ARESTAREA

Pe Josef K. îl calomniase pesemne cineva căci, fără să fi făcut nimic rău, se pomeni într-o dimineață arestat. În dimineața aceea, bucătăreasa doamnei Grubach, gazda lui, care îi aducea micul dejun în fiecare zi la opt, nu se ivi la ora obișnuită. Asemenea lucru nu se mai întâmplase niciodată până atunci. K. mai așteptă o clipă. Culcat pe pernă văzu cum bătrâna care locuia peste drum îl privea cu o curiozitate absolut neobișnuită. Apoi, flămând și mirat totodată, sună. Imediat se auzi o bătaie în ușă și în cameră intră un bărbat pe care până atunci nu-l mai văzuse niciodată prin casă. Bărbatul era zvelt dar solid și purta un costum negru, strâns pe corp, cum sunt cele de voiaj, legat cu un cordon și având tot felul de cute, buzunare, catarame și nasturi, care dădeau costumului o aparență deosebit de practică, fără să se înțeleagă bine la ce ar putea servi.

— Cine ești dumneata? îl întrebă K. ridicându-se în coate.

Omul trecu peste întrebare, ca și cum ar fi fost firesc să fie acceptat când intra undeva, și se mulțumi doar să întrebe la rândul lui:

— Ai sunat?

— Anna trebuie să-mi aducă micul dejun, spuse K. și încercă mai întâi, atent și tăcut, să descopere prin observație și deducție cine putea fi omul acela. Dar străinul nu se lăsă prea mult cercetat cu privirea, ci se îndreptă spre ușă, o întredeschise și spuse cuiva care, vădit lucru, se afla în imediata apropiere, chiar lângă prag:

— Vrea să-i aducă Anna micul dejun.

Din camera alăturată se auzi un chicotit ușor; judecând după zgomot, s-ar fi putut ca acolo să se afle mai multe persoane. Deși râsul acesta nu i-ar fi putut spune străinului niciun lucru pe care să nu-l fi știut până atunci, el îi declară lui K.: „E imposibil”, ca și cum i-ar fi dat un raport.

— Asta e ceva nou, spuse K. și sări din pat punându-și repede pantalonii. Tare aș vrea să știu cine sunt oamenii din camera de alături și cum o să se justifice doamna Grubach față de mine că i-a lăsat să mă deranjeze.

Ce-i drept, o secundă îi trecu prin minte că n-ar trebui să spună asta cu glas tare pentru că, făcând-o, putea să lase impresia că-i recunoaște oarecum străinului dreptul de a-l supraveghea, dar pentru moment nu dădu importanță faptului acestuia. Celălalt înțelese totuși exact ce n-ar fi trebuit, căci îi spuse:

— Nu ți-ar plăcea mai mult să rămâi aici?

— Nu vreau nici să rămân aici și nici să-ți mai aud glasul până nu mi te prezinți.

— Aveam intenții bune, spuse străinul și deschise acum, de bunăvoie, ușa.

Camera de-alături, în care K. pătrunsese mai încet decât ar fi dorit, avea, la prima vedere, aproape același aspect ca în ajun. Acolo își avea doamna Grubach salonul; poate că astăzi în încăperea ticsită de mobile, dantelării, porțelanuri și fotografii era ceva mai mult spațiu gol decât de obicei, dar lucrul acesta cu greu s-ar fi putut observa imediat, cu atât mai mult cu cât schimbarea esențială o constituia prezența unui bărbat care ședea cu o carte în mână lângă fereastra deschisă și care, când intră K., își ridică privirea de pe carte.

— Ar fi trebuit să rămâi în camera dumitale! Nu ți-a spus Franz?

— Și ce doriți? întrebă K. uitându-se pe rând când la noua lui cunoștință, când la cel numit Franz, care se oprise în pragul ușii. Prin fereastra deschisă se vedea iar bătrâna, stăpânită de o curiozitate într-adevăr senilă, și care se instalase acum exact în față, nu cumva să piardă vreun amănunt din ce avea să se întâmple.

— Ar trebui, totuși, ca doamna Grubach..., spuse K. și făcând o mișcare de parcă ar fi încercat să se smulgă din mâinile celor doi bărbați, deși aceștia stăteau departe, vru să-și continue drumul.

— Nu, spuse omul de la fereastră, aruncând cartea pe o măsuță și ridicându-se. N-ai dreptul să ieși, ești arestat.

— Așa mi se pare și mie, spuse K. Și de ce, mă rog? întrebă el apoi.

