Cum a făcut nevasta lui Lipan calea întoarsă, vremea s-a zbârlit. S-a răsucit vântul și a prins a bate de cătră miezul-nopții. Dezghețurile au stat. Lumina a slăbit în dosul pâclelor. Cu această suflare rece în spate și pe sub fuga aceasta de nouri subțiri, cei doi călători au umblat în tăcere ca printr-o țară nouă. Abia o văzuseră în ajun și acuma n-o mai cunoșteau.
Caii bocăneau cu potcoavele lui moș Pricop prin gloduri înghețate și grunzuri. Drumurile și potecile erau pustii. Ferestrele crâșmelor degeaba arătau covrigei uscați în gâturi de sticlă cu băuturi colorate. Aveau un aer de părăsire și dezolare. Asta însă pentru puțină vreme, căci biruința deplină a soarelui nu putea să întârzie.
Toate stăteau ca-ntr-o așteptare. Când vor porni iar la vale puhoaiele, trebuiau să ducă o veste nouă. Așa dezlega Vitoria înțelesul acestor înfățișări schimbate.
La marginea celei din urmă Dorne, cum intrau, era crâșmă, după rânduială. Au descălecat ș-au lăsat caii unul lângă altul, fără să-i lege, fără să le deie grăunțe.
S-a ridicat de după gratiile tejghelei o femeie, care se silea să oprească, cu palma, căscaturi somnoroase. Vitoria a poftit o garafă de vin ș-a cerut și al treilea pahar. Crâșmărița a așezat la rând și al treilea pahar. Au vorbit puține lucruri despre vreme, despre nutrețul vitelor. Deși somnoroasă, fiind femeie și crâșmăriță pe deasupra, gazda n-a lipsit să-și puie întrebările cunoscute.
— Da’ dumneavoastră de unde veniți?
— Venim din Vatra Dornei.
— Și unde vă duceți?
— Ne ducem încolo, la vale.
Vitoria a stătut puțintel la îndoială. Pe urmă a mărturisit:
— Mă duc după un datornic.
— Așa?
— Da. Este o pricină cu niște oi, care au trecut la iernat astă-toamnă, cătră Sfinții Arhangheli.
— Aha! a făcut femeia cu nepăsare.
— Pe-aici pe la dumneata n-or fi făcut cumva popas?
— Or fi făcut.
— Pricina mea e pentru un cârd de trei sute. Și stăpâni erau trei, călări – unul pe-un cal negru.
— De asta nu-mi aduc aminte. Poate-or fi trecut când eram eu dusă de-acasă, la o fată care am măritat-o în fundul Șarului.
— Dar bărbatul dumitale nu-i aici? Poate va fi știind el.
— Nu; că acuma-i duse el acolo. Pentr-un pahar de vin s-au spus destule vorbe, încheie cu acrime crâșmărița.
Pe când încălecau, Vitoria a făcut o observație cu glas destul de tare, ca s-o audă dinlăuntru gazda.
— Se vede că aici nu-i loc de popas.
— Dar de ce-i? a dat răspuns ascuțit crâșmărița, grăbindu-se să scoată afară numai capul.
— Pe-aicea te uiți și treci, a grăit cu buzele subțiate și apăsate nevasta lui Lipan.
Crâșmărița s-a simțit pe loc otrăvită de asemenea ocară. A ieșit cu totul în prag, lepădând câteva vorbe rele. Vitoria n-a mai întors obrazul. Părea că n-aude nimic, dar într-însa se zbătea năduful. Pe acest dintâi dușman îl dorea mort și îngropat subt ochii săi.
Au mers fără să schimbe o vorbă, până în celălalt capăt de sat, la ieșire. Munteanca a strâns frâul.
— Iar oprim și iar vorbim? a întrebat cu îndoială Gheorghiță.
— Iar. Ce vrei să fac, dacă asta-i slujba pe care o am?
Aici era o bătătură largă, cu multe rămășiți ale popasurilor.
Crâșmarul, om cărunt, negricios și subțiratic, nu părea posac și avea ochi ager.
— Vă întoarceți așa degrabă? întrebă el. V-am văzut trecând ieri. Vitoria îl privi cu luare-aminte. Se tângui:
— Ce să facem? Mă întorc, om bun. Am niște daraveri încurcate. Văd că dumneata, dacă te-oi întreba ceva ai să-ți aduci aminte.
