Procesul · Capitole
30 min de ascultat

În primăvara acelui an, după ce rămânea de obicei la birou până pe la orele nouă, K. obișnuia să-și petreacă serile în felul următor: dacă putea, făcea mai întâi o mică plimbare, fie singur, fie cu vreun coleg, apoi intra într-o berărie unde stătea până pe la unsprezece, la o masă rezervată, împreună cu câțiva domni mai în vârstă. Dar existau și abateri de la programul acesta: directorul băncii, care îi aprecia foarte mult puterea de muncă și seriozitatea, îl lua uneori la o plimbare cu mașina sau îl invita să cineze în vila sa. În plus, K. se mai ducea o dată pe săptămână la o fată numită Elsa, care servea toată noaptea, până târziu dimineața, într-o cârciumă, iar ziua nu primea vizite decât în pat.

În seara aceea — ziua trecuse repede datorită muncii asidue și numeroaselor felicitări respectuoase și amicale primite cu ocazia zilei de naștere — K. hotărî să se întoarcă imediat acasă.

La asta se gândise mereu în scurtele pauze pe care i le îngăduise munca; i se părea, fără să-și dea exact seama de ce, că evenimentele din cursul dimineții trebuie neapărat să fi provocat o mare dezordine în casa doamnei Grubach, și că prezența lui era necesară ca să restabilească ordinea. Cu aceasta, orice urmă a incidentelor de dimineață avea să dispară, iar viața avea să-și reia cursul ei obișnuit. Din partea celor trei funcționari ai băncii n-avea de ce să se teamă: se scufundaseră toți trei în oceanul funcționărimii și nimic nu părea schimbat în atitudinea lor. Îi convocase de mai multe ori în biroul lui, fie separat, fie împreună, numai ca să-i observe. Și de fiecare dată le dăduse drumul satisfăcut.

La nouă și jumătate seara, când sosi acasă, K. descoperi în gang un flăcău care stătea acolo cu picioarele răscrăcărate și-și fuma liniștit pipa.

— Cine ești dumneata? îl întrebă K. imediat, apropiindu-și cât putea mai mult fața de el, căci în penumbra gangului nu se vedea prea clar.

— Sunt fiul portarului, domnule, îi răspunse flăcăul scoțându-și pipa din gură și făcându-i loc.

— Fiul portarului? întrebă K., izbind nerăbdător în pământ cu vârful bastonului.

— Domnul dorește ceva? Să-l chem pe tata?

— Nu, nu, spuse K. și vocea îi sună oarecum iertătoare, de parcă flăcăul ar fi săvârșit cine știe ce faptă rea. E bine, adăugă el pornind, dar înainte de-a pune piciorul pe prima treaptă a scării se mai întoarse o dată.

Ar fi putut să se ducă direct în camera lui, dar fiindcă voia să stea de vorbă cu doamna Grubach bătu mai întâi la ușa ei. Doamna Grubach stătea pe-un scaun și cârpea un ciorap, lângă o masă pe care se mai afla un maldăr de ciorapi vechi. K. se scuză în treacăt că o vizita atât de târziu, dar doamna Grubach se arătă foarte înțelegătoare și nici nu vru să audă de scuze; cu el era oricând dispusă să stea de vorbă; știa doar foarte bine că era chiriașul ei cel mai bun, la care ținea cel mai mult. K. cercetă cu privirea întreaga cameră, care își recăpătase acum, până la cele mai mici amănunte, vechiul ei aspect; până și vesela pentru micul dejun, aflată azi-dimineață pe măsuța de lângă fereastră, fusese strânsă. „Câte lucruri nu fac mâinile femeilor fără să le auzi”, se gândi K. El, unul, de pildă, ar fi fost în stare să spargă vesela acolo unde se afla, dar în niciun caz n-ar fi putut s-o ducă la locul ei. Și o privi pe doamna Grubach cu oarecare recunoștință.

— De ce lucrați atât de târziu? întrebă el.

