Deși știa despre ce-i vorba, domnu Toma se arătă mirat. Nu-i venea să creadă că asemenea întâmplări pot avea loc; să vie o nevastă de pe Tarcău și să găsească aicea, în Sabasa, cânele bărbatului ei. Tot așa de mirat păru omul de gazdă, când văzu că într-adevăr cânele răspunde la numele pe care i-l da nevasta și o cunoștea de stăpână cu mare bucurie. Dând lămurire la întrebarea nevestei, arătă că acest câne de pripas a venit la gospodăria lui astă-toamnă, din râpile muntelui. L-a văzut dând târcoale: pe urmă s-a suit pe-un colnic ș-a urlat cum urlă cânii în singurătate. A coborât și s-a așezat în preajmă, supunându-se cu pântecele la pământ. Munteanul a înțeles că poate să fie un câne rătăcit de la ciobanii care au trecut cu oile. L-a judecat deștept și vrednic după înfățișare și a strigat la nevastă să-i caute o bucată de mămăligă rece. I-a adus mămăliga aproape și i-a lăsat-o. El s-a apropiat și a mâncat-o lacom, din două înghițituri. A venit la poartă, așteptând să i se deie drumul. Gospodarul a deschis poarta. El a intrat ș-au năvălit asupra lui cei doi câini vechi de casă. Fără a fugi, fără a năvăli asupra lor, fără a arăta colții, numai puțintel arcuindu-se, și-a dat el înțelegere cum că ar fi un pribeag care caută stăpân și tovarăș. A trecut spre șură. L-au primit astfel și cânii. Oamenii de casă i-au dat numele Pripas, pe care el l-a înțeles, și s-a purtat toată iarna cu vrednicie, străjuind în vremea nopții în patru părți a ogrăzii și plătindu-și cu dreptate hrana.
Acuma, se învoia gospodarul, dacă femeia asta și-a găsit cânele și-i trebuie, poate să și-l ieie, dând numai cuvenita mulțămire gazdei. El nu se pune de pricină, aflând mai ales că-i vorba de un gospodar stăpân de oi, care s-a prăpădit și nu se mai găsește. În cele dintâi săptămâni, în unele după-amiezi, dulăul era fugar. Se ducea în munte, căutând parcă ceva. Din cât spune nevasta de la Tarcău, se vede că-și căuta stăpânul. Se ducea poate unde zăcea leșul, într-un loc singuratic și pustiu. După ce au venit ninsorile și s-a pus omăt, cânele s-a mai liniștit. Tot se mai duce până la colnic. Acolo stă pe gânduri; după aceea se întoarce acasă. Mintea cânelui nu-i ca a omului. Se vede că a uitat drumul, dacă într-adevăr se ducea până la stăpânul lui mort.
În gândul acesta care-i venise dintr-o dată, să caute cânele, Vitoria cunoscu altă binecuvântare. De unde-i venise gândul? Fără îndoială de la Nechifor Lipan. El se înțelegea lesne – nu mai era între vii cu trupul. Dar sufletul lui se întorsese spre dânsa și-i dădea îndemnuri. Era ș-o hotărâre mai de sus – cătră care inima ei întruna sta îngenuncheată.
Desfăcu năframa și dădu omului mai mult decât aștepta. Gospodarul crezu că se înșeală el; pe urmă își închipui că se înșela nevasta. Desfăcu la vedere cele două bancnote de câte o sută de lei. Nevasta nu se înșelase, le împinse spre el, înnoindu-și mulțămirea.
Cânele o urmă supus, scheunând din când în când moale. Atunci se apleca dintr-un umăr și-i mângâia creștetul cu palma, îl întreba în gând dacă are să-i fie de folos. Nu avea nici o îndoială că are să-i fie de folos, deoarece nu se îndreptase cătră el fără hotărârea altor puteri.
