Într-o vreme, jidovul zise din urmă:
— Dumneata, nevastă, după cât văd eu, ești pornită pe lungă cale.
Gheorghiță rămase înainte. Vitoria își struni calul și-l potrivi în laturea dreaptă a săniei. Întrebă, fără a privi pe negustor:
— De unde știi dumneata asta? Ți-a spus ceva domnu Iordan?
— Parcă era nevoie să-mi spuie? Vreau să zic că nu-i atât lungă calea, cât cotită. Să admitem că dumneata vrei să te duci la Dorna, ca să-ți găsești bărbatul. Asta nu-i mare lucru. Te sui într-o sanie, feciorul dumnitale ori un om mână caii și te cară la Dorna. Acum, cât mai ține omătul, drumurile-s ușoare. Ori, mai degrabă, te repezi până la Piatra, te sui în tren și gata.
— Negustorul are dreptate, clătină din cap Gheorghiță, privind înainte.
— De ce am dreptate? râse domnu David. N-am dreptate deloc. Să zicem că te duci cu sania. Peste trei zile dă un dezgheț și nu mai ai ce face cu dânsa. Dar poate ai a umbla pe margini de râpă, prin locuri unde au fost stâni. Cu sania nu poți face nimic, – mai ales când or porni puhoaie. Cu calu, poți trece. Vra să zică, dumneata ai pornit cu gând să întârzii, să cauți, să umbli cotind. Flăcăul văd că s-a bucurat de tren. În tren ești olog, mut și chior. Eu până la Dorna vreau să poposesc la hanuri, ori pe la oamenii de prin sate, să văd, s-aud. Nechifor Lipan poate nici n-a ajuns la Dorna.
Femeia asculta, gânditoare.
— Vra să zică, domnu Iordan ți-a spus ce caut eu.
— Mi-a spus în scrisoare că este bună marfă de vânzare, că ai nevoie de parale, ca să-ți găsești bărbatul. Asară, la crâșmă, am auzit și pe oameni grăind. Dar ei șuguiesc, ca oamenii. Ziceau că Nechifor e dezertor de la nevastă și când îl vei prinde ai să-l vâri la închisoare. Vorbe. Când v-ați strâns, neamurile lui ș-a dumnitale, ca să judecați cazul, cine a fost de părere s-așteptați atâta?
— Oi, domnu David, oftă munteanca; noi n-avem neamuri aici la Măgura. Ne-am dus de la locurile noastre când eram tineri și ne-am făcut aici așezare. Frații lui Nechifor au umblat tot cu oile. Pe cât am oblicit, au ajuns într-o iarnă cu turmele până la Crâm. S-au așezat acolo, la niște imașuri bogate, lângă Marea. Zice că să vie înapoi după vreo cincisprezece ani, numai cu asinii, și pe samarele asinilor numai burdufuri de parale. Eu frați n-am avut; surorile mele au rămas departe încolo, după alți munți, și nu m-am mai răspuns cu ele. Bătrânii noștri s-au prăpădit și ei. Așa că aicea trăim numai noi și cu copiii noștri. Sfatul meu a fost mintea puțină câtă o am de la Dumnezeu. Am întârziat așteptând. Ce era să fac?
— Așa este, încuviință negustorul. Acuma dumneata ai ajuns să crezi că a pierit acolo.
— De ce?
— Pentru c-ai pornit după el. Altfel, cum ai așteptat pân-acuma, puteai să aștepți și de-acu înainte.
— Și asta-i adevărat. Dar eu n-am cugetat că s-ar putea să-l fi lovit hoții pân-a nu ajunge acolo. Avea la el parale cum am și eu acuma. Era îndrăzneț și umbla și noaptea. Eu am hotărât să nu umblu decât între răsăritul și asfințitul soarelui și să mă alătur pe cât oi putea pe lângă oameni. Sunt pe lume destui răi, dar se află și oameni de treabă. Astă-noapte a trimis Dumnezeu o dihanie, ca să-mi arate pe doi dintre cei răi. Cum v-am povestit la crâșmă, au năzuit doi hoți la parale. Am înțeles că domnu Iordan e dintre cei de treabă, că n-a zvonit cătră nimeni că paralele sunt la părintele Dănilă.
— Hm! făcu Gheorghiță râzând în sine.
— Ascultă, nevastă, reluă negustorul zâmbind și închizând din ochiul drept. Cu ochiul deschis căta într-o parte și arătătorul mânii drepte îl ținea înălțat spre ochiul închis. Ascultă. Dumneata nu te încurca cu asemenea gânduri. Bărbatul dumnitale nu-i mort, nici pe cale, nici la Dorna.
