Semn nu era numai unul. Începeau să se dovedească și altele.
Se deschise ușa din fund, cu geam mic rotund la înălțimea capului, prin acel geam trecuse de câteva ori o privire de ochi ager. Acel ochi și cu tovarășul lui împreună c-o față rotundă și c-un trup revărsat din sâni și din șolduri, se arătară în umbră. Domnu Iorgu Vasiliu se retrase pe cât putu, făcând loc fustei crețe și înfoiate a soției sale. Munteanca îndată își dădu seama că trebuie să fie cu luare-aminte față de o ființă atât de albă, atât de largă, cu colțuni roși și cu papuci cu talpă, care clepăiau ușor.
— Dumneata îți aduci foarte bine aminte de toate… zise ea cătră soțul său, luând loc pe scaun; numai numele unuia dintre gospodari nu înțeleg cum l-ai prăpădit. Nu l-ai scris în condică?
— Nu. Îl am scris numai pe Bogza. Celuilalt știu că-i zice Iepure.
— Nu se poate, răspunse gospodina. Iepure e porecla tot a lui Bogza, pentru că i se văd dinții de sus prin despicătura buzei, iar celuilalt îi spune Ilie Cuțui, precum toată lumea știe. Nu-i cunoaștem noi? Nu stau în vale la Doi Meri?
— Tare mi se pare că ai dreptate, nevastă, zise negustorul, râzând, cu admirație, cătră oaspeți.
— Sunt prea mulțămitoare cucoanei pentru lămurire, vorbi Vitoria, c-un fel de umilință care puse în mare uimire pe Gheorghiță.
Soția domnului Vasiliu se așeză mai bine pe scaun și-și îndesă bărbiile în piept.
— Dumneata, femeie, îl urmărești pe careva dintre dânșii pentru o datorie? Se poate, căci s-au umflat și s-au lățit ca broaștele în tău. Eu îs oleacă de neam cu nevasta lui Bogza. De-o bucată de vreme se semețește și nu mai calcă pe-aici. „Da’ ce-i, Ileana, zic, ai uitat drumurile vechi și obrazurile prietinilor?” „Nu, dar n-am timp și-s tare ocupată.” Când o auzi așa, să nu crapi? N-are vreme, și ea toată ziulica ba la primăreasă, ba la preoteasă. Îți datorește pe oile de astă-toamnă?
Vitoria stătu mută, privind-o ațintit. Apoi vorbi încet, anume pentru soția lui domnu Vasiliu.
— Că-mi datoresc ceva – ori unul, ori altul, se poate; dar nu știu cât și cum.
— De ce? Bărbatul dumitale nu le-a vândut oile?
— Asta n-am de unde cunoaște.
— Nu ți-a spus?
— Cum să-mi spuie? Cei care nu-s de față vorbesc? Eu, de astă-toamnă, cucoană dragă, îs ca și văduvă.
— Te-a lăsat?
— Nici asta nu cunosc. Dumnezeu știe.
Soția negustorului întrebă în șoaptă, ca și cum ar fi fost ele singure:
— Cum te cheamă pe dumneata?
Munteanca îi dădu răspunsul și află îndată și numele gazdei.
— Dragă Vitorie, urmă negustorița cu dulce glas și pe același ton de doi; eu trebuie să-ți spun dumnitale ce am aflat de la femeia celuilalt, a lui Ilie Cuțui. Ș-aceea – Gafița – e o fudulă și se crede frumuseța lumii, pentru că bărbatu-său o poartă gătită. Frumoasă i s-a fi părând lui, dar nu este. Iar Cuțui e un îmbrobodit. Ea face și el nu știe; ca și cum l-ar descânta. Să se ieie cu cealaltă, a lui Bogza, de mână. Tare se mai uită galeș una la alta și-și vorbesc parcă le-ar fi limbile unse cu miere; dar dacă ar putea și-ar scoate ochii.
— De ce, dragă cucoană Mărie?
— Nu mai pot de bine. Le-a căzut din cer avere. La primăvară le fată alte sute de oi la Prut. Bogza umblă numai beat și cu căciula pe-o sprânceană. Când vine de la crâșmă plin ca o bute, o grămădește într-un colț ș-o bate.
