Lui K. i se încredința misiunea de a-i arăta câteva monumente artistice unui client italian foarte util băncii, venit pentru prima oară în oraș. Altădată, misiunea aceasta l-ar fi onorat fără doar și poate, dar acum, când își păstra numai cu mari eforturi prestigiul la bancă, o acceptă în silă. Fiecare oră petrecută în afara biroului îl umplea de griji chinuitoare; nu mai putea să-și folosească timpul de lucru dând același randament ca mai înainte; unele ore nu izbutea să și le petreacă decât prefăcându-se că lucrează; dar neliniștea îi sporea și mai mult când nu se afla la bancă. Atunci i se părea că-l vede pe directorul-adjunct, care stătea veșnic la pândă, intrând să facă o scurtă vizită în biroul lui, așezându-se la masă, percheziționându-i hârtiile, primind clienți cu care K. era de multă vreme în relații aproape amicale, ademenindu-i să renunțe la sfătuitorul lor obișnuit și chiar descoperind în munca domnului procurist greșelile de care K. se simțea acum amenințat din toate părțile, fără să le mai poată evita. De aceea, de câte ori i se cerea să viziteze vreun client sau chiar să facă vreo scurtă călătorie — lucru care, întâmplător, se repeta destul de des în ultimul timp — K. bănuia totdeauna, oricât de onorabilă i-ar fi fost misiunea, că nu urmăreau decât să-l îndepărteze pentru o vreme de la birou, fie ca să-i controleze munca, fie socotind că se puteau lipsi ușor de el. De altfel, nu i-ar fi fost greu să refuze majoritatea sarcinilor, dar nu îndrăznea căci, oricât de puțin justificate i-ar fi fost temerile, refuzul ar fi însemnat recunoașterea lor. De aceea accepta totdeauna cu prefăcută nepăsare ieșirile acestea. În preajma unei călătorii obositoare, de două zile, ascunsese chiar faptul că răcise destul de grav, ca să evite pericolul de-a fi înlocuit sub pretextul vremii ploioase, de toamnă. Iar la întoarcerea din călătorie, când nevralgiile căpătate pe drum îl înnebuneau, aflase că a fost numit să-l însoțească a doua zi pe importantul client italian. De data aceasta ispita de-a refuza fusese mare, cu atât mai mult cu cât nu era vorba de o muncă strict profesională; obligația mondenă pe care trebuia s-o îndeplinească avea, desigur, mare importanță, dar nu pentru el. K. știa bine că nu se putea menține decât prin succesele obținute în afaceri și că, dacă nu le obținea, nimeni n-ar fi luat în seamă eventuala încântare pe care i-ar fi putut-o produce clientului venit din Italia; K. ținea să nu iasă nicio zi măcar din domeniul lui de activitate, temându-se foarte tare că n-o să mai fie reprimit; își dădea singur seama că teama aceasta era exagerată, dar ea îl apăsa, în ciuda lucidității lui. Și totuși, nu izbuti să găsească niciun pretext acceptabil. Cunoștințele lui de italiană, fără să fie prea mari, erau suficiente; dar marea nenorocire consta mai ales în faptul că la bancă se știa despre cele câteva cunoștințe pe care le avea în domeniul istoriei artei, și cărora li se exagerase importanța; cei de la bancă știau că fusese un timp membru în Comitetul de protecție al monumentelor artistice ale orașului — ce-i drept, numai din motive de afaceri. Aflându-se că italianul era mare amator de artă, alegerea însoțitorului în persoana lui K. părea deci foarte firească.
În dimineața aceea, când K. sosi la birou supărat dinainte pentru ziua care îl aștepta, vremea era urâtă și ploioasă. K. venise de la șapte ca să poată termina totuși măcar câteva lucrări înainte de sosirea oaspetelui. Și se simțea foarte obosit, căci își petrecuse jumătate din noapte cu studiul unei gramatici italiene vechi, ca să-și mai reîmprospăteze câteva noțiuni; fereastra la care se obișnuise să stea cam prea des în ultima vreme îl ispitea mai mult decât biroul, dar K. rezistă ispitei și începu să lucreze. Din nefericire omul de serviciu intră chiar în clipa aceea ca să-l anunțe că domnul director îl trimisese să vadă dacă domnul procurist se afla acolo și că-l ruga, în caz că sosise, să fie amabil și să vină în salonul de primire, unde aștepta domnul din Italia.
— Vin imediat, spuse K.
Și, după ce-și vârî în buzunar un mic dicționar, luă sub braț un album cu monumentele mai importante ale orașului, pregătit pentru străin, și se îndreptă spre biroul directorului, trecând prin cel al directorului-adjunct. K. se felicită în gând că venise devreme și că se putea pune astfel imediat la dispoziția băncii, căci nimeni nu s-ar fi așteptat în mod serios să-l găsească acolo la ora aceea.
Firește, biroul directorului-adjunct era la fel de pustiu ca timpul nopții; omul de serviciu intrase probabil și aici să-l caute pe șef, dar nu găsise nici țipenie de om.
Când K. intră în salon, cei doi domni se ridicară din fotoliile moi și adânci în care stătuseră; directorul zâmbi prietenos, vizibil încântat de sosirea lui K. și făcu prezentările: italianul strânse energic mâna lui K. și glumi pe socoteala cuiva care se trezește la primul cântat al cocoșilor. K. nu înțelese exact la cine se referea aluzia aceasta; italianul folosise un cuvânt neobișnuit, al cărui sens nu-l prinse decât după câteva clipe. De aceea răspunse și el prin câteva formule de politețe, pe care italianul le primi tot râzând, pe când își mângâia nervos mustața cenușie-albastră. Mustața aceasta era, se vede, parfumată, te simțeai aproape ispitit s-o atingi cu mâna și s-o miroși. După ce se așezară toți trei și începură discuțiile preliminarii, K. își dădu seama, spre marea lui neplăcere, că nu înțelege decât frânturi din frazele italianului. Când oaspetele vorbea rar, înțelegea aproape tot; dar asemenea momente nu existau prea des; în majoritatea timpului cuvintele curgeau ca dintr-un izvor din gura italianului care clătina din cap, ca și cum ar fi fost încântat că vorbește așa. Când vorbea cu viteză, oaspetele folosea totdeauna un dialect care nu mai avea pentru K. nimic italienesc, dar pe care directorul nu numai că-l înțelegea, dar îl și vorbea curent, ceea ce K. ar fi trebuit să prevadă, căci clientul era din sudul Italiei, unde directorul petrecuse câțiva ani. K. își dădu apoi seama cât de greu o să-i fie să se înțeleagă cu străinul, căci și franțuzeasca acestuia era la fel de încâlcită ca și italiana; și-apoi mustața și barba îi acopereau mișcările buzelor, care poate ar fi înlesnit înțelegerea cuvintelor rostite.