— Nu ne aflăm aici ca să-ți spunem asta. Întoarce-te în camera dumitale și așteaptă. Ancheta e începută și ai să afli totul la momentul oportun. Îmi calc datoria vorbindu-ți atât de prietenos. Dar sper că nu ne aude nimeni în afară de Franz care, în ciuda instrucțiunilor, se poartă și el prietenește cu dumneata. Dacă și de-acum înainte o să ai tot atâta noroc pe cât ai avut când ți-au fost numiți paznicii, poți să tragi nădejde.

K. vru să se așeze, dar abia atunci observă că, în afară de scaunul de lângă fereastră, în toată încăperea nu se mai afla nimic pe care să se poată sta.

— Ai să recunoști mai târziu că ți-am spus numai adevărul, începu Franz și se îndreptă spre el împreună cu celălalt bărbat.

Mai ales acesta din urmă îl depășea cu mult pe K. în înălțime și îl bătu de mai multe ori, prietenește, pe umăr. Amândoi paznicii îi examinară cămașa de noapte și-i spuseră că de-acum înainte va trebui să poarte una de calitate mult mai proastă, dar că ei îi vor păstra cu mare grijă atât cămașa aceasta, cât și restul lenjeriei, și că i le vor restitui dacă procesul se va încheia favorabil.

— E mai bine să ne dai nouă lucrurile, spuseră ei, căci la magazie se fac mereu fraude și, în afară de asta, acolo, după un anumit timp, lucrurile sunt revândute, fără să se țină seama dacă procesul s-a terminat sau nu. Și nu se știe cât pot dura asemenea procese, mai ales în ultima vreme. Până la urmă primești, firește, din partea magaziei, contravaloarea lucrurilor, dar te alegi cu nimica toată, căci la vânzare nu valoarea ofertei hotărăște prețul, ci valoarea mitei, și-apoi știm prea bine, din experiență, că sumele cuvenite se micșorează și ele, an de an, tot trecând dintr-o mână într-alta.

K. abia dacă îi asculta; dreptul de-a mai putea dispune de lucrurile proprii i se părea de mică importanță; pentru el era mult mai urgent acum să-și clarifice situația. De față cu oamenii aceștia însă, nu putea nici măcar să-și adune gândurile ca lumea; pântecul celui de-al doilea paznic — fiindcă, evident, numai paznici puteau să fie amândoi — se lipea mereu de el, extrem de prietenos, dar de cum ridica privirea întâlnea o față uscată și osoasă, deloc potrivită cu grăsimea trupului, și înarmată cu un nas mare și strâmb, care părea că se înțelege, ca o persoană aparte, cu celălalt paznic. Ce fel de oameni erau aceștia? Despre ce vorbeau ei? Cărei autorități aparțineau? K. trăia doar într-un stat constituțional. Pretutindeni domnea pacea. Toate legile erau respectate. Cine îndrăznea să-l atace în propria lui locuință? Fusese totdeauna înclinat să privească lucrurile foarte ușuratic, să nu creadă în rău decât dacă se lovea de el și să nu ia măsuri de prevedere pentru viitor, chiar când era amenințat din toate părțile. În cazul de față însă, o asemenea atitudine i se părea nelalocul ei. Nici vorbă, totul putea fi o glumă, o glumă grosolană pusă la cale de colegii de la bancă, din cine știe ce motive — poate fiindcă azi era ziua lui, ziua când împlinea treizeci de ani — asta s-ar fi putut, firește; poate că ar fi fost de ajuns doar să le râdă în nas, într-un anumit fel, paznicilor, ca ei să râdă împreună cu el; poate că paznicii erau, de fapt, niște comisionari culeși de pe stradă, cum de altfel și păreau să fie; și totuși, de data aceasta, chiar din clipa când dăduse cu ochii de Franz, K. hotărâse să nu lase din mână nici cel mai mic atu pe care l-ar fi putut folosi împotriva oamenilor acestora. Puțin îi păsa dacă avea să se spună mai târziu că fusese incapabil să înțeleagă o glumă; deși nu făcea parte dintre cei ce culeg învățăminte din experiențele vieții, K. își amintea că de pe urma unor întâmplări aparent neînsemnate și în care, spre deosebire de prietenii lui, se purtase imprudent și se arătase voit nepăsător față de consecințe, avusese destule de îndurat. Asemenea lucruri nu trebuiau să se mai întâmple, măcar de data aceasta; dacă era vorba de o comedie, atunci avea să joace și el. Pentru moment, era încă liber.

— Îmi dați voie, spuse K. și, strecurându-se grăbit printre paznici, intră în camera lui.