— Pe cine, dragă cucoană Mărie?
— Pe Ileana.
— De ce?
— Așa. Dă dovadă că-i bărbat și e în putere. Dar ei nu-i pasă. Are cu cine petrece.
— Dar celălalt?
— Cuțui. Bea ș-acela, însă mai puțin. Și umblă pe lângă Gafița în patru labe ca un cățel. De la Gafița am aflat ce zice Cuțui despre oi. Zice că le-au cumpărat el și cu Bogza de la un oier de departe. I-au pus în palmă toți banii și el le-a lăsat lor toate oile.
— Așa. Dar acel muntean ce-a făcut? S-a dus acasă la el la Tarcău? Nu s-a dus. A căzut undeva bolnav? Nu s-a aflat. S-a pus să-și cheltuiască paralele cu una cu ochi verzi de pe-aici – poate știi dumneata, ori poate știe altcineva. Nu s-a aflat nici de asta? Atuncea ar fi bine să-i întrebăm pe dânșii; să-mi deie ei o știință. Să mă îndrepte unde să-l găsesc. Poate să le fi spus lor un secret.
— Or ieși la întrebare ș-om vedea ce-or spune. Ș-apoi, după spusa asta, om vedea dacă nu pică jos fudulia unor muieri.
Femeile schimbaseră singure și cu multă însuflețire aceste vorbe. Domnu Iorgu Vasiliu își închisese catastiful și le privi pe rând cu îngrijorare.
— Stați, fraților și surorilor, cuvântă el; la ce vă gândiți? D-apoi se poate una ca asta, să bănuiți dumneavoastră de cine știe ce, poate de moarte de om, pe niște gospodari pe care toată lumea îi știe de treabă și la locul lor? Averea pe care o au e câștigată cu cinste. Cum ar fi cutezat să lovească și să jefuiască? Asta o fac hoții de drumul mare, iar nu niște gospodari din Suha.
— Hm! se cruci soția dumnisale, făcând semnul sfânt; cum îți vine dumnitale să vorbești astfel? Cine-a pomenit de moarte și de jaf? Dar să mă ferească Dumnezeu să cred una ca asta. Și nici nevasta asta nu poate crede. Dar se cuvine să se înfățișeze, să deie samă unei femei sărmane, care umblă prin lume ca o văduvă, să-i arate cum au cumpărat oile, să-i dovedească ce parale au dat, să-i spuie pe ce drum și înspre care parte de lume a apucat acel oier cu numele Nechifor Lipan. Nu se cuvine?
— Ba se cuvine. Să se ducă să-i întrebe. Acesta-i dreptul femeii.
— Atuncea ne-am înțeles. Vrasăzică avem dreptate să facem întrebare. Iar eu aș da oleacă de sfat ș-aș spune așa: Dragă Vitorie, nu te duce singură, numai cu feciorul dumnitale, în loc străin, într-o singurătate ca la Doi Meri. Poate nu-i găsești acasă. Dacă-i găsești, pot să se supere că le ceri asemenea socoteală. Dumnealui soțul meu zice că ei ar fi pălit pe oier. Pot să te pălească și pe dumneata.
Domnu Vasiliu asculta cu gura căscată.
— Am spus eu asta?
— Se înțelege c-ai spus. Dar chiar dacă n-ai fi spus, eu socot că mai bine este să le trimitem vorbă c-un argățel al nostru și să-i poftim pentru o chestie mare la Primărie. Dar să le spui că e o chestie mare care-i în interesul lor. Acolo oi fi și eu de față. Dumneata ai treabă în prăvălie. Iar eu mă duc așa cu nevasta asta. Să-i țin de urât. Să-i arăt unde-i casa comunei. Să aibă și ea un avocat ș-un martor. Vine tocmai de la Tarcău și nu poate sta singură în loc străin împotriva unor cloncani ca Bogza și Cuțui.
— De ce cloncani, nevastă?
— Așa. Acu vrai să spui că nu-s cloncani? Ba-s cloncani.
— Fie și cloncani; dar să nu cumva să răsuflați vreo bănuială. Un om cu mintea întreagă nu poate crede asemenea nebunii.
— Care nebunii? Nu poate crede pe nevasta asta că nu i-a venit acasă bărbatul?
