În săptămâna care urmă, K. așteptă zi de zi o nouă convocare; nu-și putea închipui că renunțarea la interogatorii îi fusese socotită ca definitivă și, cum nu primi nimic până sâmbătă seară, presupuse că ar fi fost convocat în mod tacit pentru duminică, la aceeași oră și în același loc. De aceea, duminică dimineața se duse din nou acolo, folosind de data aceasta scările și culoarele cele mai directe; câțiva locatari care își mai aminteau de el îl salutară din prag, dar el nu mai trebui să întrebe pe nimeni încotro să se îndrepte și ajunse curând la ușa care se deschise imediat ce bătu în ea. Fără să mai stea să privească femeia care îi deschise — aceeași ca și data trecută — și care rămase lângă ușă, K. vru să treacă imediat în încăperea vecină.
— Azi nu e ședință, îi spuse femeia.
— Și de ce n-ar fi? întrebă el neîncrezător.
Dar femeia îl convinse deschizându-i ușa sălii. Sala era într-adevăr goală și, în goliciunea ei, părea și mai jalnică decât duminica trecută. Pe masa așezată tot pe estradă, se aflau câteva cărți.
— Pot să mă uit la cărțile astea? întrebă K., nu din curiozitate, ci doar ca să-și poată spune că nu venise degeaba acolo.
— Nu, îi răspunse femeia, și închise ușa, nu e voie. Cărțile sunt ale judecătorului de instrucție.
— Așa! spuse K., și clătină din cap; pesemne că astea sunt codurile, iar justiția aceasta cere cu tot dinadinsul să te condamne nu numai nevinovat, dar și fără să cunoști legea.
— Tot ce se poate, spuse femeia, care nu prea îl înțelesese.
— Bine, atunci mă duc, spuse K.
— Să-i spun ceva domnului judecător de instrucție? întrebă femeia.
— Îl cunoști? întrebă K.
— Firește, spuse femeia, soțul meu e aprod la tribunal.
K. remarcă abia atunci că vestibulul în care duminica trecută nu se afla decât un hârdău pentru spălat rufe, era acum complet mobilat, ca o cameră de locuit. Femeia îi observă mirarea și-i spuse:
— Da, avem aici locuința gratuită, numai că trebuie să golim camera în zilele de ședință. Slujba soțului meu are și unele inconveniente.
— Nu mă miră atât camera, spuse K. privind-o răutăcios, cât mai ales faptul că ești măritată.
— Faci aluzie la întâmplarea din ședința trecută, cu care ți-am întrerupt cuvântarea?
— Evident, spuse K.; acum s-a terminat și aproape că am uitat-o, dar atunci mă înfuriasem grozav. Și spui că ești măritată!
— Nu ți-am făcut deloc rău că te-am întrerupt. Și așa te-au judecat cu destulă asprime după ce ai plecat.
— Se prea poate, spuse K. făcându-se că nu-i aude ultimele cuvinte, dar asta nu te scuză deloc.
— Față de toți cei care mă cunosc sunt scuzată, spuse femeia; bărbatul care m-a îmbrățișat duminica trecută se ține de capul meu de multă vreme. Poate că n-oi fi părând prea ispititoare, dar pentru el așa sunt. Și nu se poate face nimic împotriva lui, soțul meu a trebuit să se împace cu ideea asta; dacă vrea să-și păstreze slujba trebuie să îndure, căci băiatul acela e student și pesemne că o să ajungă la un post înalt. Se ține mereu după mine; când ai intrat dumneata, el tocmai plecase.
— Nu mă miră deloc, spuse K., se potrivește și el, de minune, cu toți ceilalți.
— Vrei cumva să schimbi lucrurile pe-aici? întrebă agale femeia, privindu-l cercetătoare, ca și cum ar fi spus ceva primejdios atât pentru ea cât și pentru K. Asta am și înțeles din cuvintele dumitale care mie, uneia, mi-au plăcut foarte mult, deși n-am ascultat decât o parte, căci începutul l-am pierdut, iar când ai ajuns la sfârșit zăceam cu studentul pe podea. Dezgustător mai e aici! adăugă ea după o clipă, apucând mâna lui K. Crezi că o să poți aduce îmbunătățiri?