— Pare înțelegător, îl auzi spunând pe unul din paznici.

De cum se văzu în cameră, K. trase brutal sertarele biroului; toate se aflau la locul lor în cea mai mare ordine; dar emoția îl împiedica să găsească de la bun început tocmai legitimațiile pe care le căuta. Până la urmă dădu peste un permis de bicicletă și vru să-l ducă paznicilor, dar, gândindu-se mai bine, hârtia i se păru prea neînsemnată și continuă să caute până își găsi actul de naștere. Când se întoarse în camera vecină, ușa din față se deschise și doamna Grubach dădu să intre. Apariția ei nu dură însă decât o clipă căci, zărindu-l pe K., gazda își ceru scuze, vădit jenată, și dispăru închizând ușa cu cea mai mare grijă.

— Intrați, vă rog!

Atât apucă să spună K. și rămase în mijlocul salonului, cu actele în mână, privind ușa care nu se mai deschise; apelul unuia dintre paznici îl făcu să tresară; paznicii ședeau amândoi la măsuța din fața ferestrei deschise și, după cum observă K., îi mâncau micul dejun.

— De ce n-a intrat? întrebă el.

— N-are voie, îi răspunse paznicul cel înalt. Doar știi bine că ești arestat.

— De ce-aș fi arestat? Și încă în felul acesta!

— Iar începi! spuse paznicul și muie o felie de pâine cu unt în borcănașul cu miere. La asemenea întrebări nu răspundem.

— O să fiți obligați să-mi răspundeți, spuse K. Iată actele mele; arătați-mi-le acum pe ale voastre și, înainte de toate, mandatul de arestare.

— Doamne! Dar neînțelegător mai ești! se vaită paznicul. Parcă n-ai căuta decât să ne scoți din sărite, inutil, tocmai pe noi care în clipa de față îți suntem cei mai apropiați dintre oameni.

— Așa e, crede-mă, întări Franz și, în loc să-și ducă la gură ceașca de cafea pe care o ținea în mână, îi aruncă lui K. o privire lungă, poate foarte semnificativă, dar din care acesta nu înțelese nimic.

Apoi, fără să vrea, K. intră într-un dialog al privirilor cu Franz. Până la urmă, K. își arătă totuși hârtiile și spuse:

— Iată-mi actele.

— Ce ne interesează pe noi actele dumitale? strigă paznicul cel înalt. Te porți mai rău ca un copil. Ce dorești, la urma urmei? Îți închipui cumva că vei face să ți se termine mai repede blestematul de proces dacă discuți cu noi, paznicii, despre legitimații și despre mandate de arestare? Noi suntem slujbași mărunți; nu prea ne pricepem la legitimații și nu ne privește decât faptul că trebuie să te păzim zece ore pe zi și că suntem plătiți pentru munca noastră. Atâta tot; firește, asta nu ne împiedică să ne dăm seama că înaltele autorități pe care le slujim, înainte de-a emite un mandat se informează precis asupra motivelor arestării și a persoanei arestate. În privința aceasta, orice eroare este exclusă. Autoritățile pe care le reprezentăm, după câte le știu — și ține seama că eu nu cunosc decât gradele inferioare — nu caută delictele populației ci, după cum prevede legea, sunt atrase de delicte și ne trimit pe noi, paznicii. Asta este legea. Unde vezi că ar putea fi o eroare?

— Legea asta eu n-o cunosc, spuse K.

— Cu atât mai rău pentru dumneata, îi răspunse paznicul.

— Sunt sigur că ea nu există decât în capetele voastre, adăugă K.

Ar fi vrut să găsească un mijloc de-a pătrunde în gândurile paznicilor, de-a le întoarce în favoarea lui, sau măcar de-a se face acolo ca la el acasă. Dar paznicul cel înalt înlătură orice explicație spunând doar:

— Ai s-o simți pe pielea dumitale. Franz se amestecă în vorbă:

— Vezi, Willem, el recunoaște că ignoră legea, dar pretinde în același timp că e nevinovat.

— Ai dreptate, spuse celălalt; nu-i chip să-l faci să înțeleagă ceva.

K. nu le mai răspunse nimic.

„Trebuie oare să mă las și mai mult tulburat de pălăvrăgelile slujbașilor acestora mărunți — fiindcă ei înșiși recunosc că asta sunt? se gândi el. În orice caz, amândoi discută despre lucruri din care nici unul, nici altul nu pricepe o iotă. Iar suficiența cu care discută nu poate fi explicată decât prin prostie. Câteva cuvinte schimbate cu un funcționar de rangul meu au să clarifice situația incomparabil mai bine decât cele mai lungi discuții cu oamenii ăștia.”