— Să vedem, întreabă-mă. Iaca vinul pe care l-ați cerut, iaca paharele. Dar socot că să bei întâi dumneata care întrebi. Și dacă ți-oi fi de folos, oi gusta și eu.
— Nu mă-mpunge, omule, grăi Vitoria cu blândeță. Să te ferească Cel de sus de năcazuri ca acela pe care-l am eu.
— Dacă nu mi-i spune ce te doare, nu ți-oi putea fi de nici un folos.
Femeia a vorbit de turma de trei sute de oi și de trei oameni călări.
Omul își aducea tare bine aminte; și obrazul muntencei se însenină puțintel. Cătră Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril, într-adevăr a făcut popas mai la vale, pe toloacă, asemenea turmă cum o prubuluia nevasta. Când ciobanii s-au mișcat înspre crâșmă, au sosit din urmă și stăpânii, în număr de trei. Da-da! unul era pe-un cal negru țintat și purta căciulă brumărie. Acela a dat poruncă pentru rachiu ș-a cinstit pe ciobani. A cerut o litră deosebită pentru el și pentru ceilalți doi tovarăși. Aflându-se de față și părintele Vasile, l-a poftit și pe sfinția sa să guste cu dânșii un păhărel. Părintele Vasile nu s-a pus împotrivă, văzându-i oameni cumsecade, și crâșmarul i-a pus scaun la masa drumeților. Nu mult după asta, după ce-au mai cinstit o litră, omul cel cu căciula brumărie a avut gust să-i facă părintele o cetanie și-o agheasmă și să-i stropească oile.
— Asta mi-a plăcut. Și părintele Vasile a trimes să-i aducă basmaua cea roșă cu patrafirul, cartea și celelalte scule ale sfinției sale. A binecuvântat turma frumos, s-ajungă cu bine la iernatic și-n primăvară să sporească. Cel cu căciula brumărie a scos din chimir ș-a plătit, rămânând părintele Vasile tare mulțămit. După aceea, într-un târziu, s-au sculat ș-au dat poruncă de plecare.
— Cine a dat porunca?
— Tot acel cu căciula brumărie. Acela avea două părți din oi, ceilalți doi numai a treia parte. I-am auzit grăind și făcând socotelile iernaticului. Spuneau ceilalți că au să trăiască bine oile. Dar am uitat să vă spun că, înainte de a încăleca, cel cu căciula brumărie și-a mai adus aminte de o datorie. Mi-a mai cerut o bucată de pâne ș-a hrănit el cu mâna lui un câne pe care-l avea. Mi-a plăcut și asta. Au plătit cinstit ce-aveau de plătit și s-au dus.
— Tovarășii zici că erau oameni de treabă și prietini?
— De treabă și prietini. Unul era mai puțintel la trup și negricios ca mine. Celălalt, mai voinic decât toți și râdea des și tare. Avea buza de sus despicată ca la iepure. Mai ales acestuia îi plăcea tare băutura. Multe vorbe nu spunea. Râdea și bea. Meșter la vorbă era cel cu căciulă.
— Cel cu căciula brumărie?
— Acela.
— Apoi îl știu, oftă Vitoria. Din pricina lui bat drumurile.
— Vrasăzică ți-i soț?
— Da; mi-i soț.
— Ș-acuma umbli după dânsul?
— Ce să fac? Dacă nu umblă el după mine, umblu eu după dânsul.
— Caută-l bine unde va fi făcut un popas mai lung… zâmbi crâșmarul.
Vitoria dădu din cap, c-o părere de zâmbet. Își înăbușea o înțepătură dușmănoasă. Întoarse fruntea și-și căută în sân năframa, ca s-o dezlege și să plătească vinul. După ce încălecară, Gheorghiță salută pe crâșmar.
— Rămâi sănătos, domnu Macovei, și noroc bun!
— Mergeți sănătoși. Să găsiți paguba!
— Acuma și tu! bombăni femeia cătră fiu. De unde știi că-l cheamă Macovei?
— Cum să nu știu, dacă așa-i scris pe firmă, deasupra ușii? Dumitru Macovei.
