Vitoria Lipan se îndreptă spre biserică pe ulicioare lungi și cotite, apoi pe cărări printre grădini. Luneca din când în când prin mâzgă; dar altfel calea era curată, căci pietrișul și nisipul sorbiseră zloata. Biserica era așezată pe-un dâmb, cu țintirimul împrejur. În apropiere, în dreapta, se ridica gospodăria părintelui Dănilă, cu case, șuri și heiuri{11}. De partea cealaltă a bisericii mai era o căsuță, ca o ciupercă singură pe toloacă{12}. Acolo trăia baba Maranda. Vitoria avea treabă și cu dânsa. Întâi se duce la părintele, să-i alcătuiască răvașul. După ce înserează, trece la baba Maranda, pe întuneric, ca să n-o vadă nimeni.
Ca să-și pregătească toate din vreme și cu rânduială, ocolește pe la crâșmă. Intră pe dindos, ca să nu mai aibă schimburi de vorbe cu unii și cu alții. Toți o întreabă de omul ei. Ea trebuie să strângă din umeri, simțindu-se umilită și rușinată. Cu toate acestea râde și le răspunde ager.
Acuma însă n-are gust de vorbă. Poftește la dânsa, în odăița de din dos, pe domnu Iordan, crâșmar cuviincios cu obrajii rumeni și cu pântecele mare abia stăpânit de chimir. El vine numaidecât, răzbind anevoie pe ușa scundă și îngustă. Îi dă o gărăfioară verde, să i-o umple c-o litră de rachiu de cel bun. Cere hârtie și plic pentr-o scrisoare. Vâră gărăfioara verde în sân și poartă cu mare grijă între două degete ale mânii stângi, lângă piept, plicul și foaia învelite într-o bucățică de hârtie neagră. Așa suie la casa popii și cânii o întâmpină repezindu-se spre poartă buluc, cu larmă de lătrături.
Ea dă glas și bate cu brațul în poartă. Iese un argat buhos din bucătărioara din lăturea caselor celor mari. Se stropșește la câni, îi suduie și zvârle în ei cu scurtături de lemn, pe care le caută la întâmplare aplecându-se în juru-i. Vitoria trece pe cărare la casele cele mari și intră la cucoana preoteasă. Totdeauna, în zilele de lucru, o găsește la stative, alegând scorțuri. E palidă, subțire și uscată și întruna se tânguie c-o voce slabă că nu-i priește aerul de la munte. Ea-i de loc din părțile deschise de la Prut, ș-acolo lumea-i altfel, între holde și-n soare. Aici umblă și vara cu cațaveică și nu se mai poate încălzi. De douăzeci și șase de ani și-a părăsit neamurile și nu s-a mai întors la ele. Și părintele Irimia Iliuț și presvitera Măria acuma-s bătrâni și nu mai pot călători cătră ea în munte. A dat soțului ei, părintelui Daniil, șase copii, toți băieți și toți voinici, cu obrajii pietroși. Învață pe la școli, le merge bine la câmpie și mai ales le merge bine la munte. Toată sănătatea și tot sângele cucoanei preotese Aglaia au trecut în ei și sporesc cu dobândă.
Vitoria îi dă bună sară; îi sărută mâna. Cucoana preoteasă îi răspunde cu vocea-i bolnavă:
— Dumneata, Vitorie, ai treabă cu părintele.
— Da, am venit să mă mai sfătuiesc cu sfinția sa și să-mi mai scrie un răvaș.
— Bine, Vitorie; părintele-i în odaia cea mare. Acu s-a întors din munte. A avut mult bucluc și vorbă cu oamenii; dar cum i-i obiceiul lui, i-a răpus pe toți și i-a împăcat. A mâncat, ș-acuma s-a fi hodinind.
Se deschise o ușă și s-auzi un glas gros:
— Care-i acolo?
— Noi suntem, părinte Dănilă.