K. se plimbă de câteva ori de colo-colo, în spațiul liber al încăperii și văzu că bătrâna din față târâse la fereastră un moșneag și mai bătrân decât ea, pe care îl ținea pe după mijloc.

K. simți nevoia să pună capăt comediei acesteia.

— Duceți-mă la superiorul vostru, spuse el.

— Când o să te cheme, și numai atunci, îi răspunse paznicul pe care celălalt îl numise Willem. Și acum, adăugă el, te sfătuiesc să te duci în camera dumitale, să stai liniștit acolo și să aștepți ce-o să se hotărască. Nu te lăsa doborât de frământări inutile, ci mai degrabă adună-ți forțele, căci o să ai mare nevoie de ele. E un sfat pe care ți-l dăm. Nu te-ai purtat cu noi cum am fi meritat, ba chiar ai uitat că, oricine am fi, suntem măcar acum, față de dumneata, niște oameni liberi, ceea ce nu e puțin lucru. Totuși, dacă ai bani, suntem dispuși să trimitem să ți se aducă micul dejun de la cafeneaua de peste drum.

K. rămase o clipă liniștit, fără să le răspundă la propunere. Poate că dacă ar fi încercat să deschidă ușa camerei alăturate sau chiar a vestibulului, cei doi n-ar fi îndrăznit să-l oprească; poate că soluția cea mai simplă a întregii probleme ar fi fost să împingă lucrurile cât mai departe.

S-ar fi putut însă la fel de bine ca paznicii să-l înșface și, o dată trântit la pământ, ar fi spus adio superiorității pe care, în anumite privințe, o mai păstra totuși asupra lor. De aceea preferă să aștepte soluția mai puțin nesigură, pe care desfășurarea firească a lucrurilor avea s-o aducă neapărat, și se întoarse în camera sa fără ca el sau paznicii să mai adauge vreun cuvânt.

Acolo, se trânti pe pat și luă de pe noptieră un măr frumos pe care și-l pregătise de cu seară pentru micul dejun. Altceva în afară de măr nu mai avea și, oricum, după ce mușcă cu poftă își dădu seama că mărul era de preferat gustării pe care, din mila paznicilor, ar fi putut s-o capete de la cafeneaua aceea murdară. Acum se simțea mai bine dispus și mai sigur pe sine; firește, ratase o dimineață de lucru, dar, dat fiind postul relativ important pe care îl ocupa la bancă, absența avea să-i fie ușor motivată. S-o explice spunând adevărul? Așa avea de gând să facă. Iar dacă n-aveau să-l creadă — ceea ce ar fi fost normal, date fiind împrejurările — putea s-o ia ca martor pe doamna Grubach sau chiar pe cei doi bătrâni, care acum probabil că porniseră spre cealaltă fereastră. Privind lucrurile din punctul de vedere al paznicilor, pe K. îl mira cel mai mult faptul că fusese trimis în camera lui și lăsat singur acolo unde avea la îndemână atâtea posibilități de sinucidere. Totodată, judecând din punctul lui de vedere, se întreba ce motiv l-ar fi putut determina să se sinucidă. Nu cumva faptul că doi oameni, aflați în încăperea de alături, îi mâncaseră micul dejun? Sinuciderea în asemenea condiții i se părea atât de absurdă încât, chiar dacă ar fi vrut să-și pună capăt zilelor, l-ar fi împiedicat stupizenia ei. Dacă cei doi paznici n-ar fi fost, vădit, niște oameni cu mintea atât de mărginită, s-ar fi putut presupune că și lor, din aceleași motive, nu li se părea deloc primejdios să-l lase singur. N-aveau decât să-l privească, dacă aveau chef. L-ar fi văzut îndreptându-se spre dulăpiorul din perete în care își păstra sticla cu rachiu vechi și bun, l-ar fi văzut golind un pahar ca să-și înlocuiască micul dejun, și apoi umplându-și încă unul ca să-și facă curaj, dar numai din prudență, pentru cazul puțin probabil în care ar fi avut nevoie de curaj.

În clipa aceea, un glas din camera de alături îl făcu să tresară de spaimă și să-și ciocnească dinții de pahar.

— Te cheamă inspectorul, îi strigă cineva.