Ședeau acum amândoi la masă, și K. își îngropa din când în când palmele în maldărul de ciorapi.

— Am atât de lucru, spuse ea. În timpul zilei sunt la dispoziția chiriașilor; dacă vreau să-mi văd și de treburile mele, nu-mi rămân decât serile.

— Astăzi v-am dat mai multă bătaie de cap decât de obicei.

— Cum așa? întrebă ea, însuflețindu-se; și-și lăsă în poală ciorapul la care lucra.

— Mă refeream la domnii care au fost azi-dimineață aici.

— A, la asta vă referiți! spuse doamna Grubach recăpătându-și liniștea obișnuită. Da de unde! N-a fost nicio bătaie de cap.

K. o privi tăcut cum își relua ciorapul. „Pare mirată că vorbesc despre asta, gândi el; ba chiar ai zice că mă dezaprobă; e un motiv în plus să vorbesc. Numai cu o femeie în vârstă aș putea discuta asemenea lucruri.”

— Totuși, spuse el după câteva clipe, povestea de azi-dimineață v-a dat nițică bătaie de cap, dar n-o să se mai repete.

— Sigur, nu poate să se mai repete, aprobă ea, zâmbind cu un aer aproape trist.

— Credeți asta serios? întrebă K.

— Da, spuse ea aproape în șoaptă, dar mai întâi nu trebuie să luați lucrurile prea în tragic. Câte nu se întâmplă pe lume! Fiindcă-mi arătați atâta încredere, domnule K., am să vă mărturisesc că am tras nițel cu urechea la ușă. Și-apoi, cei doi paznici mi-au făcut și ei unele confidențe. E vorba de fericirea dumneavoastră, și la lucrul acesta eu țin din toată inima, poate mai mult chiar decât s-ar cuveni, căci nu vă sunt decât gazdă. Așadar, am auzit câte ceva, dar nimic despre care să se poată spune că ar fi prea grav. Asta nu! Ce-i drept, sunteți arestat, dar nu cum e arestat un hoț. Când ești arestat ca hoț, e grav, pe când arestarea dumneavoastră... mi se pare un lucru savant — iertați-mă dacă spun prostii — mi se pare un lucru savant, pe care nu-l înțeleg, ce-i drept, dar nici nu trebuie înțeles.

— Nu e nici urmă de prostie în ce-ați spus, doamnă Grubach, răspunse K. Vă împărtășesc în parte părerea, dar merg ceva mai departe decât dumneavoastră; nu e nici măcar ceva savant, ci nimic, pur și simplu. Am fost luat prin surprindere, atâta tot. Dacă m-aș fi dat jos din pat imediat ce m-am trezit, fără să mă las amăgit de lipsa Annei, dacă aș fi pornit să vă caut, fără să mă sinchisesc de oricine mi-ar fi ieșit în cale, dacă mi-aș fi luat micul dejun de data aceasta în bucătărie, dacă aș fi lăsat să-mi aduceți dumneavoastră hainele din cameră, într-un cuvânt dacă aș fi acționat rațional, nu s-ar fi întâmplat nimic și totul ar fi fost înăbușit încă din fașă. Dar omul e atât de puțin pregătit! La bancă, de pildă, sunt totdeauna gata; acolo ar fi imposibil să mi se întâmple asemenea lucruri; am la îndemână un om de serviciu, special pentru mine, și apoi am pe birou, în fața mea, telefonul pentru exterior și telefonul interior. Și vin mereu oameni, clienți sau funcționari, și mai ales sunt mereu prins în iureșul muncii, de aceea am toată prezența de spirit; ar fi o adevărată plăcere să mă pomenesc acolo în fața unei întâmplări cum a fost cea de azi-dimineață. Ei, dar s-o lăsăm, acum a trecut și, de fapt, nici n-am vrut să discut despre ea; voiam doar să vă aflu părerea, părerea unei femei cu judecată, și sunt fericit când văd că suntem de acord. Acum dați-mi mâna; un asemenea acord trebuie întărit printr-o strângere de mână.