Ține cânele cu dânsa și-l poartă de câteva ori în munte, până ce și-a aduce aminte ș-a cunoaște iarăși locurile. Poate are să întârzie cu voia lui Dumnezeu, până ce se va mântui zăporul și se vor scurge puhoaiele. Atunci, de pe costișă pe costișă și din râpă în râpă are să caute oasele și armele. Calul nu s-a văzut. Poate-a fost dus de dușmani la iarmaroacele de la câmp. Ori poate a fost și el prăvălit și zdrobit și l-au ciugulit, ca și pe stăpân, corbii. Acuma vede că chiar de la începutul începutului a înțeles această durere a vieții ei; chiar de aceea, din întâia clipă, i-a stat inima ca în clește. Mai bine astfel, într-o privință: să-l știe mort, decât părăsit de casa lui, în brațele alteia și-n așternut străin. Dar dacă i-a fost lui Nechifor scrisă asemenea soartă, pe care nimica n-o poate înlătura. Dumnezeu, prin sfânta de la Bistrița, a adus-o pe dânsa, Vitoria, pe căi cotite, tocmai unde trebuia ca să-și găsească pe cel drag, să-l ridice din locul pieirii și să-l puie în pământ sfânt, cu toate rânduielile știute.
Acuma, după niște sfaturi ale soției domnului Vasiliu și după învățătura lui domnu Toma, îi rămânea să mai facă un drum până la Borca – să întrebe pe cale, ș-acolo, încă o dată, dacă Lipan n-a fost zărit cumva întorcându-se din Stânișoara. Dumnealui, domnu Toma, nu l-a văzut. Dacă s-ar fi întors, n-ar fi lipsit a face la crâșmă popas. Cine-a făcut o dată popas într-un loc ș-a găsit că-i bun acel popas – apoi se abate ș-a doua oară. Chiar dacă nu i-i foame, poate i-i sete. Dacă nu-l aduce foamea, nici setea – vine din prietinie. Nechifor Lipan a trecut o dată. Domnu Toma l-a văzut ducându-se, călare între ceilalți doi munteni. Înapoi, venind cu fața, nu s-a mai arătat. S-a bucurat și Gheorghiță de câne și, după hotărârea maică-sii, l-a pus în lanț, ținându-l alăturea de el și de cai. În vremea cinei, s-a sculat domnu Toma, cât era de mare, și-a scuturat pletele și și-a mai adus aminte că altădată, pe când era el copilandru, s-a mai întâmplat asemenea faptă, tot în aceste părți, în singurătățile Stânișoarei. Iar cine ucide om nu se poate să scape de pedeapsa dumnezeiască. Blăstămat este să fie urmărit și dat pe față. Dator este să-l urmărească omul; rânduit este să-l urmărească fiarele și dobitoacele. Dacă ai cunoaște înțelesurile vântului și a țipetelor de paseri, și a scheunatului dihăniilor, și a umbletului gângăniilor, și a tuturor urmelor care sunt, dar nu se văd dintr-o dată, atuncea îndată ai ajunge la cel vinovat. De ajuns tot trebuie să ajungi la el, însă mai târziu. De aceea, ca un om cinstit și săritor la năcazul altuia, domnu Toma nu stă deloc la îndoială să puie iapa la căruță și s-o ducă el singur până la Borca pe Vitoria și s-o întoarcă înapoi în Sabasa, oprindu-se întruna și cercetând pretutindeni.
Îndoiala putea fi pân-aici. Acuma nu mai este. Lipan a rămas prăpădit între Sabasa și Suha.
După această hotărâre dată de domnu Toma, jupâneasa Catrina, nevasta lui, a prins a lăcrima și căina pe Vitoria. Dar munteanca de data asta socotea că nu mai are de ce plânge. Avea de căutat, de găsit și de rânduit. De plâns, a plânge mai pe urmă. Acuma n-are vreme.
Încălecând cu Gheorghiță, a trecut iar la Suha. Lupu a mers cuminte în lănțug. Clocoteau pretutindeni puhoaiele și bătea vânt cald. În popasul de sus au stat ș-au ascultat cum pocnește ghiața într-un pârău din vale, cine știe unde. Treceau corbi, treceau pajuri. Nu i-au dat nici o înștiințare.