— I-a venit ori nu, asta-i altă chestie.
— Așa ți se pare dumnitale, că-i alta? Mie mi se pare că alta nu-i. Prin urmare, dumneata pretinzi s-o legăm pe femeia asta și s-o ducem la bolniță căci e nebună?
— Am spus eu și asta? se tângui cu groază domnu Vasiliu.
— Se înțelege c-ai spus. Așa că să trimitem pe Ghițișor să-i poftească la Primărie. Tare frumos are să-i întrebe nevasta asta, și ei să răspundă de-asemeni.
În vreme ce flăcăuașul cel subțiratic, cu gâtul lung și cu obraz pistrui, pe care-l chema Ghițișor, își tot aduna pe el părțile sumanului și grăbea pe o potecă de-a dreptul peste un deal, soția domnului Iorgu Vasiliu a poftit pe Vitoria la ea în odăiță, dincolo de ferestruica cea rotundă ca să-i spuie o mulțime de lucruri despre fiecare din femeile mai cu moț și mai fudule și care se socoteau mai frumoase din cuprinsul acelor meleaguri, cât băteau ochiul, știința și veștile ei. Oricât de multe or fi fost acele muieri, fiecare cu cusurul ei, mai cu samă a lui Calistrat Bogza era mai vinovată că o făcuse maică-sa frumoasă, și o lovea din când în când bărbatu-său, rânjind. Bine c-o bate; numai atât că-i fără de nici un folos. Numai primărița s-ar putea pune cu dânsa în privința rumenelelor, ba chiar și o întrece, fiind mare meșteră. Cât despre farmece și vrăji, nu este alta mai presus decât dăscălița. A ținut într-o iarnă trei săptămâni o unguroaică numai pentru învățături de acestea. Munteanca se supunea acestor valuri și vânturi de vorbe și le asculta cu supunere, fiind în totul de părerea cucoanei Măria. Ascultând c-o ureche, își lăsa cugetul să fugă și să sfredelească în toate părțile.
Când s-a întors Ghițișor, soarele era pe la toacă. Îndată l-a luat sub stăpânirea ei soția lui domnu Iorgu Vasiliu. Să-i spuie dintr-o dată și scurt dacă Bogza și Cuțui erau acasă.
— Erau acasă.
— Și când au auzit că-i cheamă cineva la Primărie, ce-au zis?
— N-au zis nimica. Bogza a rânjit. Cuțui a zis: bine.
— N-au cercetat, n-au întrebat?
— Ba da.
— Și tu ce le-ai spus?
— Eu nu le-am spus nimic, precum am avut poruncă.
— Dar a lui Bogza ce făcea?
— Femeia lui Bogza? Nu știu, că nu m-am uitat pe fereastră.
— Nici pe-a lui Cuțui n-ai văzut-o?
— Nici.
— Nu spun eu? Se țin de vizite.
— Ba a lui Cuțui era acasă; am auzit-o cântând, dar n-am văzut-o. Era acasă și cealaltă. Am auzit-o cotrobăind prin pod. Bogza m-a întrebat cine a poposit aici, la han.
— Și i-ai spus?
— Nu i-am spus.
Se înțelegea însă că i-a spus. Stăpâna l-a rușinat pe Ghițișor c-o privire într-o parte și c-o răsfrângere de buze.
— Când au spus că vin la Primărie?
— Au venit o dată cu mine.
Vitoria își simți inima răsărind. Cu multe vorbe și cu mare grabă, cucoana Măria își puse încălțările, apoi trase pe mâneci cațaveica. Au lăsat pe Gheorghiță ca s-asculte învățături bune de la domnu Vasiliu ș-au fost amândouă în această vreme la Primărie. Acolo au găsit pe primar și pe notar fumând și stând la taifas cu gospodarii cei doi. Munteanca a fulgerat cu privirea prin geamuri. A intrat blândă și supusă în urma ocrotitoarei sale.
Glasurile groase și tari au tăcut. Fumul de tutun s-a ridicat în bagdadie. Vitoria s-a uitat ș-a cunoscut pe Calistrat Bogza. L-a cunoscut și pe cel mărunt și negricios. Primarul și notarul oameni bine hrăniți și groși, erau îmbrăcați orășenește.