K. zâmbi și își suci puțin mâna în palmele moi ale femeii.
— La drept vorbind, spuse el, nu m-a angajat nimeni ca să aduc aici îmbunătățiri, cum le spui dumneata, și dacă o să-i vorbești cuiva despre asta, de pildă judecătorului de instrucție, o să râdă de dumneata sau o să te pedepsească; nu m-aș fi amestecat din proprie inițiativă în asemenea treburi, iar nevoia de-a aduce îmbunătățiri justiției nu mi-ar fi tulburat niciodată somnul. Dar prin faptul că am fost, chipurile, arestat — căci sunt arestat — m-am văzut silit să mă amestec, ce-i drept, pentru propriul meu interes. Dacă însă cu prilejul acesta aș putea să-ți fiu în vreun fel de folos, aș face-o, firește, cu mare plăcere, nu numai din dragoste față de aproape, ci și pentru că, la rândul dumitale, mi-ai putea fi de folos.
— Cum aș putea? întrebă femeia.
— Arătându-mi, de pildă, acum, cărțile de pe masă.
— Nici vorbă să nu ți le arăt, strigă femeia și-l trase grăbită după ea.
Cărțile erau de fapt niște gioarse vechi, uzate; una dintre ele avea coperțile făcute ferfeniță, iar peticele cotorului abia i se mai țineau în câteva ațe.
— Ce murdar e aici totul, spuse K. și clătină din cap. Femeia șterse cărțile cu poala șorțului, înainte de a-l lăsa să le atingă. K. luă volumul de deasupra, îl deschise și dădu cu ochii de-o gravură indecentă: un bărbat și o femeie ședeau goi pe o canapea; intenția gravorului fusese vădit obscenă, dar stângăcia desenului făcea să se vadă doar un bărbat și-o femeie exagerat de țepeni, care păreau că ies din cadru și nu izbuteau decât cu greu să se privească, din pricina perspectivei greșite.
K. nu răsfoi volumul mai departe, ci deschise un altul, la pagina titlului; avea acum în față un roman intitulat: „Torturile pe care Grete le-a îndurat de la soțul ei Hans”.
— Așadar, iată cărțile legii studiate aici, spuse K. Iată ce fel de oameni trebuie să mă judece.
— Am să te ajut, vrei? spuse femeia.
— Poți, într-adevăr, să faci asta fără să te vâri singură în primejdie? Mai adineauri spuneai că soțul dumitale depinde foarte mult de superiori.
— Am să te ajut totuși, spuse femeia; vino, trebuie să stăm de vorbă. Nu mai pomeni de primejdii; nu mă tem de ele decât când vreau eu.
Îi arătă estrada și-l rugă să se așeze lângă ea, pe treaptă.
— Ai ochi frumoși, negri, spuse ea, după ce se așezară, privind de jos în sus fața lui K. Mi s-a spus că și eu am ochi frumoși, dar ai dumitale sunt mult mai frumoși. Am observat asta din prima clipă, atunci când ai venit întâia oară; ba chiar din pricina ochilor dumitale am intrat apoi în sala de ședințe, lucru pe care nu-l fac niciodată și, într-o oarecare măsură, mi-e interzis.
„Iată deci care era tot misterul, se gândi K. Femeia asta mi se oferă, e și ea la fel de coruptă ca toți cei de-aici; fiindcă s-a săturat de oamenii justiției, lucru, altminteri, lesne de înțeles, se leagă de primul venit, lăudându-i frumusețea ochilor.”
Și se ridică fără să spună un cuvânt, ca și cum ar fi gândit cu glas tare și astfel i-ar fi explicat femeii atitudinea lui.