Dar numai strigătul îl sperie, strigătul scurt, tăios, cazon, pe care nici în ruptul capului n-ar fi bănuit că ar fi în stare să-l scoată paznicul Franz. Ordinul în sine îi făcu plăcere; K. strigă și el „În sfârșit!”, cu un ton de ușurare, închise dulăpiorul din perete și porni grăbit spre salon. Acolo dădu peste cei doi paznici care îl goniră imediat înapoi, în camera lui, de parcă lucrul acesta ar fi fost cât se poate de firesc!

— Ia te uită ce-i dă prin minte! strigară ei. Nu cumva ai de gând să apari în cămașă, în fața inspectorului? Pesemne că vrei să ne cotonogească și pe dumneata, și pe noi.

— Mai lăsați-mă dracului! strigă K. pomenindu-se îmbrâncit înapoi, până la dulapul de haine. Dacă dați buzna peste mine când dorm, n-oți fi vrând să mă găsiți în ținută de gală.

— N-avem încotro, spuseră paznicii care, de câte ori K. ridica tonul, se linișteau și deveneau aproape triști, iar din această cauză el fie că se simțea dezorientat, fie că se mai dezmeticea puțin.

— Stupid protocol, mai bombăni K.; dar luând o haină de pe spătarul unui scaun, o ridică o clipă cu amândouă mâinile și o ținu așa de parcă ar fi vrut să afle părerea paznicilor. Ei clătinară din cap:

— Trebuie haină neagră.

K. aruncă atunci haina pe jos și spuse, fără să știe nici el cum au să-l înțeleagă:

— Doar n-are loc dezbaterea principală. Paznicii zâmbiră, dar își menținură pretenția.

— Trebuie neapărat haină neagră.

— Dacă asta accelerează lucrurile, n-am nimic împotrivă, declară K.; apoi, deschizând singur dulapul, răscoli îndelung printre haine, alese cel mai frumos costum negru, o jachetă a cărei croială pe talie aproape că stârnise vâlvă printre cunoscuții săi, scoase și o cămașă curată, și începu să se îmbrace cu grijă. În sinea lui, se gândea chiar că accelerase mersul lucrurilor, făcându-i pe paznici să uite că ar fi trebuit să-l oblige să facă baie. Și-i privi, căutând să-și dea seama dacă n-aveau să-i amintească de baie; dar ei, firește, erau departe de a se gândi la asta; în schimb, Willem nu uită să-l trimită pe Franz la inspector pentru a-i raporta că arestatul se îmbracă.

După ce termină cu îmbrăcatul, K. trebui să treacă prin salonul gol, urmat la un pas de Willem, ca să ajungă în camera următoare, a cărei ușă cu două canaturi era larg deschisă. În camera aceea, după cum K. știa prea bine, locuia de curând o domnișoară, Bürstner, dactilografă, care pornea de cu zori la lucru și nu se întorcea decât foarte târziu; cu domnișoara Bürstner, K. abia dacă schimbase câteva cuvinte de salut în treacăt. Acum, noptiera aflată de obicei la căpătâiul patului fusese împinsă în mijlocul camerei, ca să-i servească drept birou inspectorului care se instalase în dosul ei. Inspectorul ședea picior peste picior și-și ținea un braț pe spătarul scaunului. Într-un colț al camerei, trei tineri priveau fotografiile domnișoarei Bürstner, prinse pe perete peste o mică rogojină. O bluză albă atârna pe mânerul ferestrei deschise. La fereastra din față se aflau cei doi bătrâni, veniți să vadă; zăceau amândoi rezemați de pervaz, dar grupul li se mărise acum; în spatele lor, depășindu-i cu mult în înălțime, se afla un bărbat cu cămașa descheiată la piept; bărbatul își răsucea cu două degete bărbița roșcovană.

— Josef K.? întrebă inspectorul, poate numai ca să atragă asupra sa privirea distrată a lui K.

El dădu din cap, afirmativ.

— Ești foarte surprins de cele petrecute în dimineața asta, nu-i așa? spuse inspectorul, mutând cu amândouă mâinile puținele lucruri aflate pe noptieră — lumânarea, chibriturile, o carte și pernița cu ace de cusut — ca și cum ar fi fost niște unelte neapărat necesare pentru anchetă.

— Firește, spuse K. mulțumit că se află în fața unui om inteligent și că poate, în sfârșit, să discute cu el despre cele petrecute. Firește, sunt surprins, dar n-aș putea spune că sunt foarte surprins.

— Nu ești foarte surprins? întrebă inspectorul punând lumânarea la vechiul ei loc, în mijlocul măsuței, și regrupând celelalte obiecte în jurul ei.

— Poate că-mi înțelegeți greșit sensul cuvintelor, se grăbi să explice K. Vreau să spun... (aici K. se întrerupse să-și caute un scaun.) Pot să mă așez?

