Nu cunoșteau locul. Umblau așa pe ulița cea mare a satului, înălțând nasurile când spre dreapta, când spre stânga. Veneau asupra lor aripi cenușii și-i băteau peste ochi. Deodată vârtejul trecu și luci soarele. Deasupra se făcu albastru. Înainte, ca și cum li s-ar fi deschis o altă lume, ulița cotea scurt, și, pe un tăpșan, o adunare strânsă de oameni se frământa. Cei de la spate voiau să treacă peste cei dintâi. Vorbea cineva, cu glas tare, pe prispa casei. Adunarea se desfăcu, lăsând loc de trecere unui om mititel, negricios, cu capul mare. Părea să fie o persoană a stăpânirii. Purta căciulă țuguiată de astrahan și blană cu guler de vidră. Înălțând nasul, privi după vârtejul de ninsoare, care fugea către apus.
Alți oameni veneau pe alt drum, spre aceeași răscruce. Doi jandarmi, cu puștile pe umăr umblau ceva mai înainte, împingând de umere pe doi pantalonari cam jerpeliți. Purtau paltoane cu mânecile prea scurte. Nu păreau jigniți de poziția umilitoare în care se aflau.
Persoana cu căciula țuguiată de astrahan și cu guler de vidră luă o înfățișare încruntată. Se opri și lăsă pe jandarmi să-i aducă oarecum la picioare pe cei doi. El era pe tăpșan. Jandarmii se opriră ceva mai jos.
Vântul stătuse deplin. Soarele avea în el ceva copilăresc și vesel. Nimene dintre cei de față nu se mira de vârtej. Toți, ca și Vitoria și ca și Gheorghiță, se mirau de cei doi străini.
— Ce-or fi făptuit? întrebă femeia cu grijă pe unul dintre munteni.
— Nu știu; are să-i judece și avem să vedem.
— Dar cine-i boierul acesta mititel și țanțoș?
— Om mare. Domnu subprefect.
— Îl văd c-o adunare după dânsul.
— Este; a hotărât adunare acasă la primarele, ca să spuie oamenilor porunci de la stăpânire. Are să fie alegere de deputat la Piatra.
Vitoria nu știa de acestea. O interesau și mai mult cei doi jerpeliți. Sprijinindu-se de șa, se ridică în vârful degetelor, ca să vadă mai bine.
Domnul subprefect întrebă supărat. Vorbea tare și repezit:
— Ce-i cu indivizii aceștia?
Unul din jandarmi lămuri. I-au găsit la crâșmă, între oameni, c-o jucărie: o mușama cu culori și numere. O întind pe masă și îndeamnă pe săteni să puie parale și să zvârlă zaruri. Dacă se potrivesc numerele, plătesc; dacă nu se potrivesc numerele, pun mâna pe paralele oamenilor și le vâră în buzunar.
— Aha! De-aceștia îmi sunteți voi? se holbă la ei domnu subprefect.
— Domnule subprefect, se apără unul din ei cu grăbire, dând din mâni. Era cel mai nalt. Celălalt îl privea mai de jos, cu umilință. Domnule subprefect, vă rog să binevoiți a mă asculta, ca să vedeți că în toată în lumea chestia aceasta nu este nimic neonest. E un joc de noroc, domnule subprefect. Eu vă cunosc pe dumneavoastră, domnule subprefect. Dumneavoastră sunteți domnul subprefect Anastase Balmez. Vă știu om just. Veți conveni că putem câștiga, dar putem și pierde. Într-adevăr, câteodată pierdem, cum s-a întâmplat la Hangu. E o afacere ca oricare alta.
— Cum? Ați fost și la Hangu? se miră subțire domnu subprefect Balmez, împungând în sus cu căciula. Eu adun oamenii pentru interesele lor, și voi veniți pe de laturi și-i înșelați cu minciunile voastre?
— Vai de mine, domnule subprefect, se poate una ca asta? Noi nu înșelăm pe nimeni. Avem de-a face cu oameni în toată firea. Le explicăm ce este și nu le pretindem numaidecât să ponteze. Unora le place și pontează. Putem noi să-i împiedicăm?
— Las’ că vă știu eu. Ia să-mi spuneți întâi cum e jucăria aceea a voastră.
— E cu zaruri, domnule subprefect, și cu numere câștigătoare. Un om, care are plăcere, pontează un leu. Dacă câștigă, îi plătesc șapte.
— Într-adevăr, afacere bună. Ia să ridice în sus mâna cei care au câștigat. Văd că nu ridică nimeni mâna. Acuma vă rog să binevoiți, cum spune negustorul acesta, să ridicați mâna cei care ați păgubit. Așa de mulți păgubași? După cât văd, ați păgubit toți.