— Nu cred că m-ai putea ajuta, spuse el; ca să mă poți ajuta cu adevărat ar trebui să ai relații cu funcționarii superiori; iar dumneata probabil că nu cunoști decât slujbașii mărunți care mișună cu duiumul pe-aici. Pe aceștia nu mă îndoiesc că-i cunoști foarte bine și că ai putea obține câte ceva de la ei, dar cele mai mari servicii pe care ți le-ar putea ei face n-ar avea nicio importanță pentru deznodământul final al procesului; n-ai reuși decât să-ți pierzi câțiva prieteni, și eu nu doresc asta. Păstrează-ți relațiile pe care le-ai avut până acum cu ei; mi se pare că-ți sunt absolut necesare; nu ți-o spun fără regret căci, ca să-ți răspund la compliment, ți-aș mărturisi că și dumneata îmi placi, mai ales când mă privești ca în clipa asta, cu atâta tristețe, de altfel nemotivată prin nimic. Aparții grupului de oameni împotriva cărora trebuie să lupt, dar te simți foarte bine în el și chiar îl iubești pe student sau, dacă nu-l iubești, măcar îl preferi soțului dumitale. Asta se poate vedea ușor din cuvintele pe care le spui.
— Nu, strigă ea rămânând mai departe pe treaptă și apucă mâna lui K., pe care acesta nu izbuti să și-o tragă destul de repede. Să nu pleci acum; n-ai dreptul să pleci cu o părere greșită. Ai fi într-adevăr în stare să pleci chiar în momentul ăsta? Sunt chiar atât de neînsemnată încât să nu vrei să-mi faci măcar plăcerea de-a mai rămâne o clipă cu mine?
— M-ai înțeles greșit, spuse K. așezându-se din nou pe treaptă. Dacă ții într-adevăr să mai rămân, o fac cu plăcere; timp am suficient, doar am venit pentru interogatoriu. Cuvintele mele de adineauri aveau doar scopul să te roage să nu întreprinzi nimic în favoarea mea. N-a existat nimic jignitor în ele, mai ales dacă ții seama că deznodământul procesului îmi este absolut indiferent și că o condamnare m-ar face să râd, presupunând, firește, că s-ar ajunge în mod real la un sfârșit al procesului, ceea ce mi se pare însă foarte îndoielnic. Mai degrabă cred că lenea, neglijența sau chiar teama funcționarilor justiției a și dus la întreruperea acțiunii, sau va duce în curând; firește, mai există posibilitatea ca ei să continue procesul, sperând să se aleagă cu o mită serioasă de la mine; dar au să-și piardă vremea de pomană, pot s-o spun, de pe acum, fiindcă n-am să dau mită nimănui. Mi-ai putea face un mare serviciu comunicându-i judecătorului de instrucție sau oricărei alte persoane căreia îi place să răspândească veștile mai importante ca niciodată, niciunul din trucurile pe care domnii aceștia le posedă din belșug n-au să mă poată îndupleca să dau mită vreunuia dintre ei. Își pierd vremea de pomană, le poți spune asta deschis. De altfel, poate că și-au și dat singuri seama, iar dacă nu și-au dat, nu țin prea mult să afle chiar acum. Astfel, n-ar face decât să-și scutească o parte din muncă. E drept că și eu aș fi scutit de câteva mici neajunsuri pe care însă le-aș suporta cu plăcere dacă aș ști că fiecare dintre ele înseamnă în același timp și o contralovitură dată împotriva lor. Și aș avea grijă ca așa să fie. Îl cunoști pe judecătorul de instrucție?
