La poarta țintirimului au stat ajutor lângă Vitoria domnu Toma și cucoana Măria. S-a dat fiecăruia dintre cei care ieșeau, întru pomenirea mortului, un sfert de pâne ș-un păhărel de rachiu. Bărbații și femeile șopteau închinarea rituală: „Dumnezeu să-l ierte!”, deșertau dintr-o dată băutura, apoi frângeau din pâne o bucată cu care își astupau arsura plăcută a gurii.
Copiii râdeau și se hârjoneau printre morminte.
După ce făcură împărțeala pomenilor și a colivei, preoții își scoaseră de pe ei odăjdiile. Mai aveau un crâmpei de slujbă, care nu era dintre cele mai ușoare. Vitoria grăbi spre ei, ca să-i poftească la praznic, acasă la domnu Toma. Acolo aveau să se adune și oamenii stăpânirii, cu domnu subprefect, și gospodarii străini veniți de peste munte.
Gospodina lui domnu Toma făcuse toate cum putuse mai bine. Fiind vremea postului celui mare, în privința mâncării era mai greu. Dar era băutură destulă și bună, care împlinea lipsurile. Mai aleseră un vin din jos, de la Odobești în care domnu Toma își punea toată credința.
Când s-au așezat la masă, soarele era în asfințit. Răposatul își găsise în sfârșit hodina. Cei vii începură să mănânce găluște de post și curechi prăjit cu oloi de cânepă. Preoții și cu domnul subprefect stăteau la locul de cinste, în fundul odăii. Gospodarii de la Doi Meri mai cătră margine. Vitoria se așeză în apropierea lor.
După ce cinstiră câteva pahare, începură a vorbi despre treburile de pe lumea asta.
— Dumneata, domnule Calistrat, zise munteanca, mi se pare că nu prea mănânci.
— Ba mănânc, slavă Domnului și bogdaproste.
— Atunci nu bei. Se cuvine să bei pentru un prietin.
— Ba mai ales am băut. Mă gândesc că suntem departe și avem a porni la drum asupra nopții.
— Ce are a face asta? Parcă dumnitale ți-i frică noaptea? Văd că ai baltag.
— Am.
— Frumos baltag. Ia mai bea un pahar, ca să văd și eu. Și pe urmă vei mai bea și altele, după pofta inimii dumnitale. Arată-mi și mie acel baltag. Poftesc să-l văd. Are și Gheorghiță, flăcăul meu, unul, alcătuit întocmai la fel.
Bogza rânji nu cu voie bună și trecu femeii baltagul, prin latura mesei. Femeia își chemă flăcăul. Era la spatele ei.
— Gheorghiță, ia vezi și tu. Pare-mi-se că tot așa-i ș-al tău. Numai că al tău abia a ieșit din foc și de sub ciocan. Acestalalt e mai vechi și știe mai multe.
Râzând, nevasta trecu feciorului baltagul. Calistrat întinse mâna spre armă; apoi și-o retrase. Flăcăul îi cerceta cu luare-aminte ascuțișul curb și părțile late.
— Lasă-l să se uite și să vadă, domnu Calistrat, zise munteanca. Dumneata poftim și mai cinstește un pahar de vin de la Odobești. Dumneata cunoști și știi tare bine că asemenea vin mai ales îi plăcea și lui Nechifor Lipan. Eu cred așa, vorbi ea deodată cu alt glas, întorcându-se către meseni. Eu cred așa, domnu Calistrat: că soțul meu umbla singur la deal pe drumul Stânișoarei și se gândea la oile lui. Poate se gândea și la mine. Eu n-am fost față, dar știu. Mi-a spus Lipan, cât am stat cu dânsul, atâtea nopți, în râpă.
— Ce ți-a spus? râse Bogza.
— Mi-a spus cum a fost, răspunse munteanca privindu-l ațintit și zâmbind.
— Asta n-oi mai crede-o.
— Ba s-o crezi. Îți aduci aminte, domnu Calistrat, că Lipan avea cu el ș-un câne?
— Mi-aduc aminte, îi zicea Lupu. Era harnic câne și viteaz.