Oamenii râdeau, agitând brațele. Pentru paralele lor pierdute, aveau cel puțin petrecere. Persoana stăpânirii luă o înfățișare mai severă.
— Să faceți bine dumneavoastră, cinstiților negustori de parale, să-mi arătați actele. Cine sunteți? De unde sunteți?
Unul dintre jandarmi raportă respectuos:
— Trăiți, domnule subprefect, i-am cercetat în privința asta. N-au nici un act.
— Suntem de la Galați. Pe mine mă cheamă Spiru Gheorghiu. Pe tovarășul meu Iancu Neculau.
— A, sunteți de la Galați. Atunci cunoașteți pe munteni, din port, când coboară la dumneavoastră cu plutele. Vi s-a făcut dor de ei și ați venit să-i căutați aici. Să-mi arătați autorizația pentru jocuri de noroc.
— N-avem.
— Atunci, răcni subprefectul crescând dintr-o dată, să mi-i duceți din post în post până la reședință. Dar mai întâi să lepădați aicea banii pe care i-ați sfeterisit de la oameni. Îi puneți cu proces-verbal în mâna primarului.
— Ce să facă cu ei primarele? întrebă cineva.
— Să-i împartă la păgubași.
— D-apoi se mai știe care a păgubit și cât a păgubit?
Oamenii iar porniră veselie. Petrecea și Vitoria. Ar fi vrut să încerce și ea; să puie unu și să câștige șapte. Vedea ea bine că și lui Gheorghiță îi părea rău că-i duc așa între puști pe cei doi de la Galați.
Cu privire la întrebuințarea banilor, oamenii se împărțeau în tabere. Unii îi cereau pentru o bute de vin, alții pentru sfânta biserică. Subprefectul ieși în drum, asupra Vitoriei și a lui Gheorghiță. Deși era un bărbat nu tocmai mare, munteanca se sfii de căutătura lui. Uitase chiar să i se ferească din drum.
— Dar cu dumneavoastră ce-i? o întrebă pe dânsa.
— Nici eu n-am hârtii, răspunse ea cu îndoială.
— Ce hârtii? Ce hârtii? N-avem nevoie de nici o hârtie. Nu văd eu că ești o nevastă de oier de pe Tarcău?
— Adevărat este, răspunse Vitoria zâmbind.
— Și flăcăul ista ți-i fecior?
— Mi-i fecior.
— Nu sta; încalică și du-te acasă, că te-așteaptă bărbatul.
— Nu mă duc acasă, domnule, mă duc la Dorna.
— Foarte bine. Te-ai fi ducând după datorii pe marfă. Vine primăvara și aveți nevoie de bani. Du-te sănătoasă.
Munteanca socoti că trebuie să deie o lămurire.
— Eu sunt nevasta lui Nechifor Lipan.
Subprefectul dădu din umeri. Nu cunoștea. Nici dintre oamenii buluciți care ascultau nu se afla cineva care să deie semn că ar fi cunoscând pe Nechifor. Deci era departe și se simți străină. Cel puțin avea un folos: părerea bărbătușului aceluia, că s-ar fi ducând după bani. Asta-i bine s-o spuie tuturora de-acum înainte; ca să nu se ademenească cineva dintre oamenii răi, bănuind altfel.
— Îmi place de domnia ta, zise ea zâmbind iar, cum le despici și le pătrunzi toate.
— Apoi eu de-o viață trăiesc între munteni, mărturisi cu plăcere Anastase Balmez. Îi cunosc cum îmi cunosc nevasta.
Vitoria vedea pe unii din dosul subprefectului râzând pe sub mustață. După ce trecu el, fudul, auzi șoapte și râse și ea.
— Dacă-i vorba pe-aceea, atuncea nu ne cunoaște chiar așa de bine.
De la munte veni iar furtună, cu mai mare repeziciune, țesând fulgi mari și moi. Oamenii se risipiră chiuind. Vitoria nimeri cu caii sub cel întâi adăpost, o șandrama afumată, așteptând să treacă ș-acest val. Dar de data asta valul nu trecea. Soarele părea că lunecase pe alt tărâm. Bătea ninsoarea, într-un fel de amurg cenușiu.
— Credeam c-om putea merge bine înainte, zise Gheorghiță. Acu trebuie să căutăm gazdă.
— Om căuta ș-om găsi, vorbi cu liniște femeia. Eu tot am nădejde să văd lumina. Nu știi că Dochia își scutură cojoacele și după aceea le întinde la soare?
— Care Dochie? întrebă un glas răstit.
Un om în cojoc lung, cu mițele atârnând, intră din viscol la adăpost. Cu mâni negre și ciolănoase își smulse din cap căciula ș-o scutură de apă. Era un bătrân cărunt, cu sprâncenele aspre. Pufnea pe nas. Femeia îl cunoscu numaidecât că-i băut.