— Nu e obiceiul, îi răspunse inspectorul.

— Vreau să spun, repetă K. fără să se mai întrerupă, că sunt, firește, foarte surprins, dar că atunci când te afli de treizeci de ani pe lume și când ai fost nevoit să răzbați singur, așa cum mi s-a întâmplat mie, te imunizezi și nu iei prea în tragic surprizele. Mai ales pe cea de astăzi.

— De ce mai ales pe cea de astăzi?

— Nu vreau să spun că socotesc toată întâmplarea drept o farsă, căci mijloacele folosite pentru ea mi se par prea importante. Ca să fie farsă ar însemna să participe la ea toți ai casei, plus dumneavoastră, ceea ce ar depăși limitele unei farse. Nu vreau să spun deci că e o farsă.

— Exact, spuse inspectorul, numărând chibriturile din cutie.

— Dar pe de altă parte, continuă K. adresându-se tuturor — i-ar fi plăcut ca și cei trei amatori de fotografii să se întoarcă spre el și să-l asculte — dar pe de altă parte, mi se pare că e vorba de ceva nu prea grav. Deduc asta din faptul că, deși sunt acuzat, nu izbutesc să-mi găsesc nici cea mai mică vină pentru care să pot fi dat în judecată. Dar nici asta n-are importanță; întrebarea esențială este de cine sunt acuzat? Ce autoritate conduce procesul? Sunteți funcționari? Niciunul dintre dumneavoastră nu poartă uniformă, dacă nu cumva numiți uniformă costumul acesta — și arătă îmbrăcămintea lui Franz — care e mai degrabă un costum de voiaj. Iată punctele asupra cărora doresc să fiu lămurit și sunt convins că după clarificarea lor ne vom putea lua un rămas bun cât se poate de cordial.

Inspectorul trânti pe masă cutia de chibrituri.

— Te înșeli profund, spuse el. Și domnii aceștia, și eu jucăm un rol cu totul secundar în procesul dumitale. Aproape că nu știu nimic despre el. Și chiar dacă am purta cele mai reglementare uniforme, situația dumitale n-ar fi deloc mai bună. N-aș putea să spun că ești acuzat, sau mai bine zis, nu știu dacă ești. Adevărul e că ești arestat, mai mult nu știu. Dacă paznicii ți-au spus altceva, să știi că au trăncănit pur și simplu. Dar deși nici eu nu-ți răspund la întrebări, te-aș putea sfătui totuși să te gândești mai puțin la noi și la ceea ce-o să ți se întâmple, și să te supraveghezi mai mult. Și-apoi, nu mai tot da zor cu sentimentul dumitale de nevinovăție, fiindcă strici impresia mai degrabă bună pe care, altminteri, o faci. De asemenea, fii mai reținut la vorbă; chiar dacă te-ai fi mulțumit să spui doar câteva cuvinte, din atitudinea dumitale am fi putut deduce tot ce-ai explicat adineauri și care, de altfel, nu pleda deloc în favoarea dumitale.

K. îl privi cu ochi mari. Omul acesta, mai tânăr poate decât el, îi dădea lecții ca unui școlar. Era mustrat pentru sinceritatea lui. Și nu izbutea să afle nimic nici despre motivul arestării, nici despre autoritatea care emisese mandatul.

Enervat, K. începu să se plimbe de colo-colo și nimeni nu-l împiedică să facă asta; își împinse manșetele la locul lor, în mâneci, își pipăi plastronul, își trecu degetele prin păr, spuse trecând pe lângă cei trei domni: „E complet absurd” — din care pricină cei trei se întoarseră și-l priviră atenți — apoi se opri din nou în fața măsuței inspectorului.

— Procurorul Hasterer îmi e prieten bun, spuse el, pot să-i telefonez?

— Firește, spuse inspectorul, deși nu prea văd ce sens ar avea, dacă nu cumva ții să discuți cu el vreo chestiune particulară.

— Ce sens? strigă K. mai mult uluit decât mâniat. Dar cine sunteți dumneavoastră care pretindeți ca o convorbire telefonică să aibă sens și, în schimb, înscenați stupizeniile cele mai lipsite de sens? E nemaipomenit! Mai întâi dați năvală peste mine, apoi mă țineți încercuit și începeți demonstrațiile de înaltă școală. Ce sens ar avea să-i telefonez unui procuror, când mi se spune că sunt arestat? Bine, n-am să telefonez.

— Ba da, spuse inspectorul arătând cu mâna spre vestibul, unde se afla telefonul, te rog să telefonezi.

