Cătră sărbătorile de iarnă, Gheorghiță veni de la apa Jijiei, unde lăsase oile în perdele, în sama baciului celui bătrân, Alexa. Nechifor Lipan nu se arătase încă acolo, ca-n toți anii, după legea pe care el singur o întocmise; feciorul urmase porunca mamei din răvașul alcătuit de părintele Dănilă.
Vitoria îl primi cu mare bucurie și-l sărută pe amândoi obrajii; după aceea trecu în altă odaie și se încuie pe dinlăuntru, ca să poată plânge singură. Îndată însă își aduse aminte că feciorul îi vine de pe drum lung, că-i trudit și mai ales flămând. Veni iar cătră el, cu pită proaspătă și cu un hârzob{16} de păstrăvi afumați. Trimise pe Mitrea la domnu Iordan crâșmaru, s-aducă oleacă de rachiu de cel bun, și-i ceru lui Gheorghiță să-i spuie toate.
— Să intri pe dindos! îi strigă ea din urmă argatului.
Se întoarse pe marginea laviței și se pregăti s-asculte.
Gheorghiță era flăcău sprâncenat ș-avea ochii ei. Nu prea era vorbăreț, dar știa să spuie destul de bine despre cele ce lăsase și cele ce văzuse. Avea un chimir nou și-i plăcea, vorbind, să-și desfacă bondița înflorită și să-și cufunde palmele în chimir. Întorcea un zâmbet frumos ca de fată și abia începea să-i înfiereze mustăcioara. Vitoria îl admira din cealaltă parte a măsuței; Minodora se cuibărise pe un scăunel, jos, gata să sară de câte ori trebuia ceva. Afară se vedea pădurea ușor ninsă, sub un cer albastru și însorit de moină.
— Acolo-s toate bune?
— Toate. Am găsit stuh nalt și voinic. Am durat perdele ca pe trei ierni. Am săpat bordeie. Dinspre partea banilor am împăcat pe toată lumea. Acolo încă nu-i iarnă și oile mai găsesc verdeață în bahnă{17}. Dintre stăpânii locului unii făceau gură, da’ Alexa baciul a știut ce să le răspundă, căci el e om purtat și se găsește a cincizeci și cincea oară la Jijia și la Prut. Pe urmă am numărat oile și Alexa baciul le-a însemnat la răbuș. Eu le-am scris în condică la mine. Iar moș Alexa râdea. Zice că de când e el n-a văzut oi scrise în condică.
Fata îndrăzni de pe scăunașul ei:
— Ce fel de oameni sunt pe-acolo?
— Oameni ca toți oamenii, râse flăcăul.
— Hore sunt?
— Sunt. Ș-apoi m-am suit în tren ș-am mers, ș-am mers, până la Piatra.
Femeile știau ceva nedeslușit despre tren. Nu îndrăzniră să ceară mai multe lămuriri.
Tăcură un răstimp. Stătea între ei o întrebare crâncenă.
Vitoria lăsă să-i treacă valul care o înăbușea și zise încet, privind spre lumina de-afară:
— Încă n-am primit nici o știre de la tatu-tău.
Gheorghiță așeză domol lingura lângă strachină și împinse deoparte pâinea coaptă anume pentru el. Se uită și el pe fereastră. Drumușorul cotit era pustiu.
— Ce să fie, n-am înțeles, urmă nevasta. M-am sfătuit cu părintele, am plătit slujbe. Mai aștept puțin, să văd hotărârea de sus. Mă gândesc fel și chip și am un vis, care-mi mănâncă sănătatea și mă îmbătrânește. Mai stau până ce gătesc de postit cele douăsprezece vineri. Fiind singuri aicea în sat și fără neamuri, trebuie să te trimit pe tine, ca un bărbat ce ești, să-l cauți și să-l afli.
— M-oi duce, răspunse Gheorghiță cu îndoială. Se poate să i se fi întâmplat ceva.