— Dumneata trebuie să fii nevasta lui Lipan, a luat cuvântul cel dintâi, râzând, Bogza.
Vitoria se uita în altă parte, dar îl vedea. A dat din cap, încuviințând.
A așteptat să vadă ce se mai spune.
— Ai venit după vreo datorie? Eu, pe cât știu, am plătit lui Lipan toți banii. Poate Cuțui să-i fi rămas ceva dator.
— Nu-i datoresc nimica, răspunse Cuțui, serios.
Calistrat Bogza rânji iar:
— Atuncea poate ai venit să ne vezi cum trăim noi aici la Suha. Mulțămesc lui Dumnezeu, trăim bine.
Munteanca oftă:
— Alți oameni, într-adevăr, trăiesc bine și-i văd împăcați. Numai pe mine m-a alungat de-acasă supărarea.
— Așa? Din care pricină, mă rog dumnitale? Spune, să vedem dacă-ți putem fi de vreun folos. De asta ne-ai chemat dumneata, nevastă?
Bogza se miră, privind c-o ușoară veselie pe notar și pe primar, care se mirau și ei. Vitoria tăcu, plecând fruntea. Se amestecă nevasta lui domnu Iorgu Vasiliu:
— Dumneavoastră nu știți, oameni buni, că nevestei acesteia încă nu i s-a întors bărbatul acasă?
Bogza îi întoarse o privire de mirare. Ea își zbătu pleoapa stângă. El zâmbi numai dintr-un colț al gurii:
— Ei, și dacă nu i s-a întors acasă bărbatul ce-i putem face noi?
— Nu-mi puteți face nimica, vorbi cu blândeță Vitoria, fără să ridice fruntea. Ca o femeie năcăjită ce mă aflu, am venit la niște prietini să-i întreb și să-mi spuie: când s-au despărțit de Nechifor Lipan, ce vorbe au grăit? Încotro l-au văzut că se duce? Poate-a spus ceva din care aș înțelege unde să-l caut.
Bogza își vârâ mânile în chimir și se uită înduioșat la nevasta lui Lipan.
— Ce-aș putea să-ți spun? zise el săltând din umeri. Pe drum, venind de la Dorna, ne-am înțeles asupra vânzării oilor. I-am numărat paralele. A dat o parte Cuțui care-i de față. Altă parte am dat eu. Ne-am despărțit. Lipan încă arăta grabă mare.
— Dac-aș putea să știu unde s-a întâmplat asta, suspină Vitoria.
— Vrai să știi unde s-a întâmplat asta? Pe drum.
— În care loc anume?
— Dumneata vrai să știi cam multe, râse Calistrat. De unde vrai să știu chiar în ce loc? Pe cât țin minte, ne-am oprit la Crucea Talienilor.
— Și după ce i-ați plătit, în care parte a apucat?
— Cum în care parte? S-a întors înapoi. S-a dus spre casa lui.
— Nu te supăra, domnu Bogza, zise Vitoria. Am vrut să știu dacă nu cumva a spus vreo vorbă, că ar avea de gând să nu se întoarcă acasă.
— Nu mă supăr, nevastă, măcar că mie asemenea întrebări multe și mărunte nu-mi plac. Poate ai cumva vreo bănuială, spune curat. Nu umbla împrejur ca o albină care tot vra să împungă.
— Vai de mine și de mine, se împotrivi munteanca, făcându-și cruce; să mă ferească Dumnezeu sfântul de un gând rău, ori de o bănuială. Vrau să știu numai dacă ați înțeles de la dânsul ceva.
— N-am înțeles nimica, își răsuflă Bogza rămășița de supărare. I-am dat paralele și s-a dus în treaba lui.
— La Crucea Talienilor?
— Da. Precum am spus.
— Și oile erau trecute înainte?
— Ca totdeauna.
— Vrasăzică un cioban, ori un baci, nu l-a mai văzut. Putea să-i lepede aceluia un cuvânt. Vitoria oftă și rămase în aceeași poziție, cu fruntea plecată, încercând a sfredeli dușumeaua cu bețișorul pe care-l luase de la crâșmă.
Atunci intră în vorbă, cu oarecare nepăsare, soția lui domnu Iorgu Vasiliu.