„O să-mi dea oare mâna? se gândi el. Inspectorul nu mi-a dat-o.” Și o privi pe doamna Grubach altfel decât până atunci, atent și cercetător. Cum el se ridică de pe scaun, doamna Grubach se ridică și ea, puțin jenată, căci nu tot ce-i explicase K. fusese pe înțelesul ei. Și jena aceasta o făcu să spună un lucru nedorit și nelalocul lui:

— N-o luați prea în serios, domnule K.

Doamna Grubach avea lacrimi în glas și, firește, uitase de strângerea de mână.

— Pe cât se pare n-o iau prea în serios, spuse K. simțindu-se deodată obosit și înțelegând inutilitatea încurajărilor acestei femei.

La ușă o mai întrebă:

— Domnișoara Bürstner e acasă?

— Nu, răspunse doamna Grubach și zâmbi cu un fel de compătimire întârziată și justificată pe când îi dădea informația aceasta seacă: E la teatru. Aveți treabă cu ea? Să-i transmit eu ceva?

— Voisem doar să schimb câteva cuvinte cu domnișoara Bürstner.

— Din păcate, nu știu când vine; de obicei, când se duce la teatru vine destul de târziu...

— N-are nicio importanță, spuse K., îndreptându-se spre ușă cu capul plecat și dând apoi să iasă; voiam pur și simplu să-i cer scuze că i-am împrumutat azi-dimineață camera.

— Nu e nevoie, domnule K., sunteți prea atent, domnișoara nu știe nimic, azi a plecat cu noaptea în cap de-acasă și toate au fost puse din nou la locul lor, după cum puteți vedea și dumneavoastră.

Și se duse să deschidă ușa odăii domnișoarei Bürstner.

— Mulțumesc, vă cred pe cuvânt, spuse K., ducându-se totuși să se uite.

Luna lumina slab camera întunecoasă. Pe cât se putea vedea, toate se aflau într-adevăr la locul lor; bluza nu mai atârna de mânerul ferestrei, pernele din pat păreau uimitor de înalte, luminate în parte de razele lunii.

— Domnișoara se întoarce de multe ori foarte târziu, spuse K. și o privi pe doamna Grubach de parcă ea ar fi fost vinovată de întârzieri.

— Așa-i tinerețea, spuse doamna Grubach pe un ton de scuză.

— Firește, firește, spuse K., dar asta poate să ducă departe.

— Sigur, spuse doamna Grubach, câtă dreptate aveți, domnule K.! Poate chiar că a și dus cam prea departe. N-aș vrea deloc s-o bârfesc pe domnișoara Bürstner, e o fată bună, drăguță, cuviincioasă, amabilă, ordonată, punctuală și harnică; îi prețuiesc toate calitățile acestea; dar, ce-i drept, ar trebui să fie mai mândră și mai rezervată; am văzut-o de două ori în luna asta pe niște străduțe dosnice, și de fiecare dată cu alt bărbat. Mi-e penibil și, jur pe Dumnezeu, nu vă povestesc asta decât dumneavoastră, domnule K., dar n-o să am încotro și-am să discut și cu domnișoara. De altfel, nu e singurul lucru care mă face s-o suspectez.

— Sunteți pe-un drum cu totul greșit, spuse K. furios și aproape incapabil să-și ascundă mânia; de altfel e vădit că mi-ați înțeles pe dos remarca în privința domnișoarei. Nu voiam să spun ce-ați înțeles; vă sfătuiesc chiar, sincer, să nu-i vorbiți deloc domnișoarei. Vă aflați într-o mare eroare. Eu o cunosc foarte bine; nimic din tot ce spuneți nu-i adevărat. Dar poate că merg prea departe, n-aș vrea să vă împiedic, spuneți-i ce poftiți. Noapte bună.