Au ajuns, sară, la hanul lui domnu Vasiliu. Vitoria știa că acolo are să găsească ceva. Într-adevăr, a găsit.
În sat la Suha, se stârnise oarecare zvoană. Spuneau unii și alții că ar fi nevoie să vie vreun judecător de la târg, să cerceteze cum a fost cu vânzarea oilor. Să vadă dacă se află hârtia lor de cumpărătură de la Dorna. Și dacă gospodarii din Suha au chitanță de paralele pe care le-au dat lui Lipan. Nu spune nimene că asemenea gospodari cu vază ar fi în stare a săvârși o faptă rea, dar e bine să-și arate îndreptările. Afară de asta, a mai spus nu știu cine că numaidecât cinstiții gospodari trebuie să arate martorul ori martorii care s-au găsit față la vânzare și la numărătoarea banilor. E la înțelegerea orișicui că numai asemenea străin ori străini, care s-au aflat de față, au putut să urmărească pe Lipan, să-l lovească și să-i răpească banii oilor. S-ar putea ca acești martori să fie cu totul necunoscuți. Nici Calistrat, nici Ilie Cuțui nu i-au văzut pân-atunci, nici de-atunci. Chiar dac-ar fi așa, să arate ce înfățișare aveau, ce cai și ce straie. Din puțin, se pot afla multe și făptașii ies la iveală.
— Dar mai este una, dragă Vitorie, urma cu fierbințeală cucoana Măria a lui domnu Iorgu Vasiliu. Închipuiește-ți dumneata că, de la o zi la alta, nevasta lui Bogza și-a adus aminte de mine și a venit aicea în vizită. Eu nu i-am dat apă cu dulceți și cafea, ca la cucoana primarului, dar am poftit-o să șadă. Și ce-ți pare dumnitale, dragă Vitorie, iaca m-a înștiințat că suntem rude și vine la mine să mă întrebe de unde se împrăștie asemenea proaste zvonuri asupra soțului său. „N-am de unde ști, draga mea, zic. Poate să fie unii din prietini, din dragostea cea mare care o au asupra voastră.” După asta văd că începe a mă ispiti de departe dacă s-a dus munteanca de la Tarcău și ce gânduri are. I-am răspuns că n-ai nici un gând; că umbli așa prin lume jelindu-ți bărbatul. Atuncea a lăcrimat și Ileana și i-a părut tare rău că l-ai chemat pe gospodarul ei la Primărie, ca să iasă pe urmă în sat vorbe. Mai bine era dacă te duceai la casa lor. Găseai un pahar de vin ș-o vorbă bună – ș-un ajutor de la bărbatu-său, ca să descoperi pe făptași, dacă sunt. – „Făptași sunt, zic eu. Nu mult, ș-avem să-i cunoaștem. Iar munteanca, zic, rău a făcut că n-a venit la voi să ceară sfat și ajutor.”
Cucoana Măria surâdea subțire. Zâmbi și nevasta lui Lipan, în tăcere.
— Vrasăzică s-a dus cum a venit, urmă soția domnului Iorgu Vasiliu. Nu trece, draga mea, un ceas și văd venind părechea.
— A venit și Gafița?