K. începu deci să prevadă o mulțime de neplăceri, dar până una alta, renunță să mai încerce să înțeleagă — în prezența directorului, căruia îi era atât de ușor să-l înțeleagă, efortul ar fi fost cu totul inutil — și se mulțumi să privească înciudat cât de liber în mișcări reușea să rămână italianul, deși se afundase în fotoliu; oaspetele își îndrepta mereu hăinuța scurtă și strâmtă, ba chiar, o dată, ridicând brațele și mișcându-și palmele în aer, încercă să reprezinte ceva pe care K. nu izbuti să-l priceapă, deși se aplecase înainte ca să privească mai atent. Până la urmă, răpus de oboseală, K. nu-i mai urmări decât pasiv jocul cuvintelor, observându-i distrat mișcările ochilor și, spre marea lui spaimă, se surprinse tocmai în clipa când, fără voia lui, se pregătea să se ridice, să întoarcă spatele și să plece, într-atât era de neatent și de obosit. Dar italianul, uitându-se în sfârșit la ceas, sări în picioare și, după ce-și luă rămas bun de la director, se apropie atât de mult de K., încât acesta trebui să-și împingă fotoliul înapoi ca să-și poată păstra libertatea mișcărilor. Ghicind din privirea lui K., fără îndoială, cât de stingherit se simțea acesta față de italian, directorul se amestecă atunci în discuție cu atâta finețe, încât ai fi zis că dă niște mici sfaturi, pe când în realitate îi explica pe scurt lui K. tot ce spunea clientul care îl întrerupea întruna.
K. află astfel că italianul mai avea câteva treburi de rezolvat și că, din lipsă de timp, renunțase la intenția de-a vedea toate curiozitățile orașului; de aceea prefera să se limiteze — dacă, firește, K. era de acord: ultimul cuvânt i-l lăsa lui — la vizitarea catedralei, dar făcută amănunțit. Spunea că e o mare fericire pentru el să poată vizita catedrala în compania unui om atât de amabil și de erudit — complimentul i se adresă lui K., deși acesta făcea, din păcate, tot ce putea ca să nu-l audă pe italian și să prindă din zbor cuvintele directorului — și-l ruga, dacă n-avea nimic împotrivă, să vină la catedrală peste vreo două ore, adică aproximativ pe la zece. La ora aceea spera să poată fi negreșit acolo.
K. răspunse în sensul dorit; italianul strânse mâna directorului, apoi pe-a lui K., apoi din nou pe-a directorului, și plecă însoțit de amândoi; din mers, întors numai pe jumătate spre ei, oaspetele continua să le vorbească; la ușă, K. mai rămase o clipă cu directorul, care în ziua aceea părea foarte bolnav și se simți obligat să se scuze: ba chiar îi spuse lui K. (stăteau prietenește unul lângă altul) că la început avusese intenția să-l însoțească el însuși pe italian, dar că — și nu dădu alt motiv mai precis — se hotărâse apoi să-l trimită mai degrabă pe K.
Dacă deocamdată K. nu l-a înțeles prea bine pe italian, să nu-și piardă cumpătul, curând o să vină și asta, iar dacă n-o să înțeleagă tot, n-o să fie nicio nenorocire, căci italianul nu dă prea mare importanță faptului că e înțeles sau nu. De altfel, K. vorbea minunat italienește și-avea să se descurce cât se poate de bine. Acestea fiind zise, K. plecă. Timpul rămas liber și-l petrecu căutând în dicționar și copiind într-un carnet cuvintele mai rare de care avea să aibă nevoie pentru explicațiile din catedrală. Treaba aceasta era extrem de plicticoasă; oamenii de serviciu aduceau corespondența, funcționarii veneau să-i pună diverse întrebări și, văzându-l adâncit în muncă, se opreau în prag, dar nu se mișcau de-acolo până când nu erau ascultați; iar directorul-adjunct, vrând să nu piardă cumva prilejul de a-l deranja pe K., intră de nenumărate ori, îi luă de fiecare dată dicționarul din mână și-l răsfoi, vizibil fără niciun motiv; de câte ori se deschidea ușa, în penumbra anticamerei se iveau clienții care se înclinau stângaci — voiau să atragă atenția —, fără să fie siguri că vor fi văzuți. Universul acesta mărunt, al cărui centru era K., se mișca în jurul lui, pe când el aduna cuvintele de care avea să aibă nevoie, le căuta apoi în dicționar, le copia, încerca să le pronunțe corect și apoi să le învețe pe de rost. Dar memoria lui, altădată atât de bună, părea că-l părăsise; și-l cuprindea din când în când o furie atât de cumplită împotriva italianului care-i dăduse asemenea bătaie de cap, încât își îngropa dicționarul sub dosare cu hotărârea fermă de a nu se mai pregăti; dar își dădea imediat seama că n-ar fi putut totuși să se plimbe pur și simplu prin fața operelor de artă din catedrală, alături de un străin, fără să scoată o vorbă, și-atunci scotea cu și mai multă furie dicționarul.
Exact în clipa când se pregătea să plece — se făcuse nouă și jumătate — sună telefonul; era Leni, care voia să-i spună bună dimineața și să-l întrebe cum se mai simte. K. îi mulțumi grăbit și adăugă că nu putea să-i vorbească mai mult fiindcă trebuie să se ducă la catedrală.
— La catedrală? se miră Leni.
— Sigur, la catedrală, spuse K.
— Și de ce la catedrală? întrebă Leni.
K. încercă să-i explice în grabă, dar de-abia începuse când Leni spuse brusc:
— Te hărțuiesc!
Compătimirea aceasta, pe care n-o cerea și n-o așteptase, nu-i plăcu lui K.; de aceea își luă rămas bun în două cuvinte; dar pe când punea receptorul la loc spuse, jumătate pentru sine, jumătate pentru fata care nu mai putea să-l audă:
— Da, mă hărțuiesc!
Dar timpul trecuse și K., văzându-se în pericol să întârzie, luă o mașină; în ultima clipă, mai avu timp să-și aducă aminte de albumul pe care n-avusese ocazia să-l dăruiască de dimineață italianului și-l luă cu el. Tot drumul ținu albumul pe genunchi și bătu toba cu degetele, nervos, în copertă. Deși ploaia se mai domolise, vremea rămăsese rece, umedă și întunecoasă; în catedrală abia dacă avea să se vadă ceva și, din pricina statului pe lespezile ca de gheață, răceala lui K. avea să se înrăutățească enorm.