— Firește, spuse femeia, la el mă gândeam în primul rând când ți-am oferit ajutorul meu. Nu știam că e doar un funcționar inferior, dar dacă spui dumneata, așa trebuie să fie. Totuși, cred că raportul pe care îl trimite mai-marilor săi are o oarecare influență. Și scrie atâtea rapoarte! Spui că funcționarii sunt leneși, dar asta nu-i adevărat pentru toți și mai ales pentru judecătorul nostru de instrucție, care scrie enorm. Duminica trecută, de pildă, ședința a durat până seara. Toată lumea plecase, dar el a rămas aici; i-a trebuit lumină și eu n-aveam decât o lampă mică, de bucătărie, dar el s-a mulțumit și cu ea și a început imediat să scrie. Soțul meu, care duminică tocmai era liber, a venit și el între timp; ne-am dus amândoi după mobile și am aranjat camera la loc; pe urmă au mai venit niște vecini și-am mai stat împreună de vorbă, la lumina lumânării. Ce să-ți mai spun, uitasem de judecător și ne-am dus la culcare. Deodată, în bezna nopții — trebuie că era foarte târziu — mă trezesc și-l văd pe judecător lângă pat, cu palma pusă în fața lămpii ca să nu cadă lumina peste soțul meu; precauția lui n-avea niciun rost căci soțul meu doarme atât de adânc, încât lumina nu-l trezește niciodată. M-am speriat așa de tare, că era cât pe-aci să țip; dar judecătorul de instrucție a fost amabil, m-a îndemnat să fiu prudentă, mi-a șoptit că scrisese până atunci, că-mi aducea lampa înapoi, și că n-o să uite niciodată cum arăt când dorm. Îți povestesc toate astea numai ca să-ți spun că judecătorul de instrucție scrie cu adevărat multe rapoarte, mai ales despre dumneata, căci interogatoriul dumitale a fost, desigur, unul dintre punctele principale ale ședinței de două zile. Iar rapoartele atât de lungi nu pot trece totuși, fără să fie luate în seamă; apoi, din cele povestite, poți vedea că judecătorul îmi face curte și că pot avea o mare influență asupra lui, mai ales acum, la început, căci am impresia că și-a pus ochii pe mine abia de câteva zile. Mai am și alte dovezi că ține mult la mine. Chiar ieri mi-a trimis prin student, care e omul de încredere și colaboratorul lui principal, o pereche de ciorapi de mătase, fiindcă fac curățenie în sala de ședințe; dar curățenia sălii e un pretext, căci e doar datoria mea s-o fac și soțul meu e plătit pentru asta. Sunt niște ciorapi frumoși, ia privește-i — și ridică fusta până la genunchi, întinzând picioarele ca să și-i admire singură — sunt niște ciorapi frumoși, ba prea fini chiar, și nu mi se potrivesc deloc mie.
Deodată se întrerupse, puse mâna pe mâna lui K. de parcă ar fi vrut să-l liniștească și-i șopti:
— Atenție, Bertold ne privește.
K. își ridică ochii, încet. În ușa sălii de ședințe stătea un tânăr mărunt, cu picioarele strâmbe și cu o barbă scurtă, rară și roșcată, prin care își trecea tot timpul degetele, încercând astfel să capete o oarecare demnitate. K. îl privi curios; era prima oară când întâlnea de la om la om, ca să zicem așa, un student specializat în știința aceasta juridică pe care o ignora complet, un bărbat care probabil că într-o bună zi avea să ocupe o slujbă înaltă. Studentul, dimpotrivă, părea că nu-i dă nicio atenție lui K.; scoțându-și pentru o clipă un deget din barbă, îi făcu semn femeii, apoi se duse la fereastră; femeia se aplecă spre K. și-i șopti:
— Nu fi supărat. Te rog foarte mult. Și nu gândi rău despre mine; trebuie să mă duc la el, la individul ăsta oribil; uită-te numai ce picioare strâmbe are! Dar am să mă întorc imediat și atunci am să merg unde ai să mă duci; am să te urmez unde vrei și-ai să poți face cu mine tot ce dorești; nu cer decât să plec pentru cât mai multă vreme de aici și aș fi fericită dacă nu m-aș mai întoarce niciodată.
Mai mângâie o clipă mâna lui K., apoi se ridică grăbită și alergă spre fereastră.