— Ce să i se întâmple? răspunse aprig nevasta. Să-i fi făcut farmece vreo muiere, cum spune baba Maranda, eu n-aș crede. Acuma am înțeles că demonul acela, dacă-l are, e un prost. Ori îi prost, ori n-are nici o putere, de-o lasă pe dânsa amărâtă, calică și lipsită de toate. Dacă ar avea putere să-l știe unde-i, ar avea putere să-l și întoarcă. N-ar mai fi nevoie, cum mă sfătuiește ea, să cerce vrăji și semne asupra mogâldețelor de ceară, să le împungă ochii și inima – ca să răspundă împunsătura în ochii și inima aceleia. Visul meu e semn mai greu. Tu spui bine: i s-a întâmplat ceva la care mă îngrozesc a gândi. Mai bine să fie ce zice baba, decât ce arată visul meu.
— Ce spune baba Maranda și de care vrăji e vorba? întrebă feciorașul și rămase foarte uimit, cu gura ușor căscată.
— Cum nu știi, băiete, așa să nu te știe năcazurile și bolile. Grăiesc și eu ca și cum aș fi singură. Îmi închipuiesc că știu și alții. Căci și ziua și noaptea eu nu mă gândesc la alta. Trebuie să te duci și să-l cauți pe tatu-tău, alta nu-i nevoie să știi.
— M-oi duce, dacă spui; dar e bine să-mi arăți ce și cum; ca să știu ce să fac.
Vitoria îl privi clipind. Îl văzu sfios și nesigur; pe când ea era plină de gânduri, de patimă și durere. Oftă cu năduf și începu să strângă masa, cu mișcări smuncite. Fata voi să-i ajute; ea o dădu la o parte cu cotul. Băiatul se închină la icoane mulțămind lui Dumnezeu pentru masă, apoi ieși în sat ca să întâlnească prietini și să întrebe vești despre fetele cu care se afla bine. Stăpâna casei îl urmări cu ochii până departe de hudiță, după aceea, lângă vatră, cu coatele pe genunchi și cu tâmplele în palme, se cufundă în starea ei obișnuită.
În închipuirea ei, bănuiala care intrase într-însa era un vierme neadormit.
Se desfăcuse încet-încet de lume și intrase oarecum în sine. Din fața nădejdii pe care și-o pusese în singurul bărbat al casei, înțelegea că trebuie să deie înapoi. Asta era o mare mâhnire. Poate se aștepta la dânsa. Totuși va găsi un mijloc ca mintea ei să ajute și brațul lui să lucreze. Ființa ei începea să se concentreze asupra acestei umbre, de unde trebuia să iasă lumină. Era ceea ce se numește o problemă – cuvânt și noțiune cu desăvârșire necunoscute unei muntence.
Timpul stătu. Îl însemna totuși cu vinerile negre, în care se purta de colo-colo, fără hrană, fără apă, fără cuvânt, cu broboada cernită peste gură. Sărbătorile și petrecerile solstițiului de iarnă i-au fost pentru întâia oară străine și depărtate. Urările de Anul Nou, capra și căluțul și toată zvoana și veselia cotlonului aceluia din munte le respinsese de cătră sine.
Izolate de lumea din văi, rânduri după rânduri de generații, în sute după sute de ani, se veseliseră de creșterea zilei și începutul anilor; toate urmau ca pe vremea lui Burebista, craiul nostru cel de demult; stăpânii se schimbaseră, limbile se prefăcuseră, dar rânduielile omului și ale sfinților stăruiseră; așa încât se cuvenea ca și copiii să-și aibă partea lor. Ea însă se socotea moartă, ca și omul ei care nu era lângă dânsa. Abia acum înțelegea că dragostea ei se păstrase ca-n tinereță. S-ar fi cuvenit să-i fie rușine, căci avea copii mari; însă nu mărturisea asta nimănui, decât numai sieși, nopților și greierului din vatră.
În ziua de Bobotează, când părintele Daniil Milieș a binecuvântat fântânile și izvoarele, și toate apele, pădurea de pe Măgura era îmbrăcată în promoroacă. Cerul se boltea verde, râpile erau pline de troiene, drumurile la Bistrița erau închise. Era însă într-a șaptea vinere de post și Vitoria hotărâse, în singurătățile ei, un drum la Piatra și la mănăstirea Bistrița.