— Domnule K., spuse doamna Grubach cu glas rugător, alergând lângă ușa pe care el o și deschisese, nu mai am deloc intenția să-i vorbesc domnișoarei; firește, trebuie în primul rând s-o supraveghez mai departe; numai că dumneavoastră v-am încredințat ce știam. La urma urmei, vreau să-mi păstrez pensiunea fără pată numai în interesul chiriașilor. Și chiar asta mă străduiesc să fac.

— Fără pată! mai strigă K. înainte de-a închide ușa; dacă ați vrea să vă păstrați pensiunea fără pată ar trebui mai întâi de toate să mă dați afară pe mine.

Apoi trânti ușa și nu luă în seamă bătaia ușoară care se auzi imediat după aceea.

Totuși, fiindcă n-avea deloc chef să doarmă, se hotărî să nu se culce; în felul acesta putea totodată să constate și la ce oră se întoarce domnișoara Bürstner. Poate că atunci ar mai fi putut să schimbe și câteva cuvinte cu ea, oricât de deplasat ar fi părut. Cum stătea la fereastră, se gândi o clipă, în oboseala lui, s-o pedepsească pe doamna Grubach convingând-o și pe domnișoara Bürstner să se mute odată cu el. Imediat însă procedeul acesta i se păru îngrozitor de exagerat și se bănui pe sine că urmărește să-și schimbe locuința din cauza incidentului întâmplat de dimineață. Nimic n-ar fi fost mai stupid și în primul rând mai inutil și mai demn de disprețuit.

Când se plictisi să tot privească strada pustie, se întinse pe canapea, după ce avu grijă să crape puțin ușa dinspre vestibul, ca să poată vedea din prima clipă pe oricine ar fi intrat în apartament. Și rămase așa, întins pe canapea, fumând liniștit o țigară de foi, cam până pe la unsprezece. Apoi, pierzându-și răbdarea, ieși să se plimbe puțin prin vestibul, ca și cum ar fi putut să grăbească astfel întoarcerea domnișoarei Bürstner. Nu-i era dor de ea — de fapt nici nu putea măcar să-și aducă aminte cum arăta la față —, dar ținea acum să-i vorbească și-l enerva faptul că întârzierea ei îi aducea o notă de neliniște și dezordine la sfârșitul zilei. Și apoi, tot din vina domnișoarei Bürstner nu luase masa în seara aceea, iar în ziua aceea nu se mai dusese în vizită la Elsa, cum plănuise. La drept vorbind, ca să-și recupereze și cina și vizita, n-ar fi avut decât să se ducă acum la cârciuma unde servea Elsa. Și chiar așa avea de gând să facă, imediat ce-o vorbi cu domnișoara Bürstner.

Era trecut de unsprezece și jumătate când se auziră pași pe scări. Absorbit de gânduri, K. se plimba de colo-colo, prin vestibul, făcând un zgomot de parcă s-ar fi plimbat la el în odaie; auzind pași, se pomeni surprins și se refugie după ușa camerei lui. Sosise domnișoara Bürstner. Pe când încuia ușa de la intrare, zgribulindu-se de frig, își aruncă un șal de mătase pe umerii înguști. Domnișoara Bürstner era gata-gata să intre din clipă în clipă în camera ei, unde K., firește, nu putea s-o viziteze la miezul nopții; trebuia deci să-i vorbească imediat; dar, din nefericire, K. uitase să-și aprindă lumina și dacă ar fi ieșit din odaia întunecată ar fi părut un tâlhar care se năpustește, iar fata s-ar fi putut speria groaznic. Neștiind ce să facă și cum nu mai avea timp de pierdut, K. șopti prin crăpătura ușii:

— Domnișoară Bürstner!

Șoapta lui semăna mai mult a rugă decât a chemare.

— E cineva aici? întrebă domnișoara Bürstner, privind mirată în jurul ei.

— Eu sunt, spuse K. înaintând.

— A, domnule K., zâmbi domnișoara Bürstner, bună seara, domnule. Și-i întinse mâna.