Nevasta își înăbuși un țipăt ușor de bucurie.
— Știi dumneata asta?
— Nu.
Ea își plecă fruntea.
— Nu pot ști, căci n-am fost cu dânsul. Dar, ca un om care stau să judec, zic așa că toate cele de pe lumea asta au nume, glas și semn. Aicea în stânga pe deal, se văd șapte case de bârne, șindrilite și acoperite cu omăt. Și prin șapte hogeaguri iese fum. Ele nu strigă, dar de spus, spun ceva. Mai întâi, spun un număr, șapte. Al doilea, spun că-i iarnă și gospodarii stau la vetrele lor și pregătesc mămăliga și topitură. Dacă dintr-un hogeag n-ar ieși fum, înțelesul ar fi altul. Vrasăzică toate pe lumea asta arată ceva. Ai auzit dumneata vreodată moarte de om să nu se afle și leș să nu iasă la lumină? Se duc hultanii și corbii ș-arată unde zace un trup lovit de bandiți. Apa îl dă la mal dacă-i înecat. Dacă-i într-o fântână, vine vreme de secetă și fac picioarele semn celui care se uită într-însa. Dacă-i îngropat, se duce lupul și scurmă. Vra să zică toate vorbesc; așa le-a rânduit Dumnezeu. Toate trec din gură în gură, ajung până unde trebuie și se află. Frații lui Nechifor Lipan, cum ai spus, au ajuns la Crâm. E ca și cum ar fi murit. A venit totuși veste despre ei. De la soțul dumnitale n-a venit, pentru că el stă undeva și ține taină. Dac-ar fi pierit, nu se putea ascunde. Eu ți-oi mai spune și alta. Dumneata trebuie să crezi că trăiește, ca să ai putere să-l cauți.
Femeia clătină din cap și-și strânse buzele, cu ușor dispreț.
— Dintre toate câte-mi spui, domnu negustor, eu înțeleg că vrei așa să mă mângâi, ca un om cu inimă bună. Să știi dumneata că eu am pornit după semne și porunci. Mai ales dacă-i pierit cată să-l găsesc; căci, viu, se poate întoarce și singur.
— Bine, zise negustorul și tăcu, îndemnându-și caii cu iușca{26}. Când ajunseră la Bistrița soarele bătea de la amiază și streșinile din sat de la Tarcău țârâiau, sticlind șiraguri de mărgele vii. Bistrița însă avea pod verde de gheață. Treceau pe el sănii cu butuci, umblau oameni cumpănindu-și topoarele. Numai în gura pârăului se afla o topliță{27}, unde bolborosea apa scânteind, ca un cuibar al soarelui.
Pe malul celălalt poposiră, ca să-și hodinească animalele. Vitoria și feciorul mâncară lângă desagi. Domnu David își aduse aminte că avea treabă la un negustor. Dar acolo unde avea a se duce se vede că găsise alți doi-trei negustori cu bărbile cărora își amestecase și el ariciul lui roș, împletind între bărbi degetele. Așa cugeta munteanca zâmbind, așteptând și păzindu-i marfa. Într-un târziu, domnu David se arătă foarte grăbit, făcând pași mari cu cizmele-i grele prin omătul moale. Scoase traistele de orz de după gâtul cailor și puse mâna pe bici.
— De-acu mergem, zise el. Am vorbit cu niște jidani de-aice, cum e obiceiul nostru, despre toate câte sunt pe lumea asta. Am aflat prețul cerealelor la Galați și la Hamburg, și la Pariz. La Dorna n-a fost niciunul în iarna asta. „Ce fel de oameni sunteți voi, ca să nu vă duceți niciunul la Dorna?” „Iaca așa suntem noi, niște oameni care nu ne-am dus la Dorna.” „Bine, atuncea să vă deie Dumnezeu copii sănătoși și s-ajung să vă văd de-acu într-o sută de ani.” Da’ un pahar de vin bun mi-au dat, de ce să spun că nu mi-au dat? Cel mai bun vin se face aici, la gura Tarcăului, din stafide de la Constantinopol.
— Ai stat cam mult, domnule negustor; noi ne grăbim, răsări cu îndrăzneală Gheorghiță.
— Aveți vreme, până ce s-or topi toate omăturile și s-or scurge toate ghețurile acestea. Înainte de a vorbi despre toate, am împrumutat halaturi și mi-am făcut rugăciunea cuvenită. De-acu să mergem. Până la asfințitul soarelui, ajungem la gura Bicazului. Acolo poposim la un creștin, om de treabă, îmi am eu oamenii mei. La jidovi mă duc să beau vin de stafide și să-i întreb dacă nici ei n-au avut treabă la Dorna în iarna asta. Dacă n-au avut treabă nici ei, apoi atuncea am să-i sudui.