Piața îngustă a catedralei era complet pustie; K. își aminti că încă de copil observase că toate casele din jurul pieței aveau totdeauna perdelele trase. Pe-o vreme atât de întunecoasă ca astăzi, lucrul acesta era, ce-i drept, mai de înțeles decât altădată. Catedrala părea goală, ca și piața; nu-i trecuse prin minte nimănui să vină aici, la ora aceea. K. străbătu grăbit cele două nave laterale și nu întâlni în cale decât o bătrână înfofolită într-un șal călduros și îngenuncheată în fața unei statui a Fecioarei. Zări de asemenea, de departe, un paracliser șchiop care dispăru printr-o ușă într-un perete. K. fusese punctual: când intrase el, bătea ora zece, dar italianul nu se afla încă acolo. K. se întoarse la intrarea principală, unde mai zăbovi câteva clipe, neștiind ce să facă, apoi dădu ocol catedralei, prin ploaie, ca să vadă dacă nu cumva, din întâmplare, clientul băncii îl aștepta la o altă ușă. Dar nu-l văzu nicăieri. Să se fi înșelat directorul în privința orei? Cine s-ar fi putut înțelege cu un asemenea om? Oricum, K. trebuia până una alta să-l mai aștepte cel puțin o jumătate de oră. Cum era obosit, vru să stea jos și intră din nou în catedrală, unde găsi, pe-o treaptă, o zdreanță de covor pe care o împinse cu vârful piciorului până lângă banca cea mai apropiată; apoi se înfășură mai strâns în palton, își ridică gulerul și se așeză. Ca să se distreze, deschise albumul și începu să-l răsfoiască, dar renunță curând, căci era atât de întuneric, încât nu putea să distingă nici măcar amănuntele navei celei mai apropiate.
Departe, pe altarul principal, strălucea un triunghi de lumânări aprinse. K. n-ar fi putut spune dacă le mai văzuse până atunci. Poate că fuseseră aprinse chiar în clipa aceea. Paracliserii sunt discreți, datorită meseriei lor, și trec fără să-i observi. Întorcându-se din întâmplare, K. zări înapoia lui, la câțiva pași, o lumânare înaltă, aprinsă și ea, fixată pe-un stâlp. Oricât de frumos ar fi fost lucrul acesta, lumina rămânea insuficientă pentru tablourile altarelor, aflate aproape toate în umbra altarelor laterale, iar lumânările nu făceau decât să sporească și mai mult întunericul. Italianul se purtase deci pe cât de nepoliticos pe-atât de cuminte lipsind de la întâlnire: n-ar fi putut să vadă nimic. Ar fi fost silit să se mulțumească doar cu explorarea câtorva tablouri, centimetru cu centimetru, la lumina lanternei lui K.
Ca să încerce dacă metoda aceasta putea să dea rezultate, K. se îndreptă spre o capelă laterală din apropiere, urcă apoi câteva trepte și, aplecându-se peste balustrada de marmură, lumină tabloul altarului. Lumina tabernaculului se opunea luminii lanternei. Primul lucru pe care îl zări, sau îl ghici, fu un cavaler uriaș, îmbrăcat în armură și pictat chiar la marginea tabloului.
Cavalerul se rezema de spada înfiptă în pământul gol — din care nu ieșea decât ici-colo câte un fir de iarbă — și părea că privește atent o scenă care trebuia să se petreacă sub ochii lui. Era de mirare să-l vezi stând așa, neclintit, fără să se apropie. Poate că stătea de pază. Fiindcă nu mai văzuse de multă vreme tablouri, K. zăbovi în fața cavalerului, privindu-l, deși era mereu nevoit să clipească din ochi, căci nu putea să suporte lumina verde a lanternei. Plimbând fâșia de raze pe restul tabloului, descoperi o coborâre în mormânt a lui Hristos, de o concepție obișnuită și, altminteri, de factură recentă. După aceea își vârî lanterna în buzunar și se întoarse la locul său.
Probabil că n-avea niciun rost să-l mai aștepte pe italian, dar afară cu siguranță că ploua cu găleata și cum biserica i se părea mai puțin rece decât se așteptase, K. se hotărî să rămână acolo deocamdată. Lângă el se înălța amvonul cel mare. Pe acoperișul mic și rotund al amvonului fuseseră puse pieziș două cruci de aur, simple, ale căror vârfuri se încrucișau. Învelișul exterior al balustradei și partea care o despărțea de coloană erau împodobite cu ghirlande verzi purtate de îngerași, aflați în atitudini fie de mișcare, fie de repaus.
K. se apropie de amvon și-l examină din toate părțile. Sculptura pietrei era extrem de îngrijită, umbra adâncă dintre frunzele ghirlandelor părea încrustată în relief. K. vârî mâna într-un astfel de gol și pipăi prudent piatra; până atunci nu observase existența acestui amvon. În clipa aceea zări din întâmplare, în dosul primului rând de bănci, un paracliser îmbrăcat într-un soi de veșmânt negru, cu pliuri largi; paracliserul stătea în picioare privindu-l și ținând în mâna stângă o tabacheră cu tutun de prizat.
„Ce-o fi vrând omul ăsta? se gândi K. Îi par suspect? Vrea cumva bacșiș?”
Dar când paracliserul văzu că se uită la el, îi arătă spre un colț nedefinit, cu mâna dreaptă: între două degete ținea o priză de tabac. Gestul lui era aproape de neînțeles; K. mai așteptă o clipă, dar paracliserul își continuă gestul și sublinie, clătinând din cap, că-i arată ceva.
— Ce-o fi vrând? se întrebă K., încet.
Apoi, neîndrăznind să vorbească tare în catedrală, își scoase portofelul și traversă primul rând de bănci, cu gândul să vină lângă paracliser. Dar omul făcu semn că nu, cu mâna, ridică din umeri și plecă șchiopătând. Mersul lui semăna leit cu șchiopătarea rapidă pe care K. o folosea în copilărie când încerca să imite mișcările unui călăreț în șa.
„Un bătrân copilăros! se gândi K. Are minte exact câtă-i trebuie ca să-și facă slujba aici. Cum se oprește când mă opresc și eu! Și cum mă pândește când pornesc!”
Și-l urmări zâmbind de-a lungul unei întregi nave laterale, aproape până în dreptul altarului principal. Bătrânul îi arăta întruna ceva, dar K. refuza să se uite, gândindu-se că gestul lui n-avea alt rost decât să-i abată urmărirea. Dar cum nu voia să-l sperie prea tare, îl lăsă în pace; dacă italianul avea să mai vină, nu trebuia să-l găsească pe bătrân speriat.