— Aș dori să stăm puțin de vorbă. Îmi permiteți, acum?

— Acum? se miră domnișoara Bürstner. E neapărată nevoie să stăm de vorbă chiar acum? Nu vi se pare cam ciudat?

— Vă aștept de la nouă.

— Zău, am fost la teatru și n-aveam cum să știu...

— Motivele pentru care vreau să vă vorbesc s-au ivit abia astăzi.

— Ei, în principiu, n-aș avea nimic împotrivă să stăm de vorbă, numai că sunt frântă de oboseală. Intrați o clipă la mine. Nu putem discuta aici: i-am putea trezi pe toți, și asta mi-ar fi mai neplăcut din pricina noastră decât din pricina celorlalți. Așteptați aici și stingeți lumina în vestibul, imediat ce aprind la mine.

K. făcu așa cum i se ceruse, ba chiar zăbovi o clipă în plus; până la urmă, domnișoara Bürstner îl chemă pe șoptite în camera ei:

— Luați loc, îi spuse ea, arătându-i un divan.

Ea însăși rămase în picioare, sprijinită de tăblia patului, în ciuda oboselii despre care vorbise; și nici nu-și scoase măcar pălăriuța împodobită din belșug cu flori.

— Ce doriți de la mine? Zău că sunt curioasă să aflu. Și își încrucișă nițeluș picioarele.

— O să spuneți poate că motivele nu erau atât de urgente, încât să trebuiască să vă vorbesc acum, începu K., dar...

— Nu ascult niciodată introducerile, îl întrerupse domnișoara Bürstner.

— Asta îmi ușurează sarcina, spuse K. Azi-dimineață, camera dumneavoastră a fost puțin deranjată, din vina mea oarecum; niște străini au făcut asta, împotriva voinței mele, dar totuși din pricina mea, după cum v-am spus: iată de ce voiam să vă cer scuze.

— Camera mea? întrebă domnișoara Bürstner și în loc să se uite prin cameră se uită atentă la fața lui K.

— Trebuie să recunosc, spuse K.

Se priviră amândoi în ochi, pentru prima oară.

— Felul în care s-au petrecut lucrurile nu merită să fie discutat în sine.

— Și totuși e cel mai interesant.

— Da de unde! spuse K.

— Dacă e așa, răspunse domnișoara Bürstner, nu vreau să vă împing la confidențe, să admitem că nu e deloc interesant, n-o să am nimic împotrivă. Cât despre scuzele pe care mi le cereți, le primesc bucuroasă, cu atât mai ușor cu cât nu văd nici urmă de deranj.

Domnișoara Bürstner își lăsă ceva mai jos pe șolduri palmele întinse și făcu astfel ocolul camerei. Dar când ajunse în fața micii rogojini de care erau prinse fotografiile, se opri.

— Ia te uită! exclamă ea, fotografiile mi-au fost într-adevăr deranjate. Asta e urât! Cineva care n-avea dreptul a pătruns într-adevăr în camera mea?

K. dădu din cap aprobativ și-l blestemă în gând pe funcționarul Kaminer, care nu putea să-și stăpânească niciodată neastâmpărul inutil și stupid.

— E ciudat, continuă domnișoara Bürstner, că sunt obligată să vă interzic un lucru pe care singur ar trebui să vi-l interziceți și că mă văd silită să vă spun să nu intrați niciodată aici în lipsa mea.

— Dar v-am explicat, domnișoară, spuse K., apropiindu-se și el ca să privească fotografiile, v-am explicat că nu eu le-am deranjat; fiindcă văd că nu mă credeți, sunt silit să vă mărturisesc că anchetatorii au adus cu ei trei funcționari de la bancă, și unul dintre funcționari și-a permis probabil să se atingă de fotografii; am să-l dau afară, la prima ocazie. Da, domnișoară, a fost aici o comisie de anchetă, continuă K., văzând că domnișoara Bürstner îl privea întrebătoare.