Cu un gest reflex, făcut în gol, K. încercă zadarnic să-i prindă mâna. Femeia aceasta îl tenta cu adevărat; și, în ciuda tuturor gândurilor ce-l frământau, nu găsea niciun motiv serios care să-l poată face să nu cedeze tentației. O clipă îi trecu prin minte că ea căuta poate să-l prindă în mreje ca să-l dea mai bine pe mâna justiției, dar înlătură ușor obiecția aceasta. Cum l-ar fi putut prinde? Nu rămânea el oare, mereu, îndeajuns de liber ca să poată strivi cu o singură lovitură întreaga justiție, cel puțin în ceea ce îl privea? Și să nu aibă măcar atâta încredere în sine? Și-apoi, femeia părea că-i oferă în mod sincer ajutorul, și asta putea să-i fie util. Poate că nu exista mijloc mai bun de-a se răzbuna pe judecător și pe șleahta lui decât răpindu-le femeia și luând-o pentru sine. Se putea întâmpla atunci ca, istovit după munca îndelungată la rapoartele mincinoase asupra lui K., judecătorul de instrucție să găsească, la mijlocul nopții, patul femeii gol. Și gol pentru că ea îi aparținea lui K., pentru că femeia aceasta care stătea acum la fereastră, corpul acesta plin, suplu și cald, îmbrăcat într-o rochie neagră de stofă grea și groasă, îi aparținea pe de-a-ntregul numai lui K.
După ce-și risipi astfel îndoielile în privința ei, K. găsi că dialogul tăcut de la fereastră dura cam prea mult și începu să bată în estradă, mai întâi cu degetele, apoi cu pumnul. Studentul îl privi o secundă peste umărul femeii, dar nu se deranjă deloc și se lipi și mai strâns de ea. Femeia își plecă mult capul, de parcă l-ar fi ascultat cu mare atenție, și el profită de gestul acesta ca s-o sărute cu zgomot pe gât, fără să se oprească din vorbă. Lui K. i se păru că vede astfel o confirmare a spuselor femeii cu privire la tirania pe care studentul o exercita asupra ei și, ridicându-se, începu să umble de colo-colo, prin sală. Privindu-l pieziș pe student, se gândi cum ar putea să-l alunge cât mai repede de-acolo; de-aceea se simți întrucâtva satisfăcut când studentul, enervat fără doar și poate de umbletul lui care degenera uneori în tropăit, îi spuse:
— Dacă ești nerăbdător, nu te împiedică nimeni să pleci. Ai fi putut s-o faci mai de mult și nimeni nu ți-ar fi regretat lipsa; ar fi trebuit s-o ștergi de cum am intrat eu, și încă rapid.
Cu toată furia pe care o manifesta, izbucnirea studentului mai vădea în ea și întreaga aroganță a viitorului funcționar al justiției care îi vorbește unui acuzat rău-văzut. K. se opri chiar lângă el și-i spuse zâmbitor:
— Sunt nerăbdător, e drept, dar cel mai ușor mijloc de a-mi calma nerăbdarea e s-o ștergi de-aici. Dacă ai venit să studiezi — căci am auzit că ești student — atunci îți cedez cu plăcere locul și plec cu femeia. Pesemne că va trebui să mai studiezi mult până să ajungi judecător; nu prea mă pricep eu la treburile voastre judiciare, dar cred că nu sunt suficiente numai discursurile grosolane pe care știi să le ții cu atâta nerușinare.
— Nu trebuia lăsat liber, spuse studentul ca și cum i-ar fi dat femeii o explicație pentru cuvintele jignitoare ale lui K. A fost o greșeală, i-am spus judecătorului de instrucție, între interogatorii, trebuia măcar ținut în camera lui. Sunt momente când nu-l mai înțeleg deloc pe judecător.
— Mai lasă vorbele, spuse K. întinzând mâna spre femeie. Dumneata, vino cu mine.
— Așa! spuse studentul. Nu, nu, pe ea n-o s-o ai.