— Nu, nu mai vreau, declară K. îndreptându-se spre geam.

Peste drum, cei trei spectatori stăteau neclintiți la fereastra lor și nu părură tulburați decât în clipa când K. veni să-i privească. Bătrânii vrură să se ridice, dar bărbatul care se afla în spatele lor îi liniști.

— Și acolo sunt niște spectatori de-ăștia, spuse K. destul de tare și se întoarse spre inspector, arătând cu degetul spre fereastră. Ștergeți-o de acolo! strigă el apoi.

Cei trei se retraseră imediat cu câțiva pași; bătrânii încercară chiar să se ascundă în spatele bărbatului care îi acoperi cu trupul lui lat și, judecând după mișcarea buzelor, spuse ceva, de neînțeles din pricina distanței. Dar nu dispărură de tot; păreau că așteaptă momentul când vor putea să revină la fereastră fără să fie văzuți.

— Oameni agasanți și lipsiți de bun-simț, spuse K. și se întoarse cu spatele la ei. Aruncându-i o privire inspectorului, i se păru că acesta îi aprobă părerea. Dar se putea prea bine ca el nici să nu-l fi auzit măcar, căci își pusese o mână pe masă și părea ocupat să-și compare lungimea degetelor. Cei doi paznici se așezaseră pe un cufăr acoperit cu un covor și-și frecau genunchii cu palmele. Cei trei tineri își puseseră mâinile în șolduri și priveau în gol. În cameră domnea o liniște adâncă și grea ca într-un birou uitat.

— Domnilor, spuse K. — și i se păru o clipă că-i duce pe toți în spinare — judecând după atitudinea dumneavoastră aș putea conchide că ancheta s-a terminat. Cel mai bun lucru ar fi, cred, să nu ne mai gândim dacă procedeul dumneavoastră a fost sau nu îndreptățit și să încheiem toată povestea printr-o strângere de mână pașnică și reciprocă. Dacă și dumneavoastră sunteți de aceeași părere, poftiți!

Și se apropie, cu mâna întinsă, de masa inspectorului.

Inspectorul ridică din sprâncene, își mușcă buzele și privi mâna întinsă pe care K. tot mai credea că i-o va strânge. Apoi se ridică, își luă pălăria-melon de pe patul domnișoarei Bürstner și și-o puse cu mare grijă pe cap, folosind ambele mâini, așa cum se face când probezi o pălărie nouă.

— Cât de simple ți se par lucrurile! îi spuse el, în același timp, lui K. Ai fi de părere să încheiem frumușel toată povestea? Nu, nu. E imposibil. Asta nu înseamnă însă că trebuie să disperi. De ce ai dispera? Ești numai arestat, nimic mai mult. Eu asta am avut să-ți comunic; mi-am făcut datoria, am văzut cum ai primit comunicarea. Îmi ajunge pentru astăzi și putem să ne despărțim, provizoriu, bineînțeles. Acum fără îndoială că vrei să mergi la bancă, nu?

— La bancă? întrebă K. Credeam că sunt arestat.

K. vorbea cam de sus căci, deși inspectorul îl lăsase cu mâna întinsă, se simțea din ce în ce mai independent față de oamenii aceștia, mai ales de când inspectorul se ridicase în picioare. Se juca cu ei. Avea intenția să-i urmeze până la poartă, dacă plecau, și să-i îndemne să-l aresteze. De aceea repetă:

— Cum aș putea să mă duc la bancă, din moment ce sunt arestat?

— Va să zică asta e, spuse inspectorul care tocmai ajunsese lângă ușă, m-ai înțeles greșit. Ești arestat, firește, dar nimeni nu te împiedică să-ți vezi mai departe de slujbă. De asemenea, nimeni nu te împiedică să-ți duci mai departe traiul dumitale obișnuit.

— Atunci nu-i chiar atât de rea situația de arestat, spuse K. apropiindu-se de inspector.

— Sunt de aceeași părere, răspunse inspectorul.

— În asemenea condiții, comunicarea arestării mi se pare că nici n-ar fi fost necesară, adăugă K., apropiindu-se și mai mult.

Ceilalți se apropiară și ei. Formau acum lângă ușă un grup foarte strâns.

— Mi-am făcut datoria, spuse inspectorul.

— O datorie stupidă, spuse K. necruțător.