Au mers așa în lungul Bistriței la deal, încet, pe drum de moină. Munteanca vedea în tovarășul lor „om trimes”, căci le era de folos. Avea limbă ageră și scociora prin toate părțile.
Popasul de sară l-au făcut la Bicaz, la han la Donea. Au îngrijit caii, le-au dat orz, au adus într-o odaie tărhatul ș-au stat de vorbă cu femeia de gazdă și cu crâșmarul până într-un târziu. Nechifor Lipan era pentru ei obraz cunoscut.
— Era om vrednic și fudul, zise Donea hangiul; nu se uita la parale, numai să aibă el toate după gustul lui. Nu l-am văzut de mult. Va fi având treabă undeva la câmp. Ori poate cunună și botează în sat la el. Dar cum dă primăvara iar s-arată.
— De când nu l-ați văzut? ispiti munteanca.
— Apoi cam de multișor, cam de astă-toamnă. Se ducea în sus; avea bun cal.
Domnu David făcu semn ușurel cu ochiul drept. Munteanca nu mai întrebă nimic.
— Dar de ce vă interesați? întrebă Donea
— E dator niște parale nevestei acesteia, zise domnu David.
— De ce nu-l căutați acasă la el, pe Tarcău în sus?
— Nu-i acasă; l-am căutat și eu. Acu de la dânsul de acasă venim și până la Călugăreni mergem tovărășie.
— Apoi atuncea unde poate fi găsit? Dacă nu-i în munte, e la oile lui în baltă. La Prut, ori la Jijia.
— Zice că s-ar fi oprit la Dorna astă-toamnă după ce-a trecut pe aici.
— Se poate; avea de neguțat acolo oi de la niște ciobani. Dacă le-a găsit nutreț pe loc, se poate să fi stat.
— Știi ceva, ai auzit ceva?
— N-am auzit nimica.
Vitoria oftă și-și frecă domol ochii cu palmele, potrivindu-și broboada.
A doua zi sâmbătă, au încălecat iar ș-au așteptat pe negustor. Iarăși întârzia. Nu-și scoase sania în drum decât după ce începură a curge streșinile fulgerate de soare.
— De întârzierea asta chiar vă rog, prietinilor, să nu vă supărați, se apără el râzând. E din pricina tocmelilor noastre, a jidovilor, cu Dumnezeu. Azi e sâmbătă și n-avem voie să umblăm pe drum. Numai dacă ne aflăm pe apă – putem merge mai departe, până unde se isprăvește acea apă. Dacă ești pe apă, n-ai încotro. Așa că Dumnezeu ne-a îngăduit să ne aflăm călători pe apă. Văzând că trebuie să fiu numaidecât desară acasă la Călugăreni, am așteptat să pornească a curge streșinile și a se topi omătul. Cum a ajuns apa sub sanie, am putut porni. De-acuma tot pe apă merg până acasă.
Vitoria se cruci.
— De unde asemenea rânduială? Ai stat de vorbă cu Dumnezeul dumneavoastră?
— Eu nu; dar a stat de vorbă cu el un neam al meu de demult, pe care-l chema Moise. Astfel călătoresc eu pe apă până acasă ș-acolo îmi iese balabusta înainte cu brațele deschise. Apa rămâne afară, și-n casă găsesc vin și mâncare caldă. Aveți să găzduiți la mine, dacă nu vi-i cu supărare, așa cum găzduia și Nechifor Lipan.
— Pe cât înțeleg, ți-a fost de multe ori oaspete.
— Mi-a fost. Are să deie Dumnezeu să-mi mai fie. După socotința mea, ai să te întorci cu dânsul.
Au umblat astfel vorbind; au lăsat în urmă și popasul de amiază; și pe urmă au prins a avea în coada ochiului stâng, necontenit, umbra albăstrie a Ceahlăului nins. Acuma acolo, în râpi sorite, scot botul din peșteri urșii, fornăiesc la soare și strănută. În curând au să bată din aripi asupra molizilor bătrâni cucoșii sălbatici ș-au să se lase pe crengi, ca să ciugulească cucuruzi. Pâraiele au prins a suna altfel, cu zvon de clopoței, și sar pe trepte de stâncă și ghiață – și apar din ele arătări de-o clipă jucând, cu rochiți și horbote de spumă.