— A venit și Gafița lui Cuțui. Asta umblă gătită mai luxos decât cealaltă, dar e mai proastă. A venit și ea să întrebe de una, de alta. I-am spus eu felurite lucruri. Am lăudat-o pentru straie și pentru frumuseță; numaidecât i-am arătat mare părere de rău de vorbele care le scornește asupra ei prietina cea mai bună pe care o are. Nu-i spun cine-i, ca să nu vâr intrigă; da-i bună prietină și nevastă de tovarăș. „Va fi fiind Ileana?” „Nu-i Ileana, zic moale.” „Ba-i Ileana, văd eu că nu te poți preface. Și ce spune, mă rog, pe conta mea, nevasta lui Bogza?” „Mai întâi nu-i Ileana lui Bogza, răspund; al doilea nu spune cine știe ce, fără decât că știe tot satul cine vine la dumneata, noaptea, când ți-i bărbatul dus după oi.” La asemenea vorbă dulce, a țipat de-a răsărit bărbatu-meu pe scaun în prăvălie. „Spune ea asta? Ea, care-i o slută ș-a scos-o Bogza din sărăcia de-acasă?” „Mai întâi, dragă, zic eu, nu-i vorba de Ileana.” „Ba o știu eu de câte e-n stare. La biserică trage la mine numai cu coada ochiului, să vadă cum îs îmbrăcată și crapă de ciudă. Decât să vorbească de altele, mai bine să se uite la dânsa. Asupra mea nu vine bărbatu-meu băut și nu mă grămădește într-un cotlon, ca să mă stropească în bătăi. Afară de asta, bărbatu-meu nu visează urât.”
Gazda se opri. Femeile se uitară una la alta. Munteanca își zbătu pleoapele și-și încreți fruntea.
— Mâni am să trec și eu pe la dânsele, zise încet Vitoria, să le rog să mă ierte de supărarea pe care am făcut-o oamenilor lor. Bine ar fi să aflu cine-a fost martor; bine ar fi să văd hârtiile și chitanțele; dar acu mai tare mi-i în grijă de ce se spune. Am și eu vorbe potrivite după pilda dumnitale, dragă cucoană Mărie, să le ațâț și să le otrăvesc, ca să le fac să lepede din ele tot. Dacă au de spus ceva, au să spuie. Dacă n-or avea ce spune, îi las în plata lui Dumnezeu. Nu se cuvine să obijduiesc om nevinovat. Cerc să-mi găsesc soțul. Îi fac toate slujbele rânduite, ca să i se liniștească sufletul. Acuma mi s-a arătat în vis cu fața – și mă cheamă.
Din dezbaterile amănunțite ale femeilor, a ieșit o rânduială bună. A doua zi dimineața, domnu Iorgu Vasiliu trimete după Bogza și Cuțui, ca să vie să facă contract pentru brânză. Au ei treburi negustorești pe care le-au tot amânat în vremea iernii. Acuma vine primăvara și afacerile încep a mișca. Deci gospodarii de la Doi Meri vin pentru contract și arvună. Precum se cuvine, au să beie și aldămaș și au să mai întârzie. În vremea asta Gheorghiță șade dosit în căsuța cea mică din ogradă. Iar ele se duc întâi la Bogza acasă, pe urmă la Cuțui. Ori se duce una la Cuțui și alta la Bogza, și după aceea schimbă. Au să le înțepe, au să le învăluie, au să le fiarbă pe nevestele oierilor – până ce le-or vedea zvârcolindu-se ca viermele. În asemenea împrejurare, Vitoria își va da sama despre ce pot ști femeile de treburile bărbaților lor – chiar de tainele lor, care le-au fost încredințate cu grozav jurământ. Iar după asta, munteanca se poate duce să caute. Rămâne soția lui domnu Vasiliu să încurce lațurile și mai tare.
Adevărul întreg, fără îndoială, numai Dumnezeu îl cunoaște; însă cucoana Măria dorea aprig să vadă pe nevasta lui Cuțui mai puțin luxos îmbrăcată. Făcând astfel și necâștigând decât prepusuri, s-au întors amândouă la dugheană, tot cu vorbe multe, și Vitoria a încălecat, ca să treacă iar muntele, cu feciorul.
Drumul se curățise de ape și se zvânta. Pădurea fâșia lin din cetini și răsufla aburi. În poienile sorite, pământul se ochise bine și înverzeau pajiști. În frunzele moarte din marginea unei râpi, Vitoria găsi clopoței albi. Coborâ din tarniță ca să-i rupă, și-i înălță pe codițele lor subțiri, în lumină. Privi cerul albastru și înghiți mireasma pădurii.
