Într-o dimineață K. se simți mult mai proaspăt și mai rezistent decât de obicei. La tribunal abia dacă se mai gândea; dar când îi veni în minte i se păru că această organizație mare, nemărginită ar putea fi ușor prinsă, sfâșiată și zdrobită, cu condiția însă de a dibui un prilej bun, chiar dacă acesta era ascuns în întuneric. Starea neobișnuită în care se găsea îl îndemnă pe K. să-l invite în biroul său pe directorul-adjunct ca să discute împreună o chestiune de afaceri care îl presa de mai multă vreme. În astfel de ocazii directorul-adjunct se purta ca și cum raporturile lui cu K. nu ar fi avut absolut nimic de suferit în ultimele luni. Venea liniștit, ca în perioada când se afla într-o permanentă competiție cu K.; tot liniștit îi asculta explicațiile și își dovedea atașamentul prin câteva mici observații familiare și colegiale.
Un singur lucru îl deruta pe K., deși nu s-ar fi putut spune că directorul-adjunct îl făcea intenționat: nimic nu-l abătea de la chestiunea în discuție, era pur și simplu disponibil să preia întreaga problemă din tot sufletul; în schimb, în fața acestei pilde de împlinire a datoriei, gândurile lui K. începeau imediat să zboare în toate părțile și să-l constrângă să abandoneze toată afacerea, aproape fără să opună rezistență, directorului-adjunct.
La un moment dat situația fusese atât de gravă încât K. de-abia avusese timp să observe că directorul-adjunct se ridicase brusc și se întorsese mut în biroul său. K. nu știa ce se întâmplase, era posibil ca discuția să se fi încheiat normal, dar la fel de posibil era ca directorul-adjunct să fi curmat-o întrucât K. îl ofensase fără să-și dea seama sau spusese o aiureală. Poate pentru directorul-adjunct era acum mai presus de orice îndoială că, fiind preocupat cu alte lucruri, K. nici nu-l mai asculta. Totodată însă era posibil ca K. să fi luat o decizie ridicolă sau poate chiar directorul-adjunct îl determinase s-o ia și acum se grăbea să treacă la aplicarea ei în detrimentul lui K. De altfel nu se mai revenise asupra chestiunii acesteia; nici K. nu voia s-o amintească, iar directorul-adjunct păstra tăcerea; în orice caz nu existau deocamdată urmări vizibile.
Oricum însă incidentul nu-l descurajase pe K. și cum se ivi o ocazie potrivită și el mai prinse ceva puteri, se și înființa la ușa directorului-adjunct gata să intre la acesta sau să-l invite în biroul lui. K. nu mai avea timp să se ascundă de el, așa cum făcuse mai înainte. Nu mai putea spera într-un succes grabnic și hotărâtor care să-l elibereze dintr-o dată de toate grijile și să restabilească de la sine vechile raporturi cu directorul-adjunct. K. înțelegea că nu trebuia să se lase păgubaș, să bată în retragere așa cum poate că i-o impunea situația; în plus exista pericolul să nu mai poată avansa niciodată. Directorul-adjunct nu trebuia lăsat să creadă că el este terminat, nu trebuia să stea liniștit în biroul său cu această credință, ci trebuia să-și facă griji, să afle ori de câte ori este posibil că el trăiește și, ca tot ce e viu, va putea într-o zi să-l surprindă pe directorul-adjunct cu noi disponibilități, oricât de incerte i se păreau acestea în clipa de față. Uneori K. își spunea că prin metoda aceasta nu lupta decât pentru onoarea sa, căci foloase nu putea să tragă din faptul că se opunea mereu directorului-adjunct cu precaritatea sa, că îi întărea acestuia sentimentul puterii și îi dădea posibilitatea să observe atent ca să ia exact măsurile impuse de raporturile actuale. Dar K. nu-și putea schimba deloc comportamentul, rămăsese victima propriilor iluzii; uneori era sigur că se putea măsura chiar atunci, fără griji, cu directorul-adjunct, nu învățase nimic din experiențele cele mai nefericite, iar ceea ce nu-i reușise de zece ori i se părea că va putea izbuti din a unsprezecea încercare, deși toate se derulaseră fără excepție în defavoarea lui. Când, epuizat după o asemenea întâlnire, rămânea scăldat în sudoare și cu capul gol de gânduri, nu mai știa dacă speranța sau disperarea îl împinseseră să meargă la directorul-adjunct; dar data viitoare numai speranța îl făcea să se grăbească spre ușa acestuia.