— Văd că toți sunteți cu cap și cu învățătură. Numai eu îs o proastă. Flăcăul tăcu. Uneori îi era lehamite să se mai uite la obrazul maică-sii.
Munteanca simțea într-însa mare neliniște, dar și o putere mare. Binevoind Dumnezeu, după stăruința sfintei Ana, a-i da cele mai dintâi lămuriri și cea dintâi bună îndrumare, jurui în sine lumânări și daruri mănăstirii Bistrița. O împingea tot cătră vale vântul de la spate. Ea băgă de samă truda și foamea lui Gheorghiță. Dar se făcea a nu pricepe tocmai bine. Grăbi cât putu spre Păltiniș, pe urmă spre Dârmoxa, pe urmă spre Broșteni. Numai când vedea căluții sfârșiți, se îndupleca să facă pentru dânșii popas. Acuma începeau să ardă ochii ei și să se stingă ai flăcăului. Caii ronțăiau cu mulțămire orzul, vârându-și adânc boturile în traistele aninate pe după urechi; se scuturau, pufneau, așteptau apa, ca să prindă în ei puterea pământului. Flăcăul începea să doarmă mai puțin și să se tragă la față.
— Așa îți sade mai bine, îl încredința maică-sa, cu zâmbet răutăcios.
— S-or sfârși ele ș-acestea… zise Gheorghiță.
— Dragul mamei cărturar, îi întoarse cuvânt nevasta, se vede că mintea ta e-n cărți și-n slove. Mai bine ar fi să fie la tine în cap. Mănâncă zdravăn și te întărește, nu atât pentru tine, cât pentru baltag.
— Adevărat este, mamă, că eu ceva nu înțeleg. De ce-am umbla noi căutând și n-am lăsa slujba asta celor care-s plătiți anume! Doar țara are rânduieli, poliție și judecători.
Vitoria îi lepădă răspuns cu dispreț:
— Ce am eu cu dânșii? Eu am necazul meu. Fă cum spun.
— Fac cum spui, se învoi Gheorghiță, dar avem să găsim?
— Ce?
— Avem să găsim pe tata?
— Avem să-l găsim; de asta nu te îndoi.
Cu adevărat, urma se găsea din semn în semn, adică din crâșmă în crâșmă. Uneori părea că se stinge; dar pe urmă apărea mai încolo. Unde erau crâșmari zăluzi, nu se mai putea afla nimic din ce se întâmplase cu paisprezece săptămâni în urmă – ca și cum un gest, o privire, un cuvânt s-ar putea înmormânta pe totdeauna. Aceștia nu-și mai aduceau aminte, cum nu-și aduce aminte piatra pe lângă care treci și pe care ai atins-o. Dar iată că mai departe căciula brumărie se arăta iar. Stăruia, vie, în amintirea altui om. Dincolo, imaginea brumărie era nedeslușită, dar apărea omul cel cu buza de sus despicată, vorbind puțin, râzând mult și bând vârtos. Cel de-al treilea se purta ca o umbră. Trecea și el, dar fără să i se deschidă obrazul și făptura.
Astfel a găsit vorbe vii la hanul cel mare de la Broșteni. Oile trecuseră cătră gura Negrei spre Bistrița, suind în văzduh nouri de colb. Un baci burduhos se suise într-adaus pe samarul unui măgăruș ca să-și mai cruțe puterile. Dintr-o desagă, de pe alt asin, scoteau capul și se uitau la lume trei căței cruzi, iar cățeaua cea bătrână umbla dedesubt la picioarele măgărușului. Au stătut copii în priveliște, la marginea căii. Pe urmă s-au arătat cei trei oameni călări. Au oprit drept la han, fără să descalece, ș-au poftit cât-o ulcică de vin. Un flăcăuaș a dus ulcelele. Stăpânul hanului a ieșit în prag. Era un neamț bătrân și cuviincios.
— Bun vin, ținut cu cinste și bine răcit, a zis călărețul cu căciula brumărie cătră tovarășii lui. Să știți dumneavoastră că neamțul ista bătrân e tata drumeților.
Aceste vorbe erau încă vii și le-a spus neamțul cel bătrân Vitoriei și lui Gheorghiță.
Femeia le-a ascultat cu plăcere, gândindu-se adânc și privind departe.