— Tot ce se poate, răspunse inspectorul, dar n-avem timp de pierdut cu asemenea discuții. Îmi închipuiam că ai vrea să te duci la bancă. Fiindcă nu-ți scapă nici cele mai neînsemnate cuvinte, adaug că nu te oblig să te duci; credeam doar că dorești asta și, ca să-ți ușurez întoarcerea la birou, ca s-o fac să atragă cât mai puțin atenția, ți-i adusesem pe acești trei domni, care îți sunt colegi de birou, rugându-i să-ți stea la dispoziție.

— Cum? strigă K., privindu-i mirat pe cei trei.

Tinerii aceștia, șterși și anemici, pe care memoria lui nu-i înregistra încă decât grupați în jurul fotografiilor domnișoarei Bürstner, erau funcționari ai băncii la care lucra și el, nu colegi — cuvântul coleg însemna prea mult și se datora numai unei lacune în atotștiința inspectorului — dar erau într-adevăr funcționari mărunți ai băncii. Cum de nu băgase de seamă? Ce mult îl impresionaseră inspectorul și paznicii dacă nu-i recunoscuse pe cei trei tineri! Iată-l pe Rabensteiner cel bățos, care dădea mereu din mâini, și pe blondul Kullich, cu ochii înfundați adânc în orbite, și pe Kaminer care, din pricina unui tic nervos, avea mereu pe buze un zâmbet insuportabil.

— Bună dimineața, domnilor, spuse K. după o clipă și le întinse mâna celor trei tineri care se înclinară corect. Nu vă recunoscusem. Mergem la slujbă, nu?

Domnii aprobară dând din cap și râzând cu mult zel, ca și cum de la început n-ar fi așteptat decât asta; iar când K. observă că își uitase pălăria în camera lui, dădură fuga unul după altul s-o caute, ceea ce arăta o oarecare jenă. K. rămase liniștit locului și se uită după ei prin cele două uși larg deschise; ultimul porni, firește, nepăsătorul Rabensteiner, adoptând un fel de trap mărunt și elegant, dar numai de formă. Kaminer îi aduse pălăria și, pe când i-o dădea, K. se văzu silit să-și spună cu tot dinadinsul, cum își spunea și în orele de serviciu, ca să se poată stăpâni, că zâmbetul lui Kaminer nu era intenționat, ba chiar că bietului Kaminer i-ar fi fost imposibil să zâmbească vreodată intenționat. În vestibul, doamna Grubach, care părea că nu-și dă seama de vinovăția ei, deschise ușa pentru întregul grup. K. îi privi ca de obicei panglica de la șorț, care îi tăia pântecul puternic până la o adâncime într-adevăr fără rost. Ajuns afară, K. se uită la ceas și hotărî să ia o mașină ca să nu-și mărească inutil întârzierea de o jumătate de oră. Kaminer dădu fuga spre colțul străzii, după mașină, pe când ceilalți doi făceau, vizibil, toate eforturile ca să-l distreze pe K.; deodată, Kullich arătă spre poarta casei de peste drum unde tocmai se ivise bărbatul cel înalt, cu barbișonul blond; în prima clipă, omul, puțin stânjenit că se arăta acum în toată lungimea lui, se trase brusc înapoi și se rezemă de perete. Bătrânii probabil că se mai aflau încă pe scară. K. simți că-l cuprinde ciuda împotriva lui Kullich, fiindcă îi atrăsese atenția asupra individului pe care el îl văzuse încă dinainte și la a cărui apariție se așteptase chiar.

— Nu vă uitați într-acolo, izbucni K. fără să țină seama de faptul că asemenea observații nu-și aveau rostul față de niște cetățeni în stare să știe singuri ce au de făcut.

Dar mașina, care sosi tocmai atunci, îl scuti de explicații; se urcară toți și porniră la drum. Abia atunci K. își aminti că nu-l văzuse plecând pe inspector și pe cei doi paznici; inspectorul îi acoperise pe cei trei funcționari; acum, ei îl acopereau pe inspector. Cum faptul acesta îi dovedea că n-avusese prezența de spirit, K. se hotărî să se supravegheze mai atent în această privință. Totuși, neputându-se stăpâni, se mai întoarse o dată și se aplecă spre spatele mașinii, ca să poată vedea eventual plecarea inspectorului și a paznicilor. Dar reveni îndată la loc, fără să încerce măcar să-i caute cu privirea, și se rezemă comod de perna mașinii. În ciuda aparențelor, ar fi avut mare nevoie să fie încurajat în clipa aceea, dar domnii care îl însoțeau păreau obosiți; Rabensteiner se uita spre dreapta, Kullich spre stânga și numai Kaminer rămăsese disponibil, cu neclintitul lui rânjet despre care, din păcate, omenia nu îngăduia niciun fel de glumă.