— Pentru dumneavoastră?

— Sigur, răspunse K.

— Ei, nu! făcu domnișoara Bürstner izbucnind în râs.

— Da, da! spuse K. Dumneavoastră mă socotiți nevinovat?

— Ei, nevinovat! făcu domnișoara Bürstner. N-aș vrea să mă pripesc dându-mi o părere care ar putea să aibă consecințe grave, și-apoi nici nu vă cunosc; dar mi se pare totuși că nu i se trimite cuiva pe cap o comisie de anchetă decât dacă a săvârșit cine știe ce crimă și, cum dumneavoastră sunteți liber — căci, judecând după calmul pe care-l aveți, nu s-ar zice că ați evadat din închisoare —, îmi permit să cred că n-ați săvârșit o crimă prea mare.

— Comisia de anchetă putea foarte bine să recunoască după ce-a venit că sunt nevinovat sau măcar că sunt mai puțin vinovat decât se credea, spuse K.

— Firește că putea, spuse domnișoara Bürstner, devenind dintr-o dată foarte atentă.

— Vedeți, spuse K., n-aveți prea multă experiență în chestiunile juridice.

— Într-adevăr, n-am, recunoscu domnișoara Bürstner, și-am regretat asta de multe ori, căci aș vrea să știu de toate, iar chestiunile juridice mă interesează în mod deosebit, justiția are o ciudată putere de atracție, nu vi se pare și dumneavoastră? De altfel, cu siguranță că îmi voi completa cunoștințele în domeniul acesta, începând de luna viitoare, când voi intra să lucrez la un birou de avocatură.

— Excelent! spuse K. Poate o să mă ajutați și pe mine puțin, în legătură cu procesul.

— De ce nu? spuse domnișoara Bürstner. Îmi place să-mi utilizez cunoștințele.

— Eu vorbesc serios, spuse K., sau măcar pe jumătate serios, cum vorbiți și dumneavoastră. Chestiunea e prea măruntă ca să recurg la un avocat, dar un sfătuitor mi-ar fi binevenit.

— Ca să pot juca rolul de sfătuitoare, spuse domnișoara Bürstner, ar trebui măcar să știu despre ce e vorba.

— Tocmai aici e încurcătura, spuse K. Nici eu însumi nu știu.

— Va să zică v-ați bătut joc de mine, spuse domnișoara Bürstner cumplit de dezamăgită. Pentru asta vă puteați alege altă oră, mai puțin târzie.

Și se depărtă de fotografiile în fața cărora stătuseră atâta vreme unul lângă altul.

— Dar eu nu glumesc deloc, domnișoară! spuse K. Iar dumneavoastră nu vreți să mă credeți! V-am spus tot ce știam, ba chiar mai mult decât știu, fiindcă poate nici n-a fost o comisie de anchetă; i-am dat eu denumirea asta, fiindcă nu știu alta. N-a avut loc niciun fel de anchetă; am fost pur și simplu arestat, dar de-o întreagă comisie.

Domnișoara Bürstner, care se așezase pe canapea, începu iar să râdă:

— Cum s-au petrecut lucrurile? întrebă ea.

— A fost îngrozitor, spuse K. Dar acum se gândea la cu totul altceva; îl tulbura înfățișarea domnișoarei Bürstner care, cu cotul lăsat pe perna canapelei și cu capul sprijinit într-o mână, își mângâia cu cealaltă mână, agale, șoldul.

— E prea general, spuse domnișoara Bürstner.

— Ce e prea general? întrebă K. Apoi își aminti și întrebă:

— Vreți să vă arăt cum s-au petrecut lucrurile?

Voia să facă puțină mișcare, dar fără să plece.

— Sunt prea obosită, spuse domnișoara Bürstner.

— V-ați întors atât de târziu, spuse K.