A găsit amintirea celor trei tovarăși călăreți și la Borca. Iar de-aici turma a apucat spre stânga, părăsind apa Bistriței. Acuma Vitoria se abătea iarăși într-o țară cu totul necunoscută, cu nume de sate și munți pe care nu le mai auzise. A făcut popasul obișnuit într-un sat căruia-i zicea Sabasa ș-a aflat ș-acolo urma oilor ș-a călăreților. Pe urmă a suit un drum șerpuit săpat în stâncă, ocolind în singurătăți pe sub vulturi. Era ca o pustie a gheței și a omătului și sus vântul avea un spulber ș-o putere vie, încât te puteai rezema cu spatele în el. De-acolo se vedeau depărtate întinderi de soare, spre apa Moldovei. Iar muntele, cu cale șerpuită și cu punți de piatră peste prăpăstii, se chema Stânișoara. Îi dădea Vitoriei aceste lămuriri un flăcăuaș, pe care-l luase călăuză, feciorul crâșmarului din Sabasa.
În pisc, sub crucea care se cheamă a Talienilor, au hodinit caii într-un dos de mal, la adăpost de spulber, ascultând în tăcere bubuitul vântului în prăpăstii și șuietele brazilor. „Înspre soarele acela, care lucește pe apa Moldovei, s-a dus Nechifor Lipan, cugeta Vitoria. Aicea s-a oprit și el și s-a uitat departe.”
Au coborât mai repede, pe calea bătută și pe pârâiașele înghețate ale moinei, și nu s-au oprit decât dincolo de satul Suha, la marginea dinspre văi.
— Aicea ține crâșmă domnu Iorgu Vasiliu… a dat lămurire flăcăuașul din Sabasa. Dumneavoastră poposiți aici; eu mă întorc. Mi-a hotărât tata să fiu până în sară înapoi.
— Spune lui domnu Toma că-i mulțămesc, a răspuns Vitoria. Poate-a da Dumnezeu să mă mai opresc pe la dumnealui vreodată ș-oi fi mai puțin supărată decât acuma. Poftim și ție, Neculăieș, paralele pe care ți le-am făgăduit. Și spune mămucă-ta vorbe bune și să-i spui așa, că noi ne-am dus tot înainte ș-am coborât la Moldova și spre târgul Folticenilor. De-acolo se vede că trebuie să ne ducem și mai înainte, până la Prut, în ținutul Botoșanilor.
— Mulțămesc și eu, a răspuns Neculăieș.
S-a dus la deal pe iapa lui pântecoasă, călărind pe deșelate, numai pe-o cergă mițoasă. Avea pe el cojoc strâns pe trup c-un capăt de funie și-n cap o căciulă mare.
Gheorghiță îl privea râzând cum se duce.
Vitoria a fost îndată în crâșmă la domnu Iorgu Vasiliu. Aici urmau să facă popas mai îndelung, să se hodinească, să mănânce.
Domnul Iorgu Vasiliu părea om așezat, căci purta ochelari și scria într-un catastif. Avea chelie, ceea ce dovedea muntencei că era și prea învățat. Cu mâni cam scurte și groase își potrivi împrejurul pântecelui pestelca albastră. Deci era un om care, pe lângă rânduiala scrisului, avea și plăcerea curățeniei. De o parte și de alta a rafturilor de scânduri, umplute cu gărăfi în rânduri strânse, alte rafturi și saltare se înșirau, bucșite de toate bunătățile pământului.
A scos muntencei dintr-o putină o scrumbie bună, ținând-o atârnată de coadă cu cleștele delicat al degetelor. A așezat-o cu grijă pe o coală de hârtie, pe o măsuță curată și bine frecată. A adus o pânișoară călduță încă. Dintr-un butoiaș a umplut cu bere spumată două pahare năltuțe.
„Bun lucru berea, după trudă și când ți-i foame…” se gândea femeia. Gheorghiță nu era obișnuit cu asemenea băutură. O gustă și o împinse deoparte. I se părea că a început să se amărască.
Domnu Iorgu Vasiliu se purta ușor în pantofi de pâslă și răspundea cuviincios la orice întrebare. Erau singuri; nu se mai aflau alți mușterii în prăvălie. Soarele bătea pieziș în ferestre. Era la un ceas după amiază și vântul i se părea Vitoriei că a contenit. Când se încredință că faptul e adevărat, simți neliniște. Totuși se întoarse la datorie.