— Ei, vezi, domnu Calistrat? Eu știu și asta, că acel câne s-a pus pentru stăpânul lui, când i-a văzut în primejdie viața.
— Se poate să se fi pus.
— Crezi că a pierit și cânele?
— Nu cred. Mai degrabă s-a prăpădit.
— Așa zic și eu. Dar dacă s-a prăpădit, se poate găsi.
— Asta-i mai greu.
— Greu pân-într-atâta nu-i, domnu Calistrat, când este voința lui Dumnezeu. Te rog să mai bei ș-acest pahar. Să-ți spun cum s-a întâmplat?
Masa tăcuse. Interesat, domnu subprefect Balmez își puse coatele pe ștergar și-și întoarse urechea stângă, cu care auzea mai subțire, privind în același timp și cu coada ochiului. Simțindu-se observat, Bogza se neliniști.
— Dumneata știi și eu nu știu, zise el cu îndrăzneală. Dacă știi, spune.
— Să-ți spun, domnu Calistrat. Omul meu se gândea, vasăzică, la ale lui și la mine și umbla la deal în pasul calului, suind spre Crucea Talienilor.
Femeia se opri.
— Ei? o îndemnă, zâmbind, domnu subprefect. Spune. De ce te-ai oprit?
— Unii ar putea zice că venea la vale. Dar eu știu mai bine că se ducea la deal. Dar nu era singur. Avea cu el cânele. Și se mai aflau în preajma lui doi oameni. Unul dăduse călcâie calului și grăbise spre pisc, ca să bage de samă dacă nu s-arată cineva. Al doilea venea în urma lui Lipan, pe jos, și-și ducea calul de căpăstru. Să știți că nu era noapte. Era vremea în asfințit. Unii cred că asemenea fapte se petrec noaptea. Eu am știință că fapta asta s-a petrecut ziua, la asfințitul soarelui. Când cel din deal a făcut un semn, adică să n-aibă nici o grijă, că locu-i singuratic, cel care umbla pe jos a lepădat frâul. Și-a tras de la subsuoara stângă baltagul și, pășind ferit cu opincile pe cărare, a venit în dosul lui Nechifor Lipan. O singură pălitură i-a dat, dar din toată inima, ca atunci când vrei să despici un trunchi. Lipan a repezit în sus mânile, nici n-a avut când să țipe; a căzut cu nasu-n coama calului. Întorcând baltagul, omul s-a opintit cu el în deșertul calului, împingându-l în râpă. Chiar în clipa aceea cânele s-a zvârlit asupra lui. El l-a pălit cu piciorul dedesubtul botului. Calul tresărise de spaimă. Când a fost împins, s-a dus de-a rostogolul. Cânele s-a prăvălit și el. S-a oprit întâi hămăind întărâtat; omul a încercat să-i deie și lui o pălitură de baltag, dar dulăul s-a ferit în râpă și s-a dus târâș după stăpân. Asta-i. Cel din urmă a încălicat, s-a grăbit după cel din vârful muntelui, și s-au dus. Nu i-a văzut și nu i-a știut nimeni până acuma.
Munteanca tăcu și se uită, cu buzele strânse, către cucoana Măria. Nevasta lui domnu Vasiliu, ca și cei care erau de față, sta într-un fel de încremenire și așteptare. În toată lumea de-acolo erau bănuieli. Vorbele și iscodirile lucraseră cu hărnicie. Deci toată lumea înțelegea întrucâtva istorisirea muntencei. Numai cât cei mai mulți nu-și puteau da samă de ce muierea asta străină umbla cu pilde și răutăți. Dacă are vreo bănuială, să spuie; dacă are vreun prepus, să-l deie pe față. Asemenea cuget se aduna, cu mânie, mai ales în Calistrat Bogza. El de la început, de cum a văzut-o întâi și întâi, a priceput că nevasta oierului vine asupra lui. Pe urmă a stat cu răbdare, îndoindu-se că s-ar putea cumva descoperi asemenea faptă care n-a lăsat după ea nici o urmă. Femeia are să se zbată fără folos și după aceea are să se ducă în treaba ei.
