Fără a fi avut mai întâi o anumită intenție, K. încercase cu diferite prilejuri să afle unde-și avea sediul instanța unde se produsese primul denunț în cazul său. Îl află fără greutate, căci atât Titorelli cât și Wolfhart îi spuseră chiar de la prima întrebare numărul exact al casei. Afișând un zâmbet pe care-l avea totdeauna pregătit pentru planurile secrete care nu fuseseră supuse avizului său, Titorelli își completă ulterior informația arătând că această instanță nu avea nici cea mai mică însemnătate; ea comunicase numai ceea ce fusese autorizată să transmită; în fine, nu era decât organul cel mai mărunt al marii autorități acuzatoare înseși, iar aceasta era, oricum, inaccesibilă pârâților. Deci, dacă dorea ceva de la autoritatea acuzatoare — firește, totdeauna există multe dorințe, dar nu totdeauna este înțelept să le exprimi —, atunci trebuia să se adreseze instanței inferioare amintite, deși nici așa nu va pătrunde până la autoritatea acuzatoare propriu-zisă și nici dorința sa nu va ajunge vreodată să fie cunoscută de aceasta.
K. se familiarizase deja cu firea pictorului; de aceea nu i se împotrivi, dar nici nu mai ceru alte informații, ci dădu din cap și luă la cunoștință cele spuse. Ca de mai multe ori în ultima vreme i se păru că Titorelli ținea atât de tare să-l agaseze încât îl înlocuia cu succes pe avocat. Deosebirea era că pe Titorelli nu-l abandonase și, când i-ar fi convenit, s-ar fi putut dezbăra de el fără multă vorbă; în plus Titorelli avea inima deschisă și era vorbăreț, chiar dacă odată cu trecerea timpului se dovedea tot mai puțin comunicativ; în fine, și K. putea la rândul lui să-l agaseze foarte bine pe Titorelli.
Și în privința aceasta chiar așa făcea: de multe ori vorbea despre casa aceea ca și cum i-ar fi ascuns ceva lui Titorelli, ca și cum ar fi stabilit legături cu acea instanță, dar n-ar fi ajuns încă în stadiul de a le putea face cunoscute fără a se expune unor riscuri. Dar când Titorelli încerca să-l determine să-i ofere amănunte, K. schimba brusc subiectul și multă vreme nu mai vorbea despre casa aceea. Îi făceau plăcere asemenea mici succese și credea că acum îi înțelegea deja mult mai bine pe oamenii din mediul justiției, că putea să se joace cu ei; aproape că intrase el însuși în rândul lor și dobândise cel puțin pe moment o imagine de ansamblu mai bună, aceeași imagine care întrucâtva le facilita acestora accesul pe prima treaptă a justiției și le permitea să rămână acolo. Ce s-ar întâmpla dacă până la urmă el și-ar pierde poziția aceasta inferioară? Acolo mai era o posibilitate de salvare: trebuia doar să se strecoare printre acești oameni. Dacă nu-l putuseră ajuta la proces din cauza neînsemnătății lor sau din alte motive, puteau măcar să-l accepte în rândul lor și să-l ascundă, ba chiar, dacă el făcea totul suficient de chibzuit și discret, nici nu se puteau opune să-l slujească în acest mod; mai cu seamă Titorelli nu i se putea împotrivi, căci acum K. devenise totuși apropiatul și binefăcătorul pictorului.
Cu astfel de speranțe sau cu unele asemănătoare K. nu se nutrea zilnic. În general își păstra discernământul și evita să ignore sau să omită o dificultate, dar câteodată — mai ales seara, când era complet epuizat după orele petrecute la bancă — își găsea o consolare în cele mai mărunte și, în plus, mai echivoce întâmplări ale zilei.
De obicei se întindea pe canapeaua din birou fiindcă nu mai putea părăsi biroul fără a-și reveni o oră pe canapea. Atunci în gând i se însăila constatare după constatare. El nu se limita strict la oamenii aflați în legătură cu justiția; aici, pe jumătate treaz fiind, toți se amestecau; atunci uita de uriașa muncă a justiției, i se părea că este unicul acuzat și toți ceilalți, funcționari și juriști, mergeau de-a valma pe coridoarele unui tribunal; chiar și cei mai tâmpi își puseseră bărbia în piept, cu buzele răsfrânte, și aveau privirea fixă ca semn al unei meditații pline de răspundere.
Apoi intrau mereu, într-un grup compact, chiriașii doamnei Grubach; ședeau laolaltă, alăturându-și capetele și deschizându-și gurile ca un cor al acuzării. Printre ei erau mulți necunoscuți, deoarece de o bună perioadă pe K. nu-l mai interesa câtuși de puțin ceea ce se întâmpla la pensiune. Dar din cauza atâtor necunoscuți, K., indispus, pregeta să se apropie de grup. Uneori însă, când o căuta pe domnișoara Bürstner, trebuia să facă ceva: arunca, de pildă, o privire grăbită grupului și deodată îl întâmpinau sticlind doi ochi complet străini care-l opreau locului. Pe domnișoara Bürstner n-o mai găsea; mai târziu însă, când, pentru a evita orice eroare, o căuta din nou, o găsea tocmai în mijlocul grupului, cuprinzându-i cu brațele pe doi domni care-i stăteau alături. Mai ales pentru că nu era ceva nou, o asemenea imagine îl tulbura extrem de puțin în raport cu amintirea de neuitat a unei fotografii făcute pe plajă și pe care o văzuse odată în camera domnișoarei Bürstner. Oricum, această imagine îl îndepărta pe K. de grup; chiar dacă mai revenea de câteva ori, străbătea în grabă, cu pași mari, clădirea tribunalului în lung și-n lat.
Permanent știa foarte bine rostul tuturor încăperilor, iar coridoarele părăsite, pe care nu avusese cum să le vadă niciodată aievea, i se păreau familiare ca și când ar fi aparținut dintotdeauna propriei sale locuințe. Amănuntele i se întipăreau în creier mereu, cu cea mai dureroasă claritate: de pildă, un străin se plimba printr-o sală de așteptare; era îmbrăcat ca un toreador, talia îi era parcă tăiată cu cuțitul, vesta foarte scurtă și dantelele gălbui, cu fire groase, îi dădeau un aer rigid. Fără a-și întrerupe vreo clipă plimbarea, omul acesta se lăsa privit cu uimire, neîncetat, de către K. Acesta se furișa aplecat în jurul străinului și-l privea cu ochii obosiți și holbați. K. știa toate desenele dantelelor, toate imperfecțiunile franjurilor, toate curbele vestei și totuși nu se mai sătura să se uite. Sau mai degrabă se săturase demult să mai privească, sau, mai exact, nu vrusese niciodată să-l vadă, dar toreadorul nu-i dăduse pace.
„Ce mascaradă ne oferă străinătatea”, gândi K. și-și holbă și mai tare ochii. Iar imaginea acestui om îl urmărea până când, răsucindu-se pe canapea, își îngropa fața în pielea acesteia.