Munteanca simțea și ea în nări, ca sălbătăciunile pădurilor, mireasmă de apă nouă. Era trudită după două zile de umblet călare și c-o simțire de plăcere la gândul unui culcuș moale.
La Călugăreni, nu departe de Piatra Teiului, își avea așezare, în dosul unei dugheniți ș-a unei crâșme, domnu David. I-a ieșit înainte soția, numai în carne albă și-n bărbie revărsată, și s-a bucurat c-un glas ca de cântec. Apoi s-a uitat cu ochi holbați la munteancă, văzând-o că scoate de după șa o pușcă scurtă hoțească.
Vitoria și Gheorghiță au intrat într-o odăiță peste samă de caldă. Flăcăul s-a hrănit bine. Munteanca a stătut în picioare. A căutat o ulcică și a băut apă cu sete, ca să stingă o arșiță.
Pe ferestruică se vedea în amurg Piatra Teiului, singuratică, cu gluga de omăt în creștet.
— Soțul meu, se îndreptă ea cătră gazdă, mi-a spus odată povestea stâncii aceștia.
— Știu, încuviință domnu David, este o istorisire cum că diavolul ar fi rupt cândva, noaptea, piatra asta din vârful Ceahlăului ș-a adus-o până aicea în brațe, ca s-o lepede în curmezișul Bistriței, să poprească apele și să înece cuprinsul. Dar cum o ducea în zbor, l-a apucat cântarea cea din urmă a cucoșilor. A lepădat-o și a fugit în pustie, în întuneric, ca să nu-l fulgere soarele. Dar acestea-s numai vorbe de-a oamenilor.
— Dacă se spune, trebuie să fie adevărat, se împotrivi Gheorghiță.
— S-ar putea să fie adevărat, dar nu-i. Ori diavolul acela avea minte puțină. De ce nu s-a întors în altă noapte, să prăvale piatra cu piciorul în Bistrița? Așa, piatra stă aici de pe când nu erau oameni, nici diavoli; și lui Nechifor Lipan, de câte ori poposea la mine și se așeza la fereastra asta, îi venea așa un îndemn să se suie deasupra, să facă un semn cu securea împotriva demonului. Totdeauna mă sfădeam cu el și nu-l lăsam. Striga că vrea să ieie ș-un cofăiel de vin cu dânsul, și lăutarii. Cum auzeau de una ca asta, țiganii fugeau și se ascundeau după casă.
— Adevărat, era om cu harțag la chef, se învoi Vitoria. Mie mi-era drag când îl vedeam așa, cu mare curaj. Nu-i putea sta nimeni împotrivă. Odată, venind noi de la Piatra, pe când eram grea cu Gheorghiță acesta, ne-au ieșit înainte oameni mânjiți pe obraz cu funingine. Au ridicat ciomegele asupra noastră și au strigat să lepădăm paralele pe care le avem și merindele pe care le purtăm. Se suiseră spre noi dintr-o râpă, la un corn de drum, pe înserat. Nechifor avea baltag. Numai și-a lepădat din cap căciula, și-a scuturat pletele ș-a înhățat baltagul. Atâta a strigat: „Măi slăbănogilor, eu pe voi vă pălesc în numele tatălui și vă prăvălesc cu piciorul în râpă”. Aceia au ferit pe după niște ciritei{28} și s-au dus. De hoți nu se temea; avea stăpânire asupra lor. Doar dacă l-or fi pălit dintr-o lăture, prietini, pe furiș.
Nevasta lui domnu David începu să deie din mâni și să vorbească într-o limbă străină. Negustorul lămuri:
— Nevastă-mea spune că numai așa a putut să-l doboare cineva. Altfel nu. Îi era drag și ei domnu Nechifor.
Vitoria își lunecă ochii, c-un zâmbet subțire, asupra ovreicei. Femeia de gazdă mai spuse ceva.
— Zice că astă-toamnă, când a trecut spre Dorna, era singur și n-avea nici un tovarăș. E adevărat că eu nu l-am văzut. Mă aflam cu marfă la târg.
Gazda vorbi iar.
— Zice, lămuri negustorul, că n-a stat decât puțin. A plecat la drum asupra nopții.
Vitoria privea pe fereastră în întuneric și cumpănea în sine acele vorbe.
— Zice că avea bani asupra lui și l-a rugat să nu se ducă; dar el n-a ascultat-o și s-a dus.
— Se poate, răspunse munteanca strâmbând și apăsând din buze.
Gheorghiță se lăsase pe pat lângă sobă și adormise cu fața în sus. Femeia de gazdă vorbi iar.