Dar ea nu se ducea. Umbla cu vorbe și cu intrigi proaste. Punea la cale pe nevasta lui Cuțui. Strecura vorbe de vrăjmășie Ilenei. Stârnea pe oameni cu feluri de feluri de închipuiri. O lăsa. Ce-i putea face? Îi era și milă de dânsa într-o privință, căci era o văduvă care-și căuta bărbatul.
De mare mirare este cum l-a putut descoperi într-o râpă așa de prăpăstioasă și de singuratică. Mai de mirare sunt alte vorbe pe care le scornește din nou. Și acuma, povestea întâmplării.
Prost și tâmp ar fi să-și închipuie că ea a fost de față. Mai prost și mai tâmp să creadă că mortul a putut vorbi. Asta n-o mai crede nimeni în ziua de azi. Și totuși, muierea aceasta care-l urmărește, a arătat întocmai lucrurile, punct cu punct, pas cu pas. Să fie adevărat, cum spune Ileana, și cum arăta Gafița când nu era încă așa de otrăvită de dușmănie, să fie adevărat că se pot face vrăji și sunt oglinzi în care poți privi lucruri trecute și viitoare? Un bărbat nu poate crede asta; deși, dacă n-ar fi, nu s-ar povesti.
La urma urmei, să arate de unde știe și să deie pe față lucrurile cum sunt. Știe, poate, ceva de la nevasta lui Ilie Cuțui. Nepotrivit lucru este să ai de a face cu asemenea prietini și tovarăși ticăloși. Dar nici Ilie Cuțui n-a putut vedea în totul lucrurile cum s-au petrecut, în toate amănunțimile lor. Mai ciudat este că nici el nu știa bine cum a fost. Abia acuma vede că au fost așa întocmai.
Pe când i se învălmășeau aceste cugetări, Bogza, simțindu-se privit, bău pe nerăsuflate un pahar de vin, și încă unul. După aceea, fără să știe cum, luă deodată o hotărâre năprasnică. Muierea-i muiere și bărbatu-i bărbat. El era un bărbat, de care încă nu-și bătuse joc nimeni în viața lui.
— Dă baltagul, vorbi el, încă stăpânit, întinzând mâna îndărăt către Gheorghiță.
— Mai stai puțintel, îl opri femeia, ca să încheiem praznicul după cuviință. Ce te uiți, Gheorghiță, așa la baltag? întrebă ea după aceea râzând; este scris pe el ceva?
— Ascultă, femeie, mormăi cu mânie Bogza, de ce tot mă fierbi și mă înțepi atât? Ai ceva de spus, spune!
— Nu te supăra, domnu Calistrat, eu întreb pe băiet dacă nu citește ceva pe baltag.
— Destul! răcni gospodarul bătând cu pumnul în masă și înălțându-se de la locul lui. Tacâmurile se învălmășiră, mesenii se ridicară speriați. Ceea ce se făcea nu era bine, căci era la un praznic. Bogza avea întrucâtva dreptate.
— Destul! răcnea omul, destul!
Glasul îi răguși dintr-o dată.
— Destul! Pentru o faptă, este numai o plată. Chiar dacă aș fi eu, mi-oi primi osânda de la cine se cuvine. Dar nu sunt eu. Ce ai cu mine?
— Eu? N-am nimic! se apără munteanca, uimită mai presus de orice de o întrebare ca aceea.
— Cum n-ai? mugi Calistrat, împrăștiind cu dosul mâinilor talgerele și paharele. Dar cu cine vorbești tu așa, muiere? Dar ce? Ai trăit cu mine, ca să ai asupra mea vreun drept?
— Gheorghiță, vorbi cu mirare femeia, mi se pare că pe baltag e scris sânge și acesta-i omul care a lovit pe tatu-tău.
Calistrat se smulse din locul lui, repezindu-se spre flăcău, ca să-și ieie arma. Cuțui i se puse în față, poprindu-l cu brațele încordate, ca pe un mal. Dar în gospodarul cel mare izbucnise crâncenă mânie. Păli cu pumnul pe Cuțui în frunte și-l lepădă la pământ. Bătu cu coatele pe cei de aproape și-i dărâmă și pe ei. Se zvârli cu coatele pe ușa deschisă, mugind. Vitoria fâlfâi cu brațele ca din aripi după el. Într-o clipă fu și ea în prag, țipând:
— Gheorghiță! dă drumul cânelui!