Și, cu o putere pe care nimeni nu i-ar fi bănuit-o, ridică femeia pe un singur braț, apoi, cu spatele încovoiat, porni spre ușă, privindu-și drăgăstos povara. Deși plecarea aceasta vădea neîndoielnic o oarecare frică față de K., studentul avu totuși îndrăzneala să-l ațâțe și mai mult, mângâind și ciupind cu mâna liberă brațul femeii. K. alergă după el câțiva pași, gata să-l înșface și, la nevoie, să-l sugrume, dar spălătoreasa îi spuse:
— Nu-i nimic de făcut, judecătorul de instrucție a trimis după mine. N-am voie să merg cu dumneata — și-și trecu palma peste fața studentului — pocitania asta n-o să-mi dea drumul.
— Și dumneata nu vrei să fii eliberată? strigă K. punând pe umărul studentului o mână pe care acesta încercă s-o apuce cu dinții.
— Nu, nu, strigă femeia, împingându-l cu amândouă mâinile pe K., nu, nu, mai ales asta nu! Ce gândești? Aș fi pierdută! Lasă-l, te rog, lasă-l! Studentul nu face decât să îndeplinească ordinul judecătorului de instrucție și să mă ducă la el.
— S-o șteargă dracului, atunci; iar pe dumneata să nu te mai văd niciodată, spuse K. înnebunit de dezamăgire și-i trase studentului un pumn în spate, de-l făcu să se clatine.
Dar studentul, fericit că nu căzuse, începu doar să țopăie și mai sus cu povara lui în brațe.
K. porni încet după ei; își dădea seama că asta fusese prima înfrângere de netăgăduit pe care o suferise din partea oamenilor justiției. Dar n-avea de ce să se teamă: suferise înfrângerea numai fiindcă provocase lupta. Dacă ar rămâne acasă și și-ar duce viața obișnuită, ar fi atunci de-o mie de ori superior fiecăruia dintre ei și ar putea să-i măture din drum cu o simplă lovitură de picior. Și își imagina frumoasa scenă plină de grotesc pe care ar crea-o, de pildă, priveliștea studentului acestuia jalnic, a mucosului acestuia umflat de orgoliu, a pocitaniei acesteia purtătoare de barbă, stând în genunchi la patul Elsei și împreunându-și mâinile ca să ceară iertare. Imaginea îi plăcu atât de mult lui K. încât îl hotărî, dacă va avea vreodată prilejul, să-l ducă neapărat pe student la Elsa.
Din curiozitate, K. alergă spre ușă; voia să vadă încotro era dusă femeia, căci studentul n-avea s-o poarte totuși în brațe, pe străzi. Dar nu trebui să-i caute prea mult; chiar în fața ușii se zărea o scară îngustă, de lemn, care probabil că ducea spre pod (din pricina unei cotituri, nu i se vedea capătul de sus). Pe scara aceasta pornise studentul cu femeia în brațe, și urca încet, răsuflând greu, căci alergătura de până atunci îl obosise. Femeia îi făcu lui K. un semn cu mâna și căută să-i arate, ridicând de câteva ori din umeri, că nu e deloc vinovată pentru răpire, dar gesturile ei nu exprimau prea mult regret. K. o privi fără expresie, ca pe o necunoscută; nu voia nici să-și arate decepția, nici să lase să se vadă că ar putea ușor s-o învingă.