Se uită întâi la portretele de pe păreți, apoi făcu iar semn din geană, arătând încă o dată prin asta că ea nu poate fi părtașă la vreo nebunie ori vreo prostie a unei femei străine.
— De la cel care nu știe, femeie, nu poți cere o căruță de vorbe.
Bogza începu a râde cătră țigara pe care o răsucea și dădu din cap: Așa-i.
— O femeie îți poate spune mai multe. Un bărbat tace. Dar poate or ști alții, cu care soțul dumnitale s-a văzut după aceea. Or fi crâșmari la care a făcut popas la întoarcere. Or fi poate din cei care au fost martori la învoială și la numărătoarea banilor.
Vitoria înălță domol fruntea. Bogza își aprinse țigara, trase și dădu drumul pe nas fumului.
— Așa că atâta-i, încheie el. Ce-am știut și mi-am adus aminte, am spus. Poate Cuțui să mai știe ceva.
— Eu nu mai știu nimica.
— Dac-a fost un cioban de față, îi poți scrie și-l poți întreba, stărui nevasta lui domnu Vasiliu cătră Vitoria. Dac-a fost vreun om străin, poți să te duci să-l cercetezi, numai să știm anume cine-i.
— Să vedem; dacă mi-oi aduce aminte, i-oi spune și asta… primi Calistrat. Dar eu, femeie, mai degrabă mă gândesc la alta. Să nu se fi săturat el de vechi, și să fi căutat nou.
— Cum spui dumneata, domnu Calistrat?
— Și-a fi găsit altă femeie, rânji Bogza.
Cei de față zâmbiră.
— Asta se poate, primi munteanca, zâmbind și ea palid; numai să nu fie cea cu dinții rânjiți.
Bogza pufăi și zvârli țigara. Urmă o tăcere. Femeile se îndreptară spre ușă.
— Domnu Bogza, vorbi din vârful buzelor Vitoria; dumneata fii bun și nu te supăra, ca unul care ai fost prietin cu Lipan. Eu voi mai trece pe la dumneavoastră. Dacă vă mai aduceți aminte de ceva, îmi spuneți.
— Fie ș-așa, răspunse Bogza. Te duci?
— Mă duc, ce să fac? Musai să-l caut, că numai unul am. L-am căutat pe drumul mare, acuma am să-l caut pe poteci, ori prin râpi. Sfânta Ana de la Bistrița are să mă îndrepte unde trebuie.
Toată sara aceea Gheorghiță a rămas ucenic la domnu Iorgu Vasiliu; iar soția lui domnu Iorgu Vasiliu și cu Vitoria lui Lipan au stat la sfat în odăiță punând la cale alte cercetări. Nevasta lui domnu Vasiliu s-a arătat foarte doritoare să se ducă în persoană la fața locului, acasă, atât la Bogza, cât și la Cuțui, să vadă mai întâi frumusețile lumii, ș-al doilea să cumpănească deșteptăciunea cu frumusețea, să vadă care-s mai ușoare. Dacă nici prin femei nu se va putea scurma somnul bărbaților, vorba lor la beție, mărturisire în mare taină încredințată numai nevestei – apoi atuncea, unde-i întuneric să lămurească Dumnezeu. Mai mult decât e în stare, omul nu poate face.
— Lipan avea o vorbă, grăi Vitoria, cu privirea ei de vis.
— Care vorbă?
— Nimene nu poate sări peste umbra lui. Aceasta-i și pentru noi; poate și pentru alții.
— Adevărat cuvânt, bun cuvânt.
Vitoria închise ochii, zguduită. Din întunericul lui, în care se depărta, pentru întâia oară Lipan se întorsese arătându-și fața și grăind lămurit numai pentru urechile ei.
În vremea nopții ș-a somnului, această vedenie s-a mai produs o dată. S-a adeverit și altă așteptare a muntencii. Vântul a pornit din nou, venind acuma de cătră miazăzi. Potrivit sfaturilor și hotărârilor, mama și feciorul au lăsat cojoacele cele grele și o parte din tărhat la hanul lui domnu Iorgu Vasiliu și au trecut pe câteva zile dincolo de munte, la Sabasa. Cucoana Măria făcuse îndemn pentru anume cercetări și lămuriri. Vitoria își urma un gând tainic al ei.