Flăcăul avea de mai nainte hotărât cum să facă. Se încurcă însă în lanțug, în cotlonul șurii. Prin lucirea amurgului, Bogza îl văzu și se prăvăli pe-o coastă asupra lui. Atunci cânele dădu un urlet fioros. Izbindu-se înainte, chelălăi zugrumat. Izbindu-se a doua oară, rupse lanțugul. Bogza îl ocoli, cercând să apuce, dintr-un salt, brațul feciorului cu baltagul.
Împuns de alt țipăt al femeii, feciorul mortului simți în el crescând o putere mai mare și mai dreaptă decât a ucigașului. Primi pe Bogza în umăr. Îl dădu îndărăt. Apoi îl lovi scurt cu muchea baltagului, în frunte. Calistrat Bogza șovăi. Cânele se năpusti la beregată, mestecând mormăiri sălbatice cu sânge.
Oamenii fură îndată asupra lor. Subprefectul porunci cuiva, răcnind, să cheme pe loc jandarmii de la masa cea mică din căsuța din fundul ogrăzii. Veniră și jandarmii în fugă. Ilie Cuțui se supuse numaidecât. Cele două femei boceau, blestemând răutatea acelei muieri străine. Oamenii despărțiră pe câne, bătându-l cu despicături de lemn, vărsând asupra lui apă, învelindu-l într-un țol și trăgându-l. Aduseră pe Bogza pe brațe și-l întinseră pe prispă.
Se făcuse întuneric. Cineva așeză pe prichiciul ferestrei, înlăuntrul geamului, o lumină. Nevasta lui domnu Iorgu Vasiliu ceru numaidecât apă. Îi aduse Vitoria cofa din casa cea mică. Amândouă stropiră pe rănit.
Bogza gâfâia și pufnea. Încet, încet se liniști și-și întoarse privirile obosite într-o parte, înspre oamenii adunați.
Munteanca întrebă cu voce dură:
— Mai vrei ceva, omule?
Omul făcu semn cu pleoapele. Mai voia ceva.
— Ce vrei?
— Vreau să mă mărturisesc.
Se făcu tăcere. Preotul cel bătrân și burduhos își făcu loc, gâfâind. Bărbații se descoperiră. Jandarmii vorbeau tare în preajma șurii, punând felurite întrebări lui Cuțui. Cei de lângă rănit îi țistuiră. Ei tăcură și veniră în vârful degetelor spre adunare, aducând și pe prizonier. Cuțui mormăia:
— N-aveți să mă asupriți; n-aveți să mă ucideți. Eu spun de bună-voie. Și să se știe că a fost întocmai cum a arătat femeia mortului.
Oamenii țistuiră din nou. Omul cel mare, întins pe prispă, începea să vorbească.
— Părinte, zise Bogza, gâfâind iar; eu văd că se poate întâmpla să pier. Pentru asta, fac mărturisire aicea, să se știe că eu am pălit într-adevăr pe Nechifor Lipan și l-am prăvălit în râpă, după cum a dovedit nevasta lui. N-am înțeles de unde știe; dar întocmai așa este.
— Părinte, șopti munteanca, să spuie și de ce.
Rănitul pricepu.
— Am făcut fapta asta ca să-i luăm oile. Am socotit că nu s-a mai afla nimic. Acuma turma oierului să se întoarcă înapoi, după dreptate.
— Bine, grăi cătră sine Vitoria.
Bogza își aținti ochii asupra ei. Erau ochi umezi în care pâlpâiau luminițe. Ruptura buzei de sus părea un râs straniu.
— Părinte, vorbi el iar, cu neliniște, să nu mă lași să mor așa. Pune asupra mea patrafirul și citește-mi dezlegarea. Mă rog de nevasta asta și de feciorul ei să mă ierte.
Vitoria făcu semn lui Gheorghiță să se apropie.
— Iertați-mă.
— Poate să trăiască, șopti Vitoria. Stăpânirea facă ce știe cu el.
— Iartă-mă, femeie! ceru muribundul. M-a sugușat cânele. Mă duc și eu după Nechifor Lipan și trebuie să mă ierți.