Trecând din nou prin nava principală ca să ajungă la locul unde își lăsase albumul, K. observă, lângă o coloană care aproape atingea băncile corului, un mic amvon suplimentar, foarte simplu, tăiat în piatră albă și fără sculpturi. Amvonul era atât de mic, încât de departe părea o nișă încă goală, destinată să primească statuia vreunui sfânt. Predicatorul n-ar fi avut loc să se depărteze nici măcar cu un pas de balustradă; în plus, bolta de piatră a amvonului începea foarte de jos și se înălța, fără nicio podoabă, dar urmând o astfel de curbă încât un om de statură mijlocie n-ar fi putut să stea drept acolo, ci ar fi fost silit să rămână tot timpul aplecat peste balustradă. Întregul amvon părea făcut dinadins pentru chinuirea predicatorului; era de neînțeles la ce-ar fi putut sluji un asemenea amvon, când la câțiva pași se mai aflau altele atât de mari și împodobite cu atâta artă.
De altfel, K. nici n-ar fi observat amvonul acesta dacă deasupra lui n-ar fi fost aprinsă o lămpiță de felul celor care se aprind înainte de-a începe o predică. Avea să înceapă o predică? În catedrala goală? K. privi scara amvonului care urca în spirală în jurul coloanei și era atât de îngustă încât părea că nu fusese făcută ca să fie folosită de oameni, ci numai ca simplu motiv ornamental al coloanei. Și totuși, pe primele trepte — K. zâmbi de mirare văzând aceasta — se afla într-adevăr un preot, ținând o mână pe rampă, gata să urce pe scară, cu privirea îndreptată spre K. Preotul clătină chiar, ușor, din cap, iar K. își făcu cruce și se înclină, așa cum ar fi trebuit să facă ceva mai înainte. Preotul își luă un mic avânt și începu să urce cu pași mărunți și repezi. Avea să înceapă, într-adevăr, o predică? Paracliserul de adineauri era mai puțin nerod decât făcea impresia? Avusese de gând să-l aducă pe K. la predicator, ceea ce, firește, era explicabil într-o biserică pustie? Dar, pe de altă parte, acolo, în fața unei statui a Fecioarei, nu se afla oare și o bătrână care ar fi trebuit de asemenea adusă? Iar dacă avea să înceapă o predică, de ce nu se auzeau preludiile de orgă? Dar orga tăcea și licărea slab, în înălțimea beznei care o adăpostea, sub boltă.
K. se întreba de n-ar fi bine să plece cât mai curând; dacă nu făcea asta imediat, trebuia să rămână acolo tot timpul predicii; ar fi fost obligat să rămână și să piardă atâta timp! Stătuse destul și așa, putea demult să considere că nu mai e dator să-l aștepte pe italian. Se uită la ceas: unsprezece. Dar se putea într-adevăr ține o predică acum? Putea K. singur să reprezinte întreaga turmă de credincioși? Și dacă el n-ar fi fost decât un străin, venit doar să viziteze biserica? În fond, nici nu era altceva. Faptul că avea să se țină o predică, acum, într-o zi de lucru, la ora unsprezece, pe cea mai îngrozitoare vreme, părea de neimaginat. Preotul — căci tânărul acela oacheș, cu fața rasă, nu putea fi decât preot — cu siguranță că se urca numai ca să stingă lampa, aprinsă din greșeală.
Dar nu se întâmplă așa; dimpotrivă, după ce examină lampa și-i ridică fitilul, preotul se întoarse încet spre balustradă, se prinse cu amândouă mâinile de marginea ei și rămase o clipă în poziția aceasta privind în preajmă fără să-și miște capul. K. se trase înapoi, stătea acum sprijinit în coate, în fața primei bănci. De-acolo zări, undeva, ca prin ceață, cum paracliserul se ghemuia pe vine, cu spinarea încovoiată, ca un om care și-a terminat munca. Și ce liniște domnea acum în catedrală! Dar K. trebuia totuși s-o tulbure; nu intenționa deloc să rămână; dacă preotul avea obligația să vină și să predice la o anumită oră, indiferent de public, era liber s-o facă; o să reușească el și fără ajutorul lui, căci prezența unui singur om nici vorbă că nu putea spori efectul predicii. K. începu deci să se miște, încet, străbătu nava în lungul băncilor, pipăind drumul cu vârfurile picioarelor, ajunse la spațiul liber dintre bănci și coborî apoi nestingherit; atâta doar că dalele de piatră răsunau la cel mai ușor pas și bolțile îi repetau zgomotul mersului, tot mai încet, după legile unei progresii neîntrerupte, cu variate ecouri.
Când, urmărit probabil de privirea preotului, traversă lungile șiruri de bănci goale, K. se simți aproape pierdut; mărimea catedralei i se părea limita exactă a ceea ce omul era în stare să suporte. Iar când trecu prin fața fostului său loc, apucă din mers albumul, fără să se oprească o clipă.
Aproape că ieșise din zona băncilor și se apropiase de spațiul liber care le separa de ieșire, când auzi pentru prima dată vocea preotului. Era o voce puternică și cultivată. Și cum mai răsuna în catedrala gata s-o primească! Dar nu pe credincioși îi chema preotul, în privința aceasta nu exista nicio îndoială și nicio putință de scăpare; glasul lui strigase: „Josef K.!”
Cel chemat încremeni locului, cu ochii în pământ. Mai era încă liber, mai putea încă să înainteze și să scape prin una din cele trei ușițe de lemn, întunecoase, pe care le vedea la câțiva pași de el. Asta ar fi însemnat că nu înțelesese sau că, dacă înțelesese, puțin îi păsa de cuvintele preotului. Pe câtă vreme dacă se întorcea, totul era sfârșit, se lăsa prins, mărturisea că înțelesese limpede, că el era cel strigat și că era gata să se supună.
Dacă preotul ar fi repetat chemarea, K. nici vorbă că ar fi plecat, dar cum tăcerea dură cât dură și așteptarea lui, K. întoarse ușor capul, căci voia să vadă ce făcea preotul. Preotul rămăsese în amvon, la fel de calm ca și înainte, dar se vedea clar că observase gestul lui K.
„De-acum ar fi o copilărie dacă nu m-aș întoarce”, se gândi K. Și se întoarse pe jumătate, iar preotul îi făcu semn cu degetul să vină mai aproape. Cum totul era clar, K. se îndreptă cu pași mari spre amvon — mânat și de curiozitate, dar și de dorința de-a termina cât mai repede. Ajuns în dreptul primelor bănci, se opri; distanța i se păru însă prea mare preotului, care cu vârful degetului arătător, întinzând brațul, îi indică un loc foarte apropiat de amvon. K. se supuse; la locul arătat se văzu silit să-și dea capul mult pe spate, ca să-l poată vedea pe cel care îl chemase.