— Care Dochie? se supără el iarăși lăsându-se puțin din mijloc ș-apoi tresărind în sus
— Baba Dochia… rânji Gheorghiță.
— Care babă Dochia? Cea de pe munte, ori cea din casă?
Vitoria se amestecă:
— Să nu te superi, moșule. Noi pe baba dumitale n-am văzut-o, nici n-o cunoaștem.
— Dochia o cheamă.
— Să fie sănătoasă.
— Să fie. Dar voi ce căutați aici? Ați intrat așa cu caii; nu vă pasă. Ce fel de vorbă? Nici nu mă întrebați pe mine, nici nu strigați la babă să iasă.
— Nu te supăra. Ne-om duce. Suntem oameni străini.
— E-he! Nu merge așa, femeie. Vii de la Tarcău și te duci la Dorna și nici măcar nu ți-s caii în bună rânduială. Ba mă supăr. Trebuia să bați la ușă și să strigi la babă să-ți deie drumu. Să deschidă grajdul pentru cai și să le puie fân sub bot. Să v-aduceți în casă buclucurile și să vă hodiniți. Să vă dau o bucată de pâine uscată ș-un pahar de apă. Atâta am, atâta vă dau, dar să nu-mi faceți mie rușine să stați sub păretele meu. Și caii să-i potcoviți din nou. Eu îs fierar și potcovar; iar potcoavele nu le pot bate decât mâni dimineață. Astăzi e sfânta duminică. Am fost la biserică; pe urmă am făcut oleacă de popas la crâșmă. Unde-i baba? Măi babă Dochie!
Începu a bate în ușă.
— Dacă-s supărat, îs supărat, ce-mi puteți face?
Ieși baba Dochia în prag, cu catrință și cu cămașă înflorită.
— De ce bați în ușă moșnege?
— Ca să deschizi.
— D-apoi îi închisă ușa asta vreodată? împinge și intră. Văd c-aduci lume străină.
— Aduc. Poate-ți pare rău?
— De ce să-mi pară rău? îi poftesc cu dragă inimă să poposească la noi.
— Mâni dimineață am să le bat potcoave la cai.
— Le-i bate, da’ acuma vâră oamenii înăuntru. Nu-i mai ține afară. Împinge poarta și du caii în grajd. Până ce le-i aduce tărhatul în casă, eu am și pus de mămăligă.
— Așa am să fac; dar să știi că-s supărat.
Vitoria îi făcu față cu glas plăcut.
— Moșule, cum te cheamă?
— Pricop.
— Moș Pricop, oricât de supărat vei fi fiind, eu tot am să-ți spun că baba dumitale a fost frumoasă femeie în tinerețele ei.
— Adevărat, frumoasă; dar a făcut multe răutăți. De-aceea-s supărat eu ș-acuma și nu mi-a mai trecut. Să nu cumva să îndrăzniți să spuneți altfel decât cum vreau eu. Să stați, să mâncați și să beți cu mine și cu baba. Mâni dimineață vă potcovesc caii.
De ce-i va fi venit în minte femeii lui Lipan, cât își așezau buclucurile în casă, în preajma focului din hoarnă, să-l întrebe anume lucru pe fierar?
Își lepădase cojocul și-i silise să se despartă și ei de straiele groase. Îi așezase pe scăunașe în preajma focului și le turna rachiu în păhărele verzi.
— Moș Pricop, dumneata n-ai mai potcovit cumva cai din părțile Tarcăului?
— Ba am potcovit.
— Nu s-a oprit cumva la covălia dumitale, astă-toamnă, un om cu un cal negru țintat în frunte?
— Ba s-a oprit.
— Și-ți aduci aminte cum era îmbrăcat acela om?
— Îmi aduc aminte. Purta căciulă brumărie. Avea cojoc în clinuri, de miel negru, scurt până la genunchi, și era încălțat cu botfori.
— Acela moș Pricop, a fost soțul meu.
— Hm! făcu moș Pricop; dacă-i soțul dumitale, apoi n-am ce zice, vrednic român. Numai nu-mi plăcea că se ducea la drum asupra nopții. Eu aș fi avut plăcere să cinstesc cu dânsul ca și cu dumneavoastră. Eu cu oamenii din sat de la mine nu cinstesc; dar cu oamenii străini îmi place, că ei îs călători, au necazuri și-i bine să le stai înainte cu pahar dulce și vorbă bună. Dar omul acela zicea că se duce noaptea; că se bucură să umble pe lună. De oamenii răi spunea că nu-i pasă; are pentru dânșii pistoale încărcate în desagi. S-a dus și într-o vreme a prins a cânta din solz, ca să nu-i fie urât.
— El a fost într-adevăr, șopti munteanca, și lepădă o picătură din păhăruț înainte de a bea rachiul.