân-aici?
Atunci Vitoria s-a crezut datoare să spuie ce știa. Anume că, după cumpărătura de oi de la Dorna, Nechifor a venit pân-aici cu doi tovarăși și prieteni, care trăiesc și acuma peste Stânișoara, la un loc care se cheamă Doi Meri. Acei prieteni arată că au cumpărat oile lui Lipan și i-au numărat banii. După numărătoarea banilor, care s-a făcut sus, Lipan s-a întors, purcedând spre casă. Atunci se vede că cineva, care a fost de față ș-a văzut târgul și banii, s-a luat după el și l-a lovit. I-a răpit banii oilor. Altfel nu poate să fie, arăta Vitoria; căci așa spun acei doi prieteni ai mortului, anume Calistrat Bogza și Ilie Cuțui. Deci Lipan nu și-a pus banii la un loc cu cei care-i mai rămăseseră; ci-i purta în mână. Ucigașul l-a lovit și i-a smuls banii; căci, cum l-a lovit, Lipan a căzut în râpă cu tot cu cal. Să se fi dus după el, e mai greu de crezut; căci era cânele, care s-ar fi luptat cu îndârjire pentru stăpân. Ca să jefuiască pe mort, acel care lovise trebuia să ucidă și cânele, însă cânele s-a aflat viu. Rămâne de văzut cine era acel străin martor, care a văzut pe Lipan primind banii. După cât înțelegea ea, gospodarii nu-și aduc aminte cine ar fi fost acel om străin. Dar dacă i-a strânge stăpânirea, ei au să mărturisească și au să-l arate. În același timp se înțelege că au să facă și dovada cumpărăturii oilor cu vreo chitanță pe care Lipan a scris-o în vârful muntelui, deși acolo nu se află nici un fel de cancelarie, iar vântul nu aduce în vârtejurile lui acolo nici cerneluri, nici pene de scris. Hârtia de cumpărătoare a oilor e la Lipan în tașcă, nu-i la dânșii; însă dacă spun ei că au dat bani pe partea lui de oi și i-au numărat acolo cu martor, cine poate îndrăzni să spuie că nu-i așa? Adevărat este că lumea se dovedește plină de vorbe și înșelări și ar fi spunând unii și alții de peste munte că toată treaba asta n-ar fi curată; însă ea nu poate obijdui pe nimeni, fiind încredințată că Dumnezeu va scoate la urma urmei adevărul la lumină.
— Femeie, zise domnu Anastase Balmez, răsfrângându-și cu dispreț buzele; din ce spui dumneata, eu nu pot alege nimica. A fost vreun martor când s-a făcut târgul?
— Nu știu, n-am de unde ști, domnule subprefect; dumneata vei întreba și gospodarii vor răspunde.
— Bine, la asta ne pricepem noi, și avem să-i întrebăm. Dar dumneata știi ceva despre acel martor? De unde l-ai scos?
— Eu nu l-am scos de nicăieri, domnule subprefect; dar trebuie să fi fost. Dacă n-a fost acolo un străin pe care l-am putea trage la răspundere, atunci să deie samă prietenii.
— Dumnezeu să te înțeleagă, femeie. Bănuiești cumva pe acei prieteni, Calistrat Bogza și Ilie Cuțui?
— Ferească Sfântul; eu nu bănuiesc pe nimeni. Ei au să vă spuie ș-au să-și deie sama, ca niște gospodari ce sunt. Până la Borca, în urma oilor, au umblat și el. Dincolo, peste munte, nu s-au mai văzut decât doi. Pe-al treilea l-au mâncat hultanu și lupii, după cum se vede. Dumnealor să arate cine a dat cu baltagul; căci și asta se vede în căpățâna aceasta. Eu n-am de unde ști; dumneavoastră nici atâta; să spuie dumnealor, să arate pe acel care a fost martor și a văzut numărătoarea banilor.
— Ce martor, femeie? Ce-mi tot vorbești de martor?