— Tu ești Josef K., spuse preotul și ridică o mână pe balustradă într-un gest de o semnificație nelămurită.
— Da, spuse K., gândindu-se cu câtă seninătate își rostea odinioară numele.
De câtăva vreme, dimpotrivă, asta însemna un adevărat chin pentru el; de-acum toată lumea, chiar și cei cu care venea pentru prima oară în contact, îi cunoștea numele.
Cât de bine e să nu fii cunoscut decât după ce te-ai prezentat!
— Ești acuzat, îi spuse preotul extrem de încet.
— Da, spuse K., mi s-a anunțat lucrul acesta.
— Atunci tu ești cel pe care-l caut, spuse preotul. Eu sunt preotul închisorii.
— Așa! spuse K.
— Eu te-am făcut să vii aici, spuse preotul, ca să-ți vorbesc.
— Nu știam, spuse K. Eu venisem ca să-i arăt catedrala unui italian.
— Lasă nimicurile, spuse preotul. Ce ții în mână? O carte de rugăciuni?
— Nu, răspunse K., e un album cu monumentele de artă ale orașului.
— Lasă-l din mână, îi spuse preotul.
Și K. îl aruncă, dar cu atâta putere, încât albumul se deschise și alunecă huruind peste dale, cu foile mototolite.
— Știi că procesul tău merge prost? întrebă preotul.
— Așa mi se pare și mie, spuse K. Mi-am dat multă osteneală, dar până acuma a fost zadarnic. De fapt, întâmpinarea mea nu-i încă gata.
— Și cum crezi că o să se termine? întrebă preotul.
— Înainte mă gândeam că procesul o să se termine bine, dar acum mă îndoiesc uneori, spuse K. Nu știu cum o să se termine. Știi tu, cumva?
— Nu, spuse preotul, dar mi-e teamă că o să se termine rău. Ești socotit vinovat. Procesul tău n-o să iasă poate din resortul unui tribunal inferior. Deocamdată, cel puțin, vina ți se socotește dovedită.
— Dar nu sunt vinovat! spuse K., e o eroare. De altfel, cum ar putea un om să fie vinovat? Doar toți suntem oameni aici, și unul și celălalt.
— Asta e adevărat, spuse preotul, dar de obicei așa vorbesc vinovații.
— Și tu ai păreri preconcepute împotriva mea? întrebă K.
— Eu n-am păreri preconcepute împotriva ta, răspunse preotul.
— Îți mulțumesc, spuse K. Dar toți cei care se ocupă de proces au păreri preconcepute împotriva mea. Și le transmit și celor care n-au niciun amestec în toate acestea, iar situația mea devine din ce în ce mai grea.
— Înțelegi greșit faptele, spuse preotul. Sentința nu vine dintr-o dată, procedura ajunge la ea încetul cu încetul.
— Așadar, așa stau lucrurile, spuse K. aplecându-și capul.
— Ce ai de gând să faci acum pentru proces? întrebă preotul.
— Vreau să mai caut ajutor, spuse K. ridicând capul ca să vadă ce părere are preotul. Mai există unele posibilități pe care nu le-am exploatat încă.
— Tu cauți prea mult ajutorul altora, și mai ales pe cel al femeilor, îi răspunse preotul cu un aer de dezaprobare. Nu observi că ele nu-ți sunt un ajutor adevărat?
— Uneori, și chiar adesea, aș putea să-ți dau dreptate, dar nu totdeauna, spuse K. Femeile au o mare forță. Dacă aș izbuti să hotărăsc câteva femei pe care le cunosc să-și dea mâna și să lucreze pentru mine, aș scoate-o la capăt, până la urmă. Mai ales cu justiția asta în care nu găsești decât vânători de fuste. Arată-i o femeie, de departe, judecătorului de instrucție și el, ca să ajungă la timp la ea, o să răstoarne masa tribunalului și pe acuzat.
Preotul își coborî capul spre balustradă; abia acum, pentru prima dată, părea că simte apăsarea acoperișului amvonului. Ce vreme o mai fi afară? Nu mai era zi posomorită, ci noapte adâncă. Niciuna dintre culorile marilor vitralii nu mai izbutea să taie, cu vreo sclipire cât de ușoară, umbra zidurilor.
Și tocmai acum paracliserul începu să stingă lumânările de la altarul principal, una câte una.
— Ești supărat pe mine? întrebă K. Poate nu știi ce justiție slujești.
Dar nu primi niciun răspuns.
— N-am vorbit decât despre experiențele mele, spuse K.
De sus însă, tot nu primi niciun răspuns.
— N-am vrut să te jignesc, spuse K.
Atunci preotul îi strigă de sus:
— Nu vezi oare nici până la doi pași?
Strigase mânios, dar în același timp ca un om care, văzându-l pe altul cum cade, țipă el însuși, fără să vrea și imprudent, fiindcă se simte înspăimântat.
Și acum tăceau amândoi. Sigur, preotul nu putea să-l vadă pe K. în bezna care domnea la poalele amvonului, dar K. îl vedea clar în lumina lămpiței. De ce nu cobora preotul din amvon? Doar nu ținuse o predică, ci numai îi dăduse lui K. niște indicații care puteau să-i facă probabil mai mult rău decât bine dacă ținea seama întocmai de ele. Și totuși, buna intenție a preotului părea neîndoielnică.
Dacă ar fi coborât din amvon, K. s-ar fi putut înțelege cu el și n-ar fi fost deloc imposibil ca preotul să-i dea vreun sfat hotărâtor și acceptabil care să-i arate, de pildă, nu cum să influențeze procedura, ci cum să iasă din încercuirea procesului, cum să-l evite și să trăiască în afara lui. O asemenea posibilitate trebuia să existe, neapărat, și K. se gândise de multe ori la ea în ultima vreme. Iar dacă preotul cunoștea o asemenea posibilitate, poate că i-ar fi dezvăluit-o dacă l-ar fi rugat, deși el însuși aparținea tribunalului și deși, atunci când K. atacase justiția, își înăbușise firea blândă și chiar țipase la el.
— Nu vrei să cobori? întrebă K. N-ai de ținut nicio predică. Vino la mine.
— Da, acum pot să vin, spuse preotul.
Se căia poate că ridicase glasul. Și, desprinzând lampa din cârlig, spuse:
— Eram obligat să vorbesc mai întâi de la distanță cu tine. Când nu fac așa, mă las prea ușor influențat și-mi uit slujba.
K. îl așteptă la piciorul scării. Preotul îi întinse mâna, din mers, înainte chiar de-a ajunge jos.
— Ai puțin timp și pentru mine? îl întrebă K.
— Oricât dorești, spuse preotul întinzându-i lămpița ca s-o țină el. Dar și de aproape, întreaga lui făptură mai păstra o anumită solemnitate.