Ca o meșteră încercată și iscusită, aduse vorba despre afacerea ei.
Statornicind bine anul și luna și cumpănind cu luare aminte și ce era însemnat în condică, negustorul stătu și cugetă îndelung și găsi și-n amintirea lui întocmai ce i se cerea să știe, că într-adevăr, în cutare zi, din cutare lună, au trecut oi. „Atuncea ș-aici e bine și mergem mai departe…” se gândea Gheorghiță.
Însă Vitoria nu putea să se mulțămească numai cu asemenea răspuns. Mai avea nevoie să i se lămurească toate despre stăpânii oilor. Firește, întâi au trecut oile, cu ciobanii, cu gospodăria, cu cânii, cu asinii, iar după aceea s-au arătat și stăpânii.
— Așa este, se învoi, după cugetare adâncă, domnu Vasiliu. După aceea au venit și stăpânii.
— Întâi au făcut, și oile și ciobanii, popas. Ciobanii au așteptat pe stăpâni.
— Nu, scutură din cap domnu Vasiliu. Ciobanii au apucat în treacăt câte-o pâne. S-au dus înainte.
— Și stăpânii au sosit pe urmă, nu-i așa? Erau călări.
— Întocmai, au sosit pe urmă, cum spui, călări. Amândoi au descălecat și le-am dat o gustare – ca și dumneavoastră. Scrumbie, pâne și bere. La mine, aceste articole sunt de prima calitate. Am deprins a le aduce de demult, de când lucrau sus, la poduri și șosea, italienii.
— Nu erau doi, zise cu liniște Vitoria. Erau trei.
— Ba erau doi.
Vitoria clipi din ochi asupra unui întuneric care-i izbucnise înăuntru. Domnu Iorgu Vasiliu își repetă afirmarea. Ca și cum întunericul care se iscase în ea avea să se deschidă, munteanca stătu așteptând și cugetând. Acuma vedea adevărat și bine că vântul a contenit. Căzuse jos, în vale, și amuțise și el. Semnul era vădit. Mai înainte nu putea trece. Trebuia să se întoarcă îndărăt. Nu avea în ea nici cea mai mică îndoială că, între cei doi, Nechifor nu se afla. Pân-aici nu ajunsese, aici nu se mai găsea nimic viu din el.
— Doi erau? întrebă ea cu luare-aminte și liniște. Era unul mare, cu buza de sus crăpată ca la iepure, și altul mititel și negricios.
— Într-adevăr, încuviință domnu Vasiliu. Aceștia erau: oameni pe care mi se pare că-i cunosc. Sunt de-aici de pe-o vale. Pe cel cu buza, chiar Iepure îl cheamă. Adică nu: tocmai pe celălalt mărunt îl cheamă Iepure. S-au dus după oi.
— Și nu știi dacă s-au întors?
— După ce și-au așezat oile la iernatic, trebuie să se fi întors. Pe celălalt îl cheamă Calistrat Bogza.
— Pe care?
— Pe cel cu buza crăpată. Îți spun că erau doi ș-acuma văd că le știu și numele. De ce-mi vorbești dumneata de trei?
— Vorbesc și eu, îngână cu ochii pe jumătate închiși femeia, dar acuma înțeleg că erau atâția câți spui.
În întuneric, începea să i se facă lumină. La Sabasa fuseseră trei. Dincoace, peste muntele Stânișoara, la Suha, Nechifor Lipan nu mai era. Se înălțase deasupra? Căzuse dedesubt? Aici, între Sabasa și Suha, trebuia să găsească ea cheia adevărului. Nu i se părea nici greu; căci Calistrat Bogza și tovarășul său puteau fi găsiți la casele lor, ori în valea din dreapta, ori în valea din stânga. Întâi și întâi de la ei trebuia să afle dacă Lipan s-a înălțat în soare, ori a curs pe-o apă…
Dumnezeu îi va fi păstrat urmele. Ea are datoria să se întoarcă și să le găsească. Sfânta Ana i-a și dat semn, poprind vântul și întorcându-l pe crângul său.