Cei doi dispăruseră și K. tot mai stătea singur în ușă. Era nevoit să recunoască acum nu numai că femeia îl înșelase, dar și că-l mințise dublu spunându-i că e dusă la judecătorul de instrucție; doar n-avea să stea și s-o aștepte judecătorul de instrucție într-un pod! Scara de lemn nu putea să explice nimic, oricât te-ai fi uitat la ea. Apoi K. observă un bilet prins în perete, la capătul scării, și grăbindu-se într-acolo citi următorul aviz, scris cu stângăcie, parcă de-o mână de copil: „Scara spre birourile judiciare”. Birourile tribunalului se aflau deci aici, în podul unei clădiri cu apartamente și camere de închiriat! Instalarea aceasta nu prea avea darul să insufle respect, și nimic nu putea fi mai liniștitor pentru un acuzat decât să vadă cât de puține resurse bănești stăteau la dispoziția acestui tribunal care era nevoit să-și adăpostească birourile acolo unde locatarii casei, ei înșiși cât se poate de săraci, își aruncau zdrențele inutile. La drept vorbind, n-ar fi fost exclus ca tribunalul să aibă destui bani, dar funcționarii să se repeadă asupra lor înainte de-a putea fi utilizați în scopuri judiciare. După experiența de până acum a lui K., lucrul acesta părea chiar foarte posibil, dar o asemenea decădere a justiției, deși oarecum înjositoare pentru un acuzat, era în fond și mai liniștitoare decât ar fi fost sărăcia justiției. K. înțelese acum că justiția se jenase să cheme acuzatul într-un pod, la primul interogatoriu, și preferase să-l deranjeze în propria lui casă. Câtă superioritate avea K. față de-un judecător instalat într-un pod, el care la bancă avea o cameră mare, cu vestibul, prevăzută cu o fereastră imensă prin care putea să privească în piața cea mai animată a orașului! În schimb nu se bucura, firește, de venituri suplimentare provenite din mită sau din fraudă și nici nu-i putea cere omului de serviciu să-i aducă în brațe o femeie la el în birou. Dar la asemenea bucurii K. renunța cu plăcere, cel puțin în viața aceasta.
K. se mai afla încă pironit în fața avizului când un bărbat urcă scara, se uită prin ușa deschisă în camera din care se zărea sala de ședințe și-l întrebă, în cele din urmă, dacă nu văzuse cu câteva clipe mai înainte o femeie.
— Dumneata ești aprodul, nu-i așa? îl întrebă K.
— Sigur, îi răspunse omul, dar dumneata nu ești acuzatul K.? Acum te recunosc și eu. Fii binevenit.
Și-i întinse mâna, spre marea mirare a lui K.
— Astăzi nu e ședință, adăugă omul, văzându-l că tace.
— Știu, spuse K. privind costumul civil al aprodului — omul nu purta altă insignă profesională în afara celor doi nasturi auriți, care păreau smulși de pe o veche manta ofițerească și cusuți lângă ceilalți nasturi ai hainei. Am vorbit cu soția dumitale, acum o clipă; însă nu mai e aici, studentul a dus-o la judecătorul de instrucție.
— Zău așa, spuse aprodul, tot timpul mi-o ia câte cineva. Și doar azi e duminică. Nu sunt obligat să fac niciun fel de serviciu, dar mă trimit tot timpul cu fel de fel de comunicări inutile, numai ca să mă îndepărteze de aici. Și mai au grijă, pe deasupra, să nu mă trimită prea departe, ca să mai pot spera că am să mă întorc la timp. Iar eu mă grăbesc cât pot, îmi strig comunicarea, prin ușa întredeschisă, celui la care sunt trimis, fac asta gâfâind, așa că bietul om abia dacă pricepe despre ce-i vorba, și mă întorc cât pot de repede. Dar studentul a ajuns și mai repede decât mine, fiindcă drumul lui e mai scurt; el n-a avut decât să coboare scara podului. Dacă aș fi fost mai puțin sclav, de multă vreme l-aș fi strivit de perete, aici, lângă aviz. Visez asta tot timpul. Îl și văd aici, pe podea, stâlcit, cu brațele întinse, cu degetele rășchirate, cu picioarele lui strâmbe, în mijlocul petelor de sânge care se întind în jur. Dar până acum totul n-a rămas decât un vis.
— Și altă soluție nu mai există? întrebă K. zâmbind.
— Nu văd alta, răspunse aprodul. Și acum e și mai rău: până azi se mulțumea s-o ducă pe nevastă-mea la el, dar acum, așa cum mă așteptam de mult, i-o duce și judecătorului de instrucție.
— Soția dumitale nu e deloc vinovată pentru tot ce se întâmplă? întrebă K. încercând cu greu să se stăpânească, într-atât de tare îl rodea și pe el gelozia.