— Ești foarte bun cu mine, spuse K.
Mergeau de colo-colo, unul lângă altul, prin bezna navei.
— Tu ești o excepție printre oamenii justiției. Am mai multă încredere în tine decât în oricare dintre ei, deși cunosc atâția. Cu tine, pot vorbi deschis.
— Nu te amăgi, spuse preotul.
— În ce privință m-aș putea amăgi? întrebă K.
— Te amăgești în privința justiției, spuse preotul; iar în privința aceasta Scripturile care preced Legea spun: un paznic al porții stă dinaintea Legii; la paznicul acesta vine un om de la țară, să-i ceară îngăduința de-a pătrunde înăuntru. Dar paznicul îi spune că nu poate să-l lase să intre în clipa aceea. Omul chibzuiește și întreabă dacă i se va îngădui să intre mai târziu. „S-ar putea — spune paznicul — dar nu acum.” Paznicul se dă la o parte din fața porții, deschisă ca totdeauna, iar omul se apleacă și privește înăuntru. Paznicul vede ce face, râde și-i spune: „Dacă ții atâta, încearcă să intri, cu toată opreliștea mea. Dar să nu uiți că eu sunt puternic. Și cu toate astea, nu sunt decât ultimul dintre paznici. La ușa fiecărei încăperi ai să găsești paznici din ce în ce mai puternici; începând de la al treilea, nici eu nu mai sunt destul de tare ca să le pot îndura vederea.” Omul nu se așteptase la asemenea stavilă, se gândise că Legea trebuia să fie accesibilă tuturor, întotdeauna, dar acum, cătând mai bine la paznicul porții, la haina lui de blană, la nasul lui mare și ascuțit, la barba lui neagră, rară și lungă, ca de tătar, se hotărăște să aștepte totuși până când i se va da voie să intre. Paznicul îi dă un scăunel și-i îngăduie să se așeze lângă poartă. Omul rămâne acolo zile și ani. Și face tot mai multe încercări ca să capete îngăduința de a intra, și-l obosește pe paznic cu rugămințile lui. Paznicul îl supune uneori la mici interogatorii, îl întreabă despre satul lui și despre multe altele, dar toate nu sunt decât întrebări indiferente, așa cum pun domnii cei mari, iar la sfârșit îi spune mereu, invariabil, că încă nu-l poate lăsa să intre. Omul, care și-a luat din belșug tot felul de provizii pentru călătoria lui, folosește tot, oricât de prețios ar fi, ca să-l mituiască pe paznic. Și paznicul porții ia tot, dar spunându-i: „Iau numai ca să nu te poți tu gândi că ai neglijat ceva”. Și-n decursul anilor acelora îndelungați, omul aproape că nu încetează o clipă să-l observe pe paznic. Și-i uită pe ceilalți paznici, și i se pare că primul este singurul care-l împiedică să pătrundă în Lege. Și-n primii ani blestemă cu glas tare întâmplarea nefericită; iar mai târziu, când îmbătrânește, mormăie doar. Și cade în mintea copilăriei; iar fiindcă în lungul anilor l-a cercetat atât pe paznic încât îi cunoștea și puricii din blană, îi roagă până și pe purici să-l ajute ca să-l înduplece pe paznic. Până la urmă, vederea îi slăbește și el nu mai știe dacă se întunecă în preajmă cu adevărat sau dacă îl înșală ochii, dar atunci deslușește în beznă o strălucire nestinsă care răzbate prin porțile Legii. De-acum, nu mai are mult de trăit. Iar înainte de-a muri, toată experiența acelor ani i se adună în minte într-o singură întrebare, pe care n-a pus-o încă niciodată paznicului. Și, nemaiputând să-și ridice trupul înțepenit, îi face semn paznicului să se apropie. Iar paznicul porții se vede silit să se aplece foarte tare spre el, căci diferența de statură dintre ei s-a schimbat mult în defavoarea omului. „Ce mai vrei să știi? îl întreabă paznicul porții; tare mai ești nesățios!” „Dacă toți oamenii năzuiesc spre Lege, spune omul, cum se face că de-atâta amar de vreme nimeni în afară de mine nu ți-a mai cerut să intre?” Paznicul porții vede că omul e la capătul zilelor și vrând ca vocea să mai ajungă până la auzul lui care se stinge, îi urlă în ureche: „Nimeni, în afară de tine, n-avea dreptul să intre aici, căci poarta asta era făcută numai pentru tine; acum plec, și o încui.”
— Deci, paznicul porții l-a înșelat pe om, spuse imediat K., pe care povestea îl interesase extrem de mult.
— Nu te grăbi să judeci, spuse preotul, și nici nu-ți însuși păreri străine, fără să cugeți asupra lor. Ți-am spus povestea după textul Scripturii. Acolo, nu se pomenește nimic despre înșelăciune.
— Dar e clar, spuse K., și prima ta tălmăcire era cât se poate de exactă. Paznicul n-a dat lămurirea izbăvitoare decât atunci când nu-i mai putea ajuta omului.
— Paznicul porții nu fusese până atunci întrebat, spuse preotul; gândește-te că era doar un simplu paznic și că și-a făcut întreaga datorie.
— De ce crezi că și-a făcut întreaga datorie? întrebă K. Nu și-a făcut-o deloc. O fi fost poate datoria lui să-i alunge pe străini, dar pe omul acesta, căruia îi era hărăzită poarta, trebuia să-l lase să intre.