Soarele își slobozise iarăși puterile. Urcând șoseaua cea mare șerpuită peste Stânișoara, Vitoria și Gheorghiță auziră glasul puhoaielor. Acest zvon creștea mai ales când treceau peste arcurile marilor poduri de piatră, deasupra prăpăstiilor.
Coborâră în Sabasa o dată cu apele drumului și acolo poposiră la altă gazdă și alți prietini – la domnu Toma. Pe cât era de mititel domnu Vasiliu, pe-atâta era de mare și de pletos domnu Toma. Iar nevastă-sa, Catrina, era mărunțică; dar tot așa de vorbăreață ca cucoana Măria. Numaicât toate le spunea încet și mai tainic. În clipă mărturisise Vitoriei că viața toată se temuse de omul ei. Măcar că știa pe de rost Alixăndria și Visul Maicii Domnului mai bine și mai frumos decât un călugăr și se închina cu smerenie dimineața și sara la icoane, domnu Toma avea dese tulburări de mânie și atuncea împungea cu fruntea în toate părțile ca un inorog{31}. Cu toate acestea nu era om rău. Îndată-i trecea și-și aducea aminte că n-a băut în ziua aceea un pahar de vin.
Stând la masă și la sfat cu prietinii aceștia din Sabasa, Vitoria le povesti ce făcuse, ce văzuse și ce aflase la Suha, în partea cealaltă a muntelui. Le ceru și lor sfat și făcu o rugăminte anumită.
Sfaturile lor, destul de multe și de încurcate, le ascultă cufundată în gândul ei, fără să le audă. Iar pentru rugămintea pe care o făcuse, s-a sculat domnu Toma și s-a arătat gata s-o însoțească pe femeia lui Lipan în lungul satului. Și-a pus cojocelul cel nou; și-a trecut palmele peste plete în două părți potrivindu-și căciula deasupra, și, căutând după ușă toiag, a ieșit în uliță, cu femeia străină după el.
Vitoria adusese cu dânsa bețișorul alb cu care încercase a sfredeli dușumeaua primăriei de la Suha. Îl purta cu dânsa subsuoară ca pe ceva folositor, deși nu-i era de nici un folos. Trecură în lungul unui drum năboit de apa dezghețului. Oamenii stăteau închiși în căsuțele lor sub munte și sub vânt – și arare se arăta unul pe prispă, în lumină, privind la trecători.
— Apoi după ce-or curge și aceste ape, zise domnu Toma, au să iasă toți din bârloguri. Acu datina munteanului e să doarmă. Se știe că cel mai dulce somn e-n luna lui mărțișor.
Din trecere, Vitoria se oprea la unele porți, privind pe deasupra.
— Mai avem, mai avem, grăi domnu Toma, scuturându-și căciula.
Cotiră pe o hudiță, sub o râpă. În fund sta închisă o gospodărie bine întocmită. Cum ajunseră la zaplazul de scânduri, domnu Toma bătu cu toiagul în poartă. Îndată răspunseră cânii. Vitoria se grăbi să treacă înainte și împinse portița. Își trase de la subsuoară bețișorul, ca să se apere. Domnu Toma păși în urma ei, întinzând cu luare-aminte gâtul într-o parte, ca să vadă ce se întâmplă.
Trei câni năvăliră cu zăpăituri supărate. Deodată, cel mai mare, din mijloc, se opri. Stătură și ceilalți; apoi se răzlețiră, lătrând din laturi. Cel din mijloc stătea neclintit și ațintit. Era un dulău sur și flocos, cu urechile și cu coada scurtate, după moda din munte a ciobanilor.
Vitoria își trecu bețișorul în stânga și întinse spre el mâna dreaptă.
— Lupu!
Strigase c-un glas pe care abia îl auzi domnu Toma.
Totuși strigase din toate puterile ei lăuntrice.
Cunoscând-o, cânele lui Lipan veni drept la dânsa și i se așternu la picioare. Scheună încet, plângând; înălță botul și linse mâna care-l mângâia. Femeia avea în ea o sfârșeală bolnavă și-n același timp o bucurie, găsind în animal o parte din ființa celui prăpădit.