— Acum îmi mai faceți reproșuri! spuse domnișoara Bürstner. La urma urmei, aveți dreptate, nu trebuia să vă las să intrați: de altfel, după cum se pare, nici n-ar fi fost necesar.

— Era necesar, o să vedeți imediat, spuse K. Îmi dați voie să trag puțin noptiera de lângă pat?

— Ce v-a apucat? se miră domnișoara Bürstner. Firește că nu vă dau voie.

— Atunci n-o să vă pot arăta nimic, spuse K. mâhnit, de parcă i s-ar fi făcut o mare nedreptate.

— Dacă e nevoie pentru explicații, atunci mutați-o un pic, se învoi domnișoara Bürstner; apoi adăugă, ceva mai încet: astă-seară sunt atât de obosită, încât vă îngădui mai mult decât s-ar cuveni.

K. împinse noptiera până în mijlocul camerei și se așeză în spatele ei.

— Trebuie să vă imaginați exact poziția actorilor. Asta e foarte interesant. Eu îl reprezint pe inspector, cei doi paznici stau acolo, pe cufăr, iar cei trei tineri sunt colo, în fața fotografiilor. De mânerul ferestrei atârnă o bluză albă, pe care n-o menționez decât în treacăt. Și acum, începe. Ah, era să uit de mine, personajul cel mai important! Eu, deci, mă aflu aici, în picioare, în fața noptierei. Inspectorul șade cât poate mai comod, picior peste picior, cu o mână atârnată peste spătarul scaunului, după cum am să vă arăt. Un bădăran nemaipomenit. Și acum, începe cu adevărat. Inspectorul zbiară de parcă ar fi nevoie să mă scoale din somn, scoate un adevărat răcnet; dar din păcate, ca să vi-l imaginați exact, trebuie să încep să răcnesc și eu; de altfel, inspectorul nu făcea decât să-mi rostească numele.

Domnișoara Bürstner, care asculta râzând explicațiile, duse un deget la buze ca să-l oprească pe K. să strige, dar era prea târziu; K. se și simțea intrat în pielea personajului pe care îl juca. Și strigă rar: „Josef K.”, ceva mai încet decât amenințase, dar suficient totuși ca strigătul, o dată lansat, să se împrăștie treptat prin cameră.

Și atunci, cineva bătu de câteva ori în ușa camerei de alături, puternic, scurt, ritmic. Domnișoara păli și-și duse mâna la inimă. K. se sperie cu atât mai mult cu cât mai rămăsese câteva clipe incapabil să se gândească la altceva decât la evenimentele din dimineața aceea și la fata căreia i le prezenta. Dar imediat ce se liniști, alergă la domnișoara Bürstner și-i luă mâna:

— Nu vă temeți, șopti el. Aranjez eu totul. Dar cine poate să fie? Acolo e salonul și nu doarme nimeni.

— Ba da, îi șopti la ureche domnișoara Bürstner, de ieri doarme în salon un nepot de-al doamnei Grubach, un căpitan, fiindcă nu mai e nicio cameră liberă. Și eu uitasem. Cine v-a pus să strigați așa! Vai, ce nefericită sunt!

— N-aveți niciun motiv să fiți nefericită, spuse K. și o sărută pe frunte, pe când ea se lăsa să cadă pe perne. Dar domnișoara Bürstner sări în picioare:

— Plecați de-aici! Plecați imediat! Plecați odată! Ce mai vreți? El ascultă la ușă și aude tot. Vai, cum mă chinuiți!

— N-am să plec până nu vă mai calmați un pic, spuse K. Veniți în celălalt colț, acolo n-o să ne poată auzi.

Domnișoara Bürstner se lăsă dusă în celălalt colț al camerei.