Cu frâul calului trecut pe după cot, porni pe cărarea din marginea drumului. Trupul ei ar fi vrut să cânte și să înmugurească; simțea intrând în el soare și bucurie; dar în același timp se ofilea în ea totul, grabnic, ca clopoțeii pe care-i ținea între degete și care pieriseră.
Cânele dădu scâncet. S-ar fi voit și el slobod.
— Gheorghiță, dă-i și lui drumul, zise femeia atentă.
Flăcăul descălecă și descătărămă zgarda lui Lupu. Dar cânele nu căuta să zburde. Umbla cu botul în soare și din când în când parcă încerca să strănute. Rânjea și fornăia pe nas, adulmecând și sorbind adierile.
Urcară așa la pas din parapet de pod în parapet de pod. Sus, poposiră. Cânele sta cu luare-aminte pe coadă, privind văile ca un om. Petrecea și el, uitându-se la frumusețile lumii. Gheorghiță îl observă de câteva ori și-l arătă din ochi către maică-sa, râzând.
— Îi place și lui să se uite… zise munteanca, serioasă.
Când coborî la al doilea pod al văii dinspre Sabasa cânele se opri și deveni neliniștit. Deodată se repezi asupra cailor, lătrând și încercând să-i înclește de boturi.
— Nu înțeleg ce va fi având astăzi Lupu, vorbi Gheorghiță, nedumerit. Și ast’ dimineață, când îl țineam lângă mine, în șură la domnu Vasiliu, tot cerca să iasă din zgardă și mârâia. Parcă era tunet, când s-aude departe.
— A făcut asta?
— Da. S-a liniștit târziu, după ce s-a deșertat crâșma de oameni. Acu văd că-i vine altă nebunie.
— Să vedem ce este. Să oprim caii.
Cânele își conteni dușmănia împotriva dobitoacelor. Se întoarse asupra oamenilor. Apoi coti pe lângă parmaclâcul podului, în râpă. Se duse așa o bucată la vale, pe o pajiște nouă, care lucea în soare – și iar veni la drum. Se repezi asupra lui Gheorghiță, încolțindu-l de pulpana sumăieșului. Flăcăul îl izbi cu piciorul. Animalul se duse chelălăind la vale, pe aceeași urmă.
— Băiete, zise munteanca, leagă-ți calul de un mesteacăn, cum fac și eu. Coboară-te în râpă după câne. Și asară, când suiam, a dat aicea semn; dar era în lănțug.
— Da’ de ce să mă cobor? E un pripor gol, fără cărare.
— Coboară-te, îți spun. Aud pe Lupu dând glas. A găsit ceva. Deodată i se îmbujoraseră obrajii și-i luceau ochii. Flăcăul înțelese. Cotind și el pe lângă parmaclâcul de piatră, își dădu drumul târâș în râpă. Femeia se aplecă și văzu prăpastia. Totuși Gheorghiță luneca lin pe clina umedă, stârnind bolovanii. Cânele nu se zărea; i se auzea numai glasul, dosit în văgăună.
Observă pe flăcău în picioare, ocolind sub mal. Îndată se sui spre ea chemarea lui înfricoșată. Având buna încredințare de ce putea fi acolo, Vitoria își adună cu palmele straiul în poala din față și-și dădu drumul alunecuș pe urma băiatului. Cu tâmplele vâjâind, răzbi în ruptura de mal, în lătratul ascuțit și întărâtat al cânelui. Gheorghiță zvâcnea de plâns cu ochii acoperiți de cotul drept înălțat la frunte. Oase risipite, cu zgârciurile umede, albeau țărâna. Botforii, tașca, chimirul, căciula brumărie erau ale lui Nechifor. Era el acolo, însă împuținat de dinții fiarelor. Scheletul calului, curățit de carne, sub tarniță și poclăzi, zăcea mai încolo.
Femeia răcni aprig:
— Gheorghiță!
Flăcăul tresări și se întoarse. Dar ea striga pe celălalt, pe mort. Îngenunchind cu grabă, îi adună ciolanele și-i deosebi lucrurile. Căpățâna era spartă de baltag.