— Tu nu respecți îndeajuns Scriptura și schimbi povestea, spuse preotul. În ceea ce privește intrarea, povestea conține două lămuriri importante ale paznicului porții, una la început, alta la sfârșit. Prima spune că nu-l putea lăsa pe om să intre în momentul acela, iar cealaltă: „Poarta asta este făcută numai pentru tine”. Dacă ar exista o contradicție între aceste două lămuriri poate că ai avea dreptate, paznicul l-ar fi înșelat pe om. Dar nu există nicio contradicție. Dimpotrivă, prima lămurire o anunță chiar pe cea de-a doua. S-ar putea spune aproape că paznicul porții își depășea datoria, îngăduindu-i omului să întrezărească posibilitatea de-a intra mai târziu. La vremea aceea, datoria lui era doar să nu-l lase pe om înăuntru și, de fapt, mulți comentatori ai Scripturii se miră că paznicul porții a putut lăsa să-i scape o asemenea aluzie, căci părea să iubească exactitatea și să-și facă datoria cu strășnicie. Paznicul veghează ani și ani fără să-și părăsească postul și nu încuie poarta decât la urmă de tot; e conștient de importanța misiunii sale, căci spune: „Sunt puternic”, și-și respectă superiorii căci spune: „Eu nu sunt decât ultimul dintre paznici”. Nu e flecar fiindcă nu pune, în decursul anilor, decât „întrebări indiferente” cum le definește textul Scripturii; și nu se lasă mituit, fiindcă spune când primește daruri: „Iau numai ca să nu te poți tu gândi că ai neglijat ceva”; paznicul porții nu se lasă nici înduioșat, nici enervat când e vorba de îndeplinirea datoriei, pentru că despre om se spune: „Și-l obosește pe paznic cu rugămințile lui”; în sfârșit, și înfățișarea lui arată un caracter pedant, nasul lui mare și ascuțit, barba lungă, rară și neagră, ca de tătar. Poate exista oare paznic mai credincios? Dar caracterul lui mai are și alte trăsături, extrem de favorabile pentru cel care cere să intre; iar trăsăturile acestea arată în orice caz că paznicul porții și-a depășit datoria lăsând să se întrevadă aluzia despre care îți vorbeam, cu privire la posibilitățile viitoare ale omului de a pătrunde în inima Legii. Nu s-ar putea tăgădui că paznicul porții e oarecum nerod și îngâmfat — ceea ce, într-o anumită măsură, e tot urmarea neroziei. Oricât de exacte i-ar fi spusele privind puterea lui și a celorlalți paznici, despre care el însuși afirmă că nu le-ar putea îndura vederea, oricât de exacte, zic, ar fi aceste cuvinte, tonul cu care le spune arată că felul lui de-a vedea e umbrit de nerozie și de îngâmfare. În legătură cu aceasta, comentatorii spun că „poți să înțelegi un lucru și totodată să te înșeli în privința lui”. În orice caz, te vezi nevoit să admiți că oricât de slab s-ar manifesta îngâmfarea și nerozia, ele reduc eficacitatea păzirii porții și sunt lipsuri în caracterul paznicului. La aceasta mai trebuie adăugat că paznicul porții pare binevoitor din fire, că nu rămâne totdeauna o persoană oficială. El glumește încă de la început, poftindu-l pe om să intre în ciuda opreliștii pe care o menține; apoi, în loc să-l alunge, se spune că-i dă chiar un scăunel și că-l lasă să se așeze lângă poartă. Răbdarea cu care îngăduie ani de zile stăruințele omului îl arată milos din fire, ca și micile interogatorii pe care le începe, darurile pe care le acceptă și noblețea cu care îi permite omului să blesteme cu glas tare, lângă el, întâmplarea nefericită care l-a pus acolo tocmai pe el, paznicul. Nu orice paznic ar fi procedat așa. Iar la urmă, nu se apleacă el adânc spre om numai la un semn al acestuia, ca să-i dea posibilitatea să pună ultima întrebare? În cuvintele lui nu există decât o ușoară urmă de enervare, atunci când spune: „Tare mai ești nesățios!” dar și cuvintele acestea paznicul porții le rostește atunci când știe că totul s-a sfârșit; unii merg mai departe și spun că aceste cuvinte „Tare mai ești nesățios!” exprimă un fel de admirație amicală, din care n-ar lipsi, firește, o anumită bunăvoință îngăduitoare. În orice caz, figura paznicului porții se conturează cu totul altfel decât crezi tu.
— Tu cunoști povestea mai bine decât mine și de mai multă vreme, spuse K.
Tăcură amândoi o vreme, apoi K. întrebă:
— Crezi deci că omul n-a fost înșelat?
— Nu mă înțelege greșit, răspunse preotul. Eu mă mulțumesc doar să-ți expun diversele păreri care există în privința aceasta. Nu da prea multă importanță comentariilor. Scriptura e invariabilă și comentariile nu sunt, adeseori, decât expresia deznădejdii comentatorilor în fața acestui lucru. În cazul pe care-l discutăm, există chiar comentatori care susțin că paznicul porții ar fi fost cel înșelat.
— Comentatorii aceștia merg cam prea departe, spuse K. Și cum argumentează ei?
— Afirmația lor, spuse preotul, se bizuie pe nerozia paznicului. Se spune că el nu cunoștea interiorul Legii, ci numai drumul pe care trebuia să-l facă întruna, în fața porții. Comentatorii socotesc drept puerilă părerea lui despre interior și consideră că paznicul însuși se teme de lucrurile cu care vrea să-l înspăimânte pe om; ba spun că se teme chiar mai mult decât omul, căci acesta nu cere decât să intre, chiar după ce i s-a vorbit despre cumpliții paznici ai porților dinlăuntru pe când paznicul porții de afară nu vrea să intre, sau cel puțin nu ni se vorbește despre o asemenea dorință. Alții spun, ce-i drept, că el probabil a intrat, din moment ce-a fost primit în slujbă și că numirea lui nu putea să se facă decât în interior. Dar li se poate răspunde, pe bună dreptate, că putea la fel de bine să fie numit din interior fără ca el să fi intrat vreodată și că, oricum, n-ar fi putut să meargă prea departe, fiindcă nu putea îndura vederea celui de-al treilea paznic. De altfel, nu se spune nicăieri că în decursul numeroșilor ani cât a așteptat omul, paznicul porții ar fi povestit vreodată ceva despre interiorul Legii, cu excepția cuvintelor despre paznicii dinăuntru. Firește, s-ar putea să nu fi avut voie să vorbească, dar nici despre interdicția aceasta nu ni se pomenește nimic. Se poate deci conchide că el nu cunoaște nici înfățișarea, nici semnificația interiorului și că se înșală în privința lor. Dar se înșală și în privința omului de la țară, căci îi este inferior, fără să știe. Că el îl tratează ca pe un inferior, se vede clar din numeroasele pasaje pe care ți le mai amintești. Dar că în realitate îi este inferior, reiese la fel de clar, după părerea aceasta. Mai întâi, omul liber e superior celui constrâns. Iar omul care a venit, e într-adevăr liber, poate să se ducă unde îi place; numai poarta Legii îi este oprită, dar și aceasta numai de-o singură persoană, de paznic. Dacă se așază pe scăunel, lângă poartă, și rămâne acolo toată viața lui, face asta voluntar; povestea nu pomenește nicăieri că ar fi fost constrâns. Pe câtă vreme paznicul porții, dimpotrivă, e legat de postul său prin slujba pe care o are; el n-are dreptul să se îndepărteze în exterior și, după cât se pare, nici să pătrundă în interior, chiar dacă ar vrea. Iar pe deasupra dacă, ce e drept, e în slujba Legii, n-o slujește decât în legătură cu poarta de afară; deci, efectiv numai pentru omul căruia îi e destinată poarta. Iată încă un motiv ca să vedem în el un subaltern. Și e de presupus că ani întregi a făcut o muncă deșartă — o viață de om cum se zice — căci e spus că vine un om, prin urmare un bărbat în toată firea, ceea ce presupune că paznicul porții a trebuit să aștepte multă vreme până să-și îndeplinească slujba sau, mai precis, atât cât i-a plăcut omului care a venit când a vrut. Și până și sfârșitul slujbei lui depinde de omul venit, căci ea nu încetează decât la sfârșitul vieții omului; iată deci că îi rămâne subordonat până la sfârșit. Iar textul accentuează clipă de clipă că paznicul porții pare să ignore complet toate acestea. Comentatorii nu văd nimic de mirare în asta, căci paznicul porții, după părerea lor, se înșală încă și mai grav asupra unui alt punct, adică asupra propriei sale slujbe. Într-adevăr, nu spune el oare, la sfârșit: „Acum plec și încui”? Dar la început se spune că poarta Legii era deschisă ca totdeauna, și-atunci, dacă e deschisă „totdeauna”, adică independent de durata vieții omului căruia îi era hărăzită, nici paznicul însuși n-o poate închide. În privința aceasta părerile se împart. Unii spun că paznicul, când declară că va închide poarta, nu vrea să dea decât un răspuns, alții că vrea să-și sublinieze îndatorirea serviciului, alții, în sfârșit, că vrea să-i stârnească omului o ultimă remușcare, un ultim regret. Dar un mare număr de comentatori sunt de acord că el nu va putea să închidă poarta. Ei cred chiar că, la sfârșit cel puțin, paznicul porții îi rămâne inferior omului și în ceea ce privește cunoașterea, căci omul vede strălucirea care răzbate prin porțile Legii, pe când paznicul rămâne mereu cu spatele spre poartă, în calitatea lui de paznic, și nu mărturisește prin niciun cuvânt că ar fi observat vreo schimbare.