— Grăiesc și eu ca o minte slabă ce mă aflu.
— Lasă martorul, femeie. Datoria mea e să strâng în chingi pe cei doi. Oricât de vicleni ar fi, cu mine nu se pot pune. Am descoperit eu cazuri mai grele.
Vitoria își strânse umerii și buzele:
— Dumneavoastră, domnule subprefect, veți face cum veți crede că-i mai bine; numai să-mi dați învoire să-mi îngrop omul și să-i fac rânduielile creștinești. Vă rog să scrieți și ciobanilor.
— Care ciobani?
— Ciobanii lui Lipan, care aveau în samă oile lui. Nu se poate să nu știe și ei de vânzare – dacă într-adevăr a fost vânzare.
— Dumneata crezi cumva că n-a fost vânzare? și l-au ucis cei doi ca să-i ieie oile?
— Eu n-am spus asta, domnule. Am spus să scrieți ciobanilor. Nu se poate să-i lepede stăpânul lor așa, fără să le plătească simbriile și să-i cinstească, după datină.
— Ai dreptate, vom face întrebare. Și cred, nevastă, că n-ar fi rău să mergi și dumneata cu mine acolo, să fii de față când am să-i chem pe Bogza și pe Cuțui.
— Merg, de ce să nu merg? se învoi Vitoria. Am acolo treabă și c-o prietenă a mea, soția unui negustor. Vreau s-o poftesc și pe dânsa să fie de față când vom coborâ aceste oase în sat, ca să le punem la hodină, în pământ. Se cuvine să poftesc și pe acei gospodari, cu nevestele.
— Cum așa? Eu mă duc să-i cercetez și dumneata îi poftești la îngropăciune?
— De ce să nu-i poftesc? îi poftesc și la îngropăciune, și la praznic, ca pe niște buni creștini. Eu n-am nimic cu dânșii; Dumnezeu nu mi i-a arătat încă. Oamenii pot vorbi una și alta; femeia lui Cuțui poate spune despre Bogza că ar fi având visuri urâte și grăiește prin somn; dumneavoastră, ca stăpânire, puteți să le puneți întrebări; dar eu ce pot face decât o îngropăciune cu datoriile care se cuvin morților? îi poftesc și pe dânșii; de ce să nu-i poftesc? Vă poftesc și pe dumneavoastră, dacă nu vi-i cu supărare. Parcă așa nu vor fi subt ochii dumneavoastră?
Domnu Anastase Balmez clătină din cap și rămase gânditor. Iar avea femeia dreptate; însă nu credea de demnitatea lui să recunoască. O cercetare discretă și delicată i se înfățișa ca sistemul cel mai bun să descopere și să apuce de grumaz pe făptași. Negreșit, cei doi gospodari nu vor putea să refuze să vie la înmormântare în Sabasa. Asta ar fi ceea ce, în drept, se cheamă o confruntare cu cadavrul victimei. Încercă să lămurească asta femeii. Acuma în sfârșit i se părea c-o înțelesese și o judecă destul de vicleană și ascunsă. Vitoria nu putea ști ce poate fi o confruntare, dar primi, zâmbind, hotărârea autorității – cugetând în sine că nu-i rău să fie amestecat și boierașul acela cu căciula țuguiată, în zvonurile, prepusurile și intrigile otrăvite care creșteau ca un bulz de omăt în cealaltă vale, în sat la Suha. Cât era el de boier și de fudul, ea și cucoana Măria îl puteau vinde și răscumpăra, jucându-l pe deget, cu tot cu doftor, cu tot cu Bogza și Cuțui, și cu tot cu nevestele lor.
Autoritățile sfârșindu-și cercetarea, femeia trase iar poclada peste ciolane și schimbă lumânarea din fanar. În același timp suspina și bocea încet, dar cu coada ochiului priveghea în toate părțile la oamenii aceia străini, în straie negre, și cu urechea era atentă la tot ce se spunea și se șoptea.