Așa era și astăzi. Directorul-adjunct intră imediat și rămase aproape de ușă; potrivit unui obicei mai nou își curăță pince-nez-ul; mai întâi se uită fix la K., apoi, pentru a nu lăsa impresia că se ocupa prea mult de acesta, cercetă întreaga încăpere. Părea că profită de ocazie ca să-și verifice forța de penetrație a privirii. K. îi rezistă, zâmbi chiar puțin și îl invită pe directorul-adjunct să se așeze. El însuși se aruncă în fotoliul său, îl împinse cât putu de aproape de cel în care stătea directorul-adjunct, își luă de îndată de pe birou hârtiile necesare și-și începu raportul. Inițial, directorul-adjunct părea aproape că nu-l ascultă. Placa de pe biroul lui K. era înconjurată de o mică balustradă sculptată.
Biroul era în întregime o operă excepțională, iar balustrada era bine fixată în lemn. Dar directorul-adjunct păru să observe acolo, tocmai atunci, un punct slab și încercă să îndrepte defectul lovind cu arătătorul în balustradă. Atunci K. vru să-și întrerupă raportul, dar directorul-adjunct nu-i permise întrucât, după cum mărturisi, auzea și înțelegea totul exact. Dar în timp ce pe moment K. nu putea să-i smulgă vreo observație la obiect, balustrada părea să necesite măsuri speciale, căci directorul-adjunct își scoase acum briceagul, luă linia lui K., pe care o folosi ca pârghie, și încercă să ridice balustrada, probabil ca să poată apoi mai ușor s-o înfigă și mai adânc.
În raportul său, K. inclusese o propunere cu caracter de noutate absolută și trăgea nădejde că aceasta va avea un efect deosebit asupra directorului-adjunct. Acum, când ajunse la această propunere, nu putu face măcar o pauză, într-atât îl captiva propria-i muncă sau, mai curând, într-atât îi făcea plăcere să constate că mai avea de spus un cuvânt la bancă și ideile lui mai aveau forța să-i justifice existența, deși în ultima vreme conștiința însemnătății lui era tot mai puțin prezentă. Poate că tocmai această metodă de apărare era cea mai nimerită nu numai la bancă, dar și la proces; era, poate, mult mai bună decât orice altă apărare pe care o plănuia sau chiar o încercase.
Grăbindu-se cu explicațiile, K. nu avea timp să-l abată în mod expres pe directorul-adjunct de la îndeletnicirea acestuia cu balustrada. În timpul lecturii raportului trecu însă de două-trei ori cu mâna liberă peste balustradă. Încerca astfel, aproape involuntar, să-l liniștească pe directorul-adjunct și să-i arate că balustrada nu avea niciun defect; chiar dacă exista vreunul, pentru moment era mai important și chiar mai cuviincios să-l asculte pe K. decât să se ocupe de restaurarea balustradei. Dar, așa cum se întâmplă adesea cu oamenii vioi dar activi numai din punct de vedere intelectual, directorul-adjunct se abandonase plin de zel acestei îndeletniciri meșteșugărești. O parte a balustradei era deja ridicată și acum se punea problema reintroducerii colonetelor în găurile corespunzătoare. Or acest lucru era mai dificil decât tot ce făcuse până atunci. Directorul-adjunct trebui să se ridice în picioare, căutând să apese cu amândouă mâinile balustrada în placă. În ciuda tuturor eforturilor nu reuși. În timpul lecturii — pe care de altfel o întrerupea frecvent pentru a vorbi liber — K. observase doar vag că directorul-adjunct se sculase. Cu toate că nu slăbise niciodată complet din vedere ocupația secundară a directorului-adjunct, K. presupusese totuși că mișcarea acestuia era pricinuită de expunerea sa; se ridică, așadar, și el și, ținându-și degetul sub o cifră, îi întinse directorului-adjunct o hârtie. Între timp acesta înțelesese însă că nu era suficient să apese cu mâinile și, hotărât, se propti în balustradă, cu toată greutatea corpului. Ce-i drept, acum reuși: colonetele intrară scârțâind în găuri, dar în grabă una se frânse și fragila stinghie de deasupra se rupse în două.
— Prost lemn! exclamă directorul-adjunct și se depărtă supărat de birou.