— Poate e neplăcut ce vi s-a întâmplat, dar nu vă paște niciun pericol. Știți bine că doamna Grubach, de care depinde totul în privința aceasta, are un adevărat cult pentru mine și ia drept literă de evanghelie tot ce-i spun. Iar căpitanul e nepotul ei. De altfel, o am la mână, căci i-am împrumutat o sumă destul de mare de bani. Vă făgăduiesc să-i justific întâlnirea noastră cum veți dori, numai să fie utilă justificarea, și mă oblig s-o fac pe doamna Grubach nu numai să pară convinsă față de ceilalți că mă crede, ci chiar să mă creadă într-adevăr; pe mine nu trebuie să mă cruțați deloc; dacă vreți să se spună că am dat buzna peste dumneavoastră, așa am să-i spun doamnei Grubach, și ea o să creadă, fără să-și piardă încrederea în mine, într-atât îmi e de atașată.

Domnișoara Bürstner se ghemuise pe scaun și privea tăcută podeaua.

— De ce n-ar crede doamna Grubach că am intrat cu forța la dumneavoastră? adăugă K.

Vedea în fața lui părul roșcat și aspru al fetei, ușor înfoiat și pieptănat cu cărare. Se gândea că domnișoara Bürstner o să-și întoarcă privirea spre el, însă ea îi spuse fără să-și schimbe poziția:

— Iertați-mă, dar m-a speriat mai mult bătaia neașteptată în ușă, decât toate consecințele pe care le-ar putea avea prezența căpitanului. Se făcuse atâta liniște după ce-ați strigat! Și în liniștea aceea s-a auzit deodată ciocănitura. De-asta m-am speriat așa tare, mai ales că mă aflam lângă ușă; a bătut chiar lângă mine. Vă mulțumesc pentru propunerile dumneavoastră, dar nu le pot accepta; ce se întâmplă la mine în cameră mă privește și n-am de dat socoteală nimănui; mă mir că nu observați ce e jignitor în propunerile pe care mi le-ați făcut, cu toate bunele intenții pe care, evident, vi le recunosc. Dar plecați odată și lăsați-mă singură; acum am nevoie mai mult decât oricând să fiu singură. Cele câteva minute pe care mi le-ați cerut au devenit peste jumătate de oră.

K. îi prinse mai întâi brațul, apoi încheietura mâinii.

— Sunteți supărată pe mine? întrebă el.

Domnișoara Bürstner îi dădu mâna la o parte și-i răspunse:

— Nu, nu; nu mă supăr niciodată, pe nimeni.

Îi prinse din nou încheietura mâinii; de data aceasta ea îl lăsă și-l conduse așa până la ușă. K. era hotărât să plece.

Dar când ajunse acolo șovăi de parcă nu s-ar fi așteptat să întâlnească o ușă în cale; domnișoara Bürstner folosi prilejul ca să-și elibereze mâna, să deschidă ușa și să se strecoare în vestibul de unde îi șopti:

— Veniți odată, vă rog. Vedeți — și arătă ușa căpitanului pe sub care trecea o dâră de lumină — și-a aprins lumina și se distrează pe socoteala noastră.

— Vin imediat, spuse K., ieșind grăbit.

Și prinzând-o în brațe, o sărută pe gură, apoi pe toată fața, ca un animal însetat care hăpăie cu limba apa izvorului, găsită în sfârșit. La urmă o mai sărută o dată pe gât, lângă beregată, ținându-și îndelung buzele lipite de pielea ei. Un zgomot venit din camera căpitanului îl întrerupse.

— Acum mă duc, spuse el.

Ar fi vrut să-și ia rămas bun de la domnișoara Bürstner alintând-o cu numele ei mic, dar nu i-l știa. Ea dădu din cap, obosită și pe jumătate întoarsă, gata să plece, îi lăsă mâna să i-o sărute ca și cum nici n-ar fi știut ce se întâmplă, apoi intră, cu spinarea încovoiată, în camera ei.

K. se culcă și el foarte curând și adormi repede; înainte de a se cufunda în somn, se mai gândi o clipă la felul cum se purtase. Se simți mulțumit, dar se miră că nu e încă și mai mulțumit; prezența căpitanului îl îngrijora serios pentru domnișoara Bürstner.

0:00