— Dumnezeu să te ierte, îi zise Vitoria.
Își strânse buzele, îl privi neclintit o vreme. După aceea se retrase.
— Vină încoace, Gheorghiță, vorbi ea, trezită din nou de griji multe. Vezi de țesală caii, după moda nouă care am aflat-o aici, și-i întărește cu orz, căci drumurile încă nu ni s-au sfârșit. Facem cu domnu Toma toate socotelile și-i plătim cinstit, mulțămindu-i frumos. Plătim preoților, oamenilor care s-au ostenit și tuturora. Pe urmă, stăm și ne hodinim trei zile, după care facem parastasul întâi tatălui tău. Îndată ne încălărăm și ne ducem la apa Prutului la Ștefănești, ca să cunoaștem turma de la Rarău. Socot că mergând cu spor, pe vreme bună, ne putem întoarce iar aici în Sabasa, ca să facem parastasul de nouă zile. Apoi ne ducem dincolo la Jijia, ca să vorbim cu baciul Alexa și să ne alcătuim cu el pentru întoarcerea oilor cătră munți, unde avem tocmită pășunea de vară. La patruzeci de zile vom fi iar aici și vom ruga pe domnu Toma și pe părintele să ne-ajute a împlini datoria de patruzeci de zile. Atuncea om face praznic mai bun, cu carne de miel de la turma cea nouă. Om aduce atuncea de la mănăstirea Văraticului și pe soră-ta Minodora, ca să cunoască mormântul. Ș-apoi după aceea ne-om întoarce iar la Măgura, ca să luăm de coadă toate câte-am lăsat. Iar pe soră-ta să știi că nici c-un chip nu mă pot învoi ca s-o dau după feciorul acela nalt și cu nasul mare al dăscăliței lui Topor.
SFÂRȘIT
{1} Cață – băț lung, cu cârlig la vârf, cu care ciobanii prind oile.
{2} Hait – unda de apă care duce plutele.
{3} Pocladă – țesătură lucrată în casă, din lână nevopsită.
{4} Fușalău – unealtă de scărmănat lâna și cânepa.
{5} Glanț – lac
{6} Pasăre migratoare cu pene albastre-verzui, căcău, cioară-pucioasă, corb-albastru (Coracias garrulus)
{7} Cojoc mare ciobănesc
{8} Interval de timp între două posturi ortodoxe, în care creștinii pot mânca de dulce.
— Lat. caseum ligat.
{9} Piesă de îmbrăcăminte tricotată care se îmbracă pe picior; ciorap.
{10} Diminutiv al lui suman; suman mai scurt și mai ușor; sumănel.
{11} Heiuri – acareturi, dependințe.
{12} Teren liber neîngrădit, între case sau la marginea satului.
{13} Broboadă.
{14} Oi bătrâne, îngrășate.
{15} Cotlon, firidă.
{16} Coșuleț din cetină de brad.
{17} Loc mlăștinos, acoperit cu iarbă sau cu stuf.
{18} Oplean – fiecare din cele două lemne transversale care leagă și fixează tălpile săniei.
{19} Potcap acoperit cu un val negru.
{20} Loc de întâlnire, de adunare.
{21} Zgardă cu țepi de fier care se pune la gâtul câinilor ciobănești spre a-i apăra de mușcătura lupului; curea sau scândurică cu câteva cuie, care se fixează la botul vițeilor ca să nu poată suge.
{22} Grămadă, maldăr, teanc, vraf.
{23} Șa de lemn.
{24} Partea dindărăt a șeii.
{25} Floarea-paștelui, plantă erbacee a cărei floare are culoarea albă sau roz.
{26} Bici scurt și subțire; biciușcă; lovitură dată cu un astfel de bici. Iușcă de femeie = femeie șireată și plină de temperament.
{27} Izvor, pârâiaș cu apă caldă; ochi de apă care nu îngheață iarna.
{28} Tufiș de copăcei.
{29} Dar adus femeii care a născut.
{30} Halbă.
{31} Animal fabulos cu corp de cal, cap de cerb și un corn în frunte.
{32} A îngropa, a înmormânta.
{33} Brișcă.