— Oamenii spun că promoroaca în ziua de Bobotează arată an îmbelșugat… îi zise Gheorghiță, pe când se întorceau de la biserică.
— Așa se spune, îi răspunse maică-sa; dar să știi că pentru noi nu mai poate fi nici bucurie, nici belșug.
Ochii flăcăuașului se întristară. În iarna aceea toate petrecerile îi erau înveninate.
— Să pregătești, cu Mitrea, sania, îi zise Vitoria. S-o umpli cu fân; să pui ș-un sac de orz pentru cai. Mâni dimineață ne ducem la Piatra.
— D-apoi om putea răzbi, mămucă?
— Om cerca; cine nu cearcă, nu izbândește.
— Și asta-i adevărat, răspunse el mâhnit în sine; căci nu se mai putea bucura de hora de a doua zi.
— La joc s-aduce soră-ta, zise munteanca, privindu-l cu coada ochiului. A spune ea mândrelor vorbe bune și noi ne-om duce la datoria noastră.
„Mama asta trebuie să fie fărmăcătoare; cunoaște gândul omului…” cugetă cu mare uimire Gheorghiță.
Cum ajunse acasă, se duse încruntat la căsuța vitelor și alese la o parte doi căluți pagi, care se împărecheau bine la umblet și erau cei mai buni la ham. Le dădu orz într-un căuș și le descurcă de scai coamele și cozile. Apoi izbi într-o parte cu piciorul sania cu oplene{18} ș-o împinse la gura podului cu fân. Pregăti toate singur, fără Mitrea, ca să-și ieie de-o grijă, și se gândea la multe lucruri bune peste care a avut el stăpânire în munte cât a fost copil. Pârăul cu bulboanele au fost ale lui. Potecile la zmeură și mai sus la afine, când ocolea așa, de bunăvoie, umblând după turmele ciobanilor. Poveștile la stână, sara, când învăluie focul limbi sub sprânceana pădurii. Știa să cheme în amurgit ieruncile și căpriorii. Toate acestea i le aducea aminte mirosul de fân, în care pluteau vara și copilăria. Cum se risipește mireasma în ger, așa s-au dus toate. Acuma a intrat la slujbă grea și la necaz. Se vede că tatu-său Nechifor va fi căzut pe undeva ș-a pierit, ori l-au omorât hoții. Pentru o tinereță ca a lui cade grea sarcina gospodăriei. Și maică-sa asta s-a schimbat. Se uită numai cu supărare și i-au crescut țepi de aricioaică.
Când intră el în casă, Vitoria înălță fruntea de lângă vatră.
— Nu te uita urât, Gheorghiță, că pentru tine de-acu înainte începe a răsări soarele.
„Ce-a fi vrând ea să spuie?” se întrebă el, fără a da răspuns.
— Eu te citesc pe tine, măcar că nu știu carte, urmă femeia, înțelege că jucăriile au stat. De-acu trebuie să te arăți bărbat. Eu n-am alt sprijin și am nevoie de brațul tău.
În glasul maică-sii tremurau lacrimi. Gheorghiță simți o ușoară înduioșare; totuși nu i se putea alcătui în minte nici o vorbă de mângâiere.
A doua zi, sâmbătă, plecară la răsăritul soarelui, înveliți în cojoace. Vremea era liniștită și blândă, dar drumul greu, căci pârtiile nu erau bine rupte. Caii luptau cu mare vrednicie; într-o vreme Gheorghiță lepădă cojocul și trase de sub fân lopata de lemn, începând bătălia cu troianul. Deodată simți în el putere și îndârjire și nu se opri până ce nu-l birui, ca pe-o ființă. Privi spre maică-sa; o văzu zâmbind și înțelese că i-a dat răspunsul pe care nu-l putea gângăvi în ajun. „Femeile-s viclene, cugetă el apucând iar hățurile; ele-s mai iscusite la vorbă; iar bărbații îs mai proști; însă mai tari de vârtute.”
Asta tot maică-sa o spusese cândva.
Abia către amiază ajunseră la apa Bistriței. Trecură pe pod de gheață și găsiră cale lucie spre târg. Abătură spre stânga, la mănăstire, și poposiră tocmai la slujba de sară, între lumini și cântări. Toți monahii erau în strane, cu camilafcele{19} aplecate, și slujea părintele arhimandrit Visarion starețul.
Flăcăul rămăsese în urmă, ca să puie la adăpost caii. Munteanca își lepădă cojocul lângă ușa de intrare și înaintă sprintenă, numai în sumăieș, pășind moale pe covor cu opincile. În fața iconostasului se opri și salută pe sfinți cu mare înfrângere, aplecându-se adânc, cu mâna dreaptă până la pământ. Făcându-și cruci repetate, își murmura gândul care o ardea. Trecu la sfeșnice și așeză făclioarele de ceară pe care le adusese de acasă învelite în năframă. Cu năframa aceea bătută în fluturi de aur trecu la icoana cea mai mare și mai de căpetenie a mănăstirii, cătră care avea a-și spune ea năcazul îndeosebi. Sfânta Ana o privi dintr-o dată prin fum de lumânări și munteanca îngenunche și-i sărută mâna. Stând umilită și cu fruntea plecată, îi dărui năframa, c-un ban de argint legat într-un colț, și-i spuse în șoaptă taina ei. Îi spuse și visul; și ceru răspuns. I se dădu sfintei cu toată ființa, ca o jertfă rănită, și lăsă să cadă pe năframă lacrimi. După aceea se ridică fără să vadă pe nimeni și trecu în ușa din stânga a altarului, așteptând umilită, cu mânile încrucișate sub sâni și cu fruntea înclinată.
Auzi un glas blând. Simți că-i chemată. Deschise privirea spre altar și văzu pe preasfințitul Visarion. Îndată îngenunche și-i sărută poala straiului. El își puse mâna pe creștetul ei. Era un ieromonah bătrân și uscat, cu barbă albă.
— Părinte, am venit pentru întrebare și sfat… șopti ea
— Te-ai închinat sfintei Ana?
— M-am închinat.
— Așteaptă… îi hotărâ părintele arhimandrit.
Ea rămase în neclintirea ei, așteptând.
După sfârșitul sfintei slujbe, monahul îi porunci să vină după dânsul. Sui treptele la stăreție, și mai așteptă o vreme într-o odaie naltă, cu canapele, mese și alese podoabe. „Un părinte stareț e ca ș-un boier mare…” încuviință ea, fără a îndrăzni să se așeze.
Veni preasfințitul Visarion. O întrebă de unde-i. Își aducea aminte că a mai văzut-o la sfânta mănăstire cu soțul ei.
— Da, sfințite părinte; atuncea am venit cu bărbatu-meu pentru o boliște care dăduse în oile noastre la câmp. Și sfânta Ana ne-a izbăvit. Acuma, sfințite părinte, am venit pentru soțul meu, care s-a prăpădit. S-a dus după o cumpărătură de oi. A plecat pe la Sâmedru, și nu s-a mai întors.
Povesti părintelui Visarion toate, cu vorbe cam multe. Bătrânul o asculta, dând încet din cap. Era trudit; îi era somn; însă o asculta cu bunăvoință.
— Ai dat de veste la stăpânire?
— Care stăpânire? La noi nu este nici primar, nici jandar. M-am plâns numai părintelui Dănilă. Ș-acuma am venit și m-am jăluit sfintei Ana.
— Bine-ai făcut, nevastă. S-așteptăm. Sfânta Ana are să puie cuvânt la scaunul împărăției celei mari. Iar în același timp dumneata du-te la stăpânirea pământească în Piatra. Du-te la polițai și la prefect și spune-le întâmplarea ca să facă cercetări.
— Înțeleg, răspunse Vitoria; m-oi duce și la dânșii, dar nădejdea mea cea mare e în altă parte.