— Ba este, sigur că este, răspunse aprodul. Ea e cea mai vinovată. Ea i s-a aruncat de gât. El se dă în vânt după toate fustele. Numai în casa asta a fost zvârlit pe ușă din cinci apartamente în care se strecurase. Ce-i drept, nevastă-mea e cea mai frumoasă femeie din tot imobilul și tocmai eu n-am posibilitatea să mă apăr.
— Dacă e așa, spuse K., firește că nu-i nimic de făcut.
— Și de ce nu? întrebă aprodul. Ar trebui să-i trag într-o bună zi studentului, care e un laș, o asemenea mamă de bătaie, când ar încerca să se atingă de nevastă-mea, încât să nu mai îndrăznească altă dată. Dar eu n-am dreptul și nimeni nu vrea să-mi facă plăcerea asta, căci toți se tem de puterea lui. Numai un om ca dumneata ar putea...
— De ce tocmai eu? întrebă K. mirat.
— Păi fiindcă dumneata ești acuzat, răspunse aprodul.
— Firește, spuse K., dar tocmai fiindcă sunt acuzat trebuie să mă tem ca nu cumva să se răzbune influențând, dacă nu deznodământul procesului, cel puțin mersul anchetei.
— Sigur, spuse aprodul ca și cum punctul de vedere al lui K. ar fi fost la fel de just ca și al lui. De regulă însă la noi nu se intentează procese care să nu ducă la nimic.
— Nu sunt de părerea dumitale, spuse K., dar asta n-o să mă împiedice să mă ocup de student când se va ivi prilejul.
— Ți-aș fi foarte recunoscător, spuse aprodul oarecum ceremonios, deși nu prea părea să creadă că visul lui cel mai scump s-ar putea realiza.
— Poate că mai există și alți funcționari aici care ar merita același lucru, spuse K. Poate că toți l-ar merita.
— Sigur, sigur, răspunse aprodul ca și cum ar fi fost vorba despre ceva de la sine înțeles.
Apoi îl privi cu mai multă încredere pe K., lucru pe care nu-l făcuse până atunci, deși se purtase atât de prietenos, și adăugă:
— Toată lumea se răzvrătește mereu.
Dar discuția părea că-i devenise neplăcută, căci o întrerupse spunând:
— Trebuie să mă prezint la birou. Vrei să vii cu mine?
— N-am ce căuta acolo, spuse K.
— Poți să vizitezi birourile; nimeni n-o să se ocupe de dumneata.
— E ceva care merită să fie văzut? întrebă K., șovăind încă, deși grozav ar fi vrut să accepte.
— De, spuse aprodul, credeam că o să te intereseze.
— Fie, spuse K. în cele din urmă. Merg cu dumneata. Și începu să urce scara, mult mai grăbit decât aprodul.
La intrare, fu cât pe-aci să cadă, căci mai exista o treaptă dincolo de prag.
— Aici nu se ține seama de public, spuse el.
— Nu se ține deloc seama, spuse aprodul, privește numai sala de așteptare.
Sala de așteptare era un gang destul de lung din care dădeau, spre diverse împărțituri ale podului, mai multe uși grosolane. Deși lumina zilei nu pătrundea pe nicăieri direct, întunericul nu era totuși complet, căci, în loc să fie despărțite de gang printr-un perete ermetic, multe birouri aveau în partea aceasta doar un soi de grilaje din scânduri care lăsau să intre un pic de lumină și prin care se putea vedea ici-colo câte un funcționar scriind la masa lui, sau stând în picioare lângă ochiurile grilajului și observând oamenii din gang. Probabil fiindcă era duminică, în sala de așteptare se afla un public destul de restrâns, care părea într-adevăr foarte modest; așezați la distanțe aproape egale, pe băncile de lemn puse de-o parte și de alta a gangului, toți oamenii aceștia erau îmbrăcați neglijent, deși cei mai mulți dintre ei, judecând după fizionomie, după ținută, după felul cum își tăiau barba și după multe alte semne sigure, dar greu de observat, aparțineau păturilor de sus ale societății. Fiindcă nu existau