— Ce mai spune?
— Zice că flăcăul samănă cu tatu-său.
— Va fi sămănând.
După ce rămăsese singură, făcu semnul crucii, mărunt și de multe ori, asupra ușilor și asupra perinei unde avea să-și plece capul. Apoi se lăsă pe un scăunaș cu trei picioare, își cuprinse genunchii cu palmele și stătu aplecată, cu privirea-i de umbră ațintită în necunoscutul din nainte-i. Încerca să-l oprească pe Lipan și să-i întoarcă spre ea obrazul, ca să i-l citească. El era însă tot mai în fund. Peste el se revărsau ape de primăvară.
Afară picurau streșini. Vântul de la sud șușuia cu creșteri și coborâri.
— Gheorghiță, șopti ea asupra vedeniei, să-mi răspunzi dacă ești cu alta.
Flăcăul se răsuci și deschise ochii.
— Ai spus ceva, mămucă?
— N-am spus nimic, răspunse ea, cu ochii ațintiți asupra geamului.
El o privi un timp și închise dintr-o dată iarăși pleoapele, furat de dulceața somnului.
Vitoria îl judeca pe Lipan. Avea ea să-i spuie multe; și i le spunea, fără să miște buzele și limba. I le spunea dinlăuntru, cu bănuieli și suferinți vechi. Altădată îl împunsese cu vorbe adevărate pentru plăcerea pe care o avea el să-și abată calul în preajma muierilor și să poposească lângă ele. I-l pârâseră bacii cei bătrâni, care erau oameni cuminți și iertați de Dumnezeu. Acuma, dacă a pierit, îi rămăsese dator cu acele zâmbete și cu acele ceasuri.
Se împlinesc nouă ani la Sfântu Gheorghe de când a sărit ca o gaie asupra lui, să-i vâre căngile în ochi și sub bărbie. El o dădea încet la o parte cu brațul și râdea. Ea s-a înverșunat mai tare, pomenindu-i de-o rea și de-o slută de la gura Tarcăului. „Acolo-ți faci popasurile și-ți cheltuiești averea”, îl împungea ea cu vorbe îndesate, și iar își rășchira căngile. Atuncea el întâi a lovit-o. Pe urmă a cuprins-o la piept ș-a strâns-o peste brațe. Ea a tăcut deodată, ca și cum ar fi murit. I s-a lipit cu fruntea subsuoară. A așteptat desmierdările ca o ticăloasă. Acu șapte ani a lovit-o pentru alta. Într-un an au fost ochi negri; într-altul niște ochi albaștri de nemțoaică. Înțelegea ea într-o privință că, pentru un bărbat ca dânsul, acelea-s petreceri – cum bei un pahar de vin, ori cum rupi o creangă. Ea era deasupra tuturora; avea într-însa o putere ș-o taină, pe care Lipan nu era în stare să le dezlege. Venea la dânsa ca la apa cea bună.
Nu poate fi nici ovreică; nici unguroaică cu ochii verzi. El tot căzut undeva trebuie să fie.
Îl mai chemă o dată cu toată ființa, iertându-l pentru orice, și Nechifor Lipan nu-i răspunse.
În dimineața de duminică încalecă trudită și cu ochii cerniți. Ascultă privind în altă parte felurite sfaturi ale negustorului. Răsări atentă numai la socoteli și recomandări de parale.
— Asta-i bine, încuviință ea. Să-ți plătesc pentru găzduire. Să-mi dai bani mărunți de câteva mii, ca să-i am la îndemână. Nu vreau să se simtă ce am cu mine, ca să nu ispitesc pe nimeni. Dac-ar fi paralele mele, n-aș zice nimica. Mi le ia și pace bună! Dar îs paralele lui.
— A cui?
Ea răspunse tot dinlăuntru, fără vorbe: „A lui Lipan; a mortului”, dar răspunse numai pentru sine. Primi paralele mărunt, le legă într-un colț de năframă și bătu cu călcâiele în pântecele căluțului pag.
Au umblat până la Farcașa pe soare.
Când au intrat în sat la Farcașa, deodată s-a prăvălit de pe muntele cel mare un vânt rece, trăgând după dânsul nouri negri și vârtejuri de ninsoare. Când au trecut prin dreptul bisericii, nu se vedea nici în cer, nici în pământ.
Vitoria a oprit calul, a descălecat. S-a închinat spre locașul sfânt.
— Gheorghiță, vorbi ea; asta-i poruncă să facem popas aici.
A descălecat și feciorul. Au luat caii de căpăstru și au căutat gazdă.