— Toate acestea sunt bine justificate, spuse K., după ce urmărise unele pasaje din explicațiile preotului, repetându-le cu jumătate de glas. Toate acestea sunt bine justificate; acum cred și eu că paznicul e cel înșelat. Dar ele nu înlătură prima mea părere, care chiar coincide parțial cu cea dobândită acum. Într-adevăr, puțin importă dacă paznicul porții vede clar sau nu. Eu spuneam că omul e înșelat. Dacă paznicul vede clar, ar putea exista anumite îndoieli; dar dacă paznicul e înșelat, atunci înșelarea lui se răsfrânge inevitabil și asupra omului. Atunci paznicul încetează de-a mai fi un înșelător, dar pare atât de nerod, încât ar trebui alungat imediat din slujbă. Gândește-te că dacă eroarea în care se află nu-i dăunează lui cu nimic, în schimb ea e de-o mie de ori mai periculoasă pentru om.
— Cu asta te lovești de părerea contrarie, spuse preotul. Unii susțin că povestea nu-i dă nimănui dreptul să-l judece pe paznic. Oricum ne-ar părea, el rămâne tot un slujitor al Legii, aparține deci Legii și e scos de sub judecata omenească. Și în cazul acesta trebuie, de asemenea, să nu-l mai socotești inferior omului. Căci numai faptul că e legat prin slujba sa de-o poartă a Legii — fie ea una singură — îl așază incomparabil mai sus decât omul care trăiește în lume, oricât de liber ar fi el. Omul abia vine la Lege, pe câtă vreme paznicul se află mai demult acolo. El e pus în slujbă de Lege; a te îndoi de demnitatea paznicului înseamnă a te îndoi de Lege.
— Eu nu sunt de acord cu părerea aceasta, spuse K. și clătină din cap. Căci, dacă o accepți, trebuie să iei drept adevăr tot ce spune paznicul. Și mi-ai arătat tu însuți, pe larg, motivele pentru care un asemenea lucru nu e posibil.
— Nu, spuse preotul, nu trebuie să iei drept adevăr tot ce spune paznicul, e de ajuns să socotești că e necesar.
— Jalnică părere, spuse K.; ea face din minciună o lege a lumii.
K. încheie astfel discuția, dar fără să-și spună și ultima părere. Era prea obosit ca să poată adânci toate consecințele poveștii, și-apoi ea îi împingea mintea pe căi neobișnuite, îl îndemna spre locuri fantastice, mai potrivite pentru discuțiile tribunalului decât pentru el. Povestea inițială se deformase, devenise de nerecunoscut, și el nu dorea decât s-o uite; preotul îl suportă cu mult tact și-i acceptă încheierea fără să spună un cuvânt, deși nu se potrivea deloc cu propria lui părere.
Continuară câteva clipe să se plimbe amândoi, tăcuți. K. se ținea pas cu pas de preot, căci bezna îl împiedica să recunoască drumul. Lămpița pe care o avea în mână se stinsese de mult. O clipă K. văzu licărind, chiar în fața lui, statuia de argint a unui sfânt care pieri imediat în întuneric. Ca să nu depindă cu totul de preot, K. îl întrebă:
— Am ajuns cumva lângă intrarea principală?
— Nu, spuse preotul, suntem foarte departe de ea. Vrei să pleci de pe acum?
Deși în clipa aceea se gândea la cu totul altceva, K. răspunse imediat:
— Sigur, trebuie să plec. Sunt procuristul unei bănci și sunt așteptat acolo; am venit doar ca să-i arăt catedrala unuia dintre clienții noștri străini.
— Bine, du-te atunci, spuse preotul și-i întinse mâna.
— Dar nu mă pot descurca singur în bezna aceasta, spuse K.
— Caută să ajungi la peretele din stânga, spuse preotul, și mergi de-a lungul lui, fără să-l părăsești; ai să găsești o ieșire.
Abia se depărtase preotul cu câțiva pași, când K. îi strigă cu glas tare:
— Mai așteaptă, te rog!
— Aștept, spuse preotul.
— Nu mai dorești nimic de la mine? întrebă K.
— Nu, spuse preotul.
— Adineauri erai atât de binevoitor, spuse K., îmi explicai tot, și acum mă lași, de parcă nici nu ți-ar păsa de mine.
— Dar tu mi-ai spus că trebuie să pleci, răspunse preotul.
— Sigur, spuse K., dar înțelege.
— Mai întâi înțelege tu însuți cine sunt eu, spuse preotul.
— Ești preotul închisorii, spuse K. apropiindu-se de el. Acum nu mai avea nevoie să se întoarcă la bancă atât de repede pe cât spusese; putea foarte bine să mai rămână.
— Aparțin, deci, justiției, spuse preotul. Ce-aș mai putea să vreau de la tine? Justiția nu vrea nimic de la tine. Ea te primește când vii și te lasă când pleci.