— Aha! dumneata ești, Vitorie. Poftește încoace.
Părintele Dănilă Milieș deschise larg ușa, ca pentru sfinția sa. Își desfăcu și brațele și-și flutură barba pe deasupra pântecului. Era un om mare și plin, cu ochii mititei foarte pătrunzători. Părul cărunt îi era strâns pieptănat și împletit în coadă la ceafă. Dinții îi străluceau sub tufele de păr ale mustăților. Vitoria intră și închise ușa după dânsa. Preoteasa rămase singură cu stativele și-și aplecă mai tare fruntea pe alesături, în umbra amurgului.
— Ai nevoie de vreo scrisoare? întrebă părintele. Șezi, iaca aprind lampa și ți-o scriu numaidecât.
— Și de asta am venit, părinte Dănilă, răspunse femeia, și mă aduce și altă nevoie, pentru un sfat.
— Bine; s-ascultăm; ce este?
Vitoria strecură pe masa rotundă din mijlocul odăii plicul și foaia albă. Stătu puțin în cumpănă, plimbându-și ochii asupra mobilelor orășenești din juru-i, dar fără să le vadă.
— Părinte, vorbi ea cu stăpânire, nu știu ce s-a făcut cu omul meu. Am început să am grijă.
Părintele Daniil își arătă dinții puternici și răspunse cu voie bună:
— Ce grijă? Caută-ți de treabă. Omul se află la afacerile lui. Mâni-poimâni se-ntoarce acasă cu chimirul plin. Îți aduce de la Piatra o casăncă{13} nouă de mătasă.
— Bine ar fi să fie cum spui sfinția ta. Eu socot că are o pricină, de aceea întârzie.
— Știi ceva? ai oblicit ceva?
— Nu. Tocmai de asta-s cu mare grijă. În douăzeci de ani am ajuns eu să-i știu drumurile și întoarcerile. Poate zăbovi, o zi ori două, cu lăutari și cu petrecere, ca un bărbat ce se află; însă după aceea vine la sălașul lui. Știe că-l doresc și nici eu nu i-am fost urâtă.
Părintele Daniil râse:
— Cunoaștem asta și nu ne pare rău.
— Așa că eu, deși-s femeie proastă, am numărat pe degete zilele. S-a mai dus ș-acu șapte ani la Dorna după oi. Le-a cumpărat cu bine și s-a întors în locurile pe care le are năimite. Le-a dat pe sama bacilor, a stat cu ei la numărătoare, a făcut socoteli, a plătit simbrii, a stătut și-n târg la Iași o zi, a stătut altă zi la Piatra, și după douăzeci de zile a fost înapoi. Dar acu a trecut de două ori pe atâta.
— Cum se poate? Asta n-am știut.
— Apoi, părinte, sfinția ta nu ești soț și n-ai nevoie să știi. Durerea-i la mine și socotelile acestea numai eu le fac noaptea, când îs singură trează ș-aud numai greierul din vatră. Acu, astă-noapte, am avut și semn în vis.
— Lasă visurile. Îs mai mult înșelări.
— Câteodată poate-s înșelări; dar aicea îmi răspund mie. Cât chem și cât doresc, trebuie să-mi răspundă. L-am visat rău, trecând călare o apă neagră.
— Atuncea are să vie.
— Nu. Era cu fața încolo.
— Acestea-s de-ale femeilor. De când vă bat eu capul și vă spun să nu credeți în eresuri.
— Ba-i vis cu adevărat, părinte, nu-i eres.
— În sfârșit, fie cum spui. Se poate să aibă omul o pricină de întârziere. Poate să fi căzut bolnav; și-a sclintit o mână ori un picior.
— M-am gândit la asta părinte. Aș fi primit scrisoare. Acuma n-aș fi aici; aș fi la el.
— Va fi făcut vreo poznă. Stă la popreală.
Femeia clătină din cap, neîncrezătoare.
— Să fac o slujbă și să citesc la biserică, încheie părintele. Dumnezeu are să facă lumină și are să-ți aducă pace.
— Așa, părinte; asta-i mai bine. Acu la Dumnezeu am și eu nădejde, la Maica Domnului și la sfântul Gheorghe. Te-i ruga pentru mine și ei m-or izbăvi. Acuma n-am la mine parale; dar om da cât se cuvine, căci avem de unde.
— Știu, Vitorie, de asta n-am eu grijă. Și nici nu-mi trebuiesc bani. Mai degrabă ți-oi fi mulțămitor pentr-un bărbăcuț cu coada groasă, de care a adus Nechifor din Basarabia. Când s-or întoarce turmele la primăvară, mi-ai face bucurie dacă mi-ai dărui unul
— Se poate, numai să-mi văd omul sosit acasă. Pentru acest sfat am venit. În altă parte n-am unde mă duce. Sfinția ta ne ești aici, în pustia asta de munte, și primar și subprefect. Eu mă mai gândeam că să scrii cumva acolo la Dorna, la căpitănia târgului, să întrebi de el ce și cum.
— Hm! s-ar putea; dar cine-l cunoaște?
— Nu-l cunoaște nimeni; că el e un străin acolo; ș-afară de asta oile trebuia să le neguțeze de la niște ciobani de pe Rarău.
— Apoi atuncea de ce să mai scriu? Pe Rarău a rămas stăpână Mama-Pădurii.
Părintele se veseli. Nevasta lui Lipan suspină, cu mâna la gură, întorcând fruntea într-o parte.
— Văd că ai adus hârtie. De scrisoarea asta e vorba?
— Nu. Vreau să dau știre băietului.
— Atuncea-i bine; să ți-o scriu numaidecât.
— Da, părinte, încuviință femeia.
Își încruntă sprâncenele și privi țintă înainte-i văzându-l pe Gheorghiță, între ciobanii de la câmp și între oi, și spunându-i lui vorbe apăsate.
Părintele Daniil aștepta, cu condeiul în mână, aplecat din scaun asupra mesei și cu pieptul păros desfăcut, ca pentru o muncă nu tocmai ușoară.
Vatalele cucoanei preotese bătură de câteva ori în odaia cealaltă.
„Gheorghieș dragul mamei, grăi Vitoria ațintindu-și feciorul de departe; să știi că tatăl tău nu s-a întors la noi acasă și eu socot că poate să fi ajuns acolo la Cristești, cu voia lui Dumnezeu. Iar dacă n-a venit, tu înțelege-te cu moș Alexa baciul și vindeți cât trebuie din oile canarale{14}, ca să faceți bani. Iar dacă nu v-ajunge, scrie, ca să vă trimit de aici, căci mai avem acasă șaptezeci de piei de oaie și o sută de miel și șaizeci de burdufuri de brânză și nouăzeci de păpuși de brânză afumată. Vând și vă trimit. Iar după aceea să vii de sfintele sărbători acasă, căci am nevoie de tine, fiind acuma tu singur bărbat la gospodărie.”
Părintele Daniil Milieș ascultă cu luare-aminte încuviințând din cap și zâmbind cu îngăduință. Muind condeiul legat cu ață într-un șip colbăit de cerneală violetă, își pregăti mâna cu câteva întorsături dibace și așternu un prea frumos răvaș pe care Vitoria îl ascultă cu religiozitate.
„Prea scumpul meu fiu! citi părintele Daniil Milieș cu glasu-i gros, află că, din mila lui Dumnezeu, sunt sănătoasă și doresc să aflu și despre tine la fel. Am să vând producte din magazie și-ți voi trimite banii de care ai necesitate.”
Vitoria înțelegea că toate sunt puse în răvaș întocmai cum a voit ea, numai cât mai lămurit și mai cu pricepere. Sărută părintelui mâna și-i făgădui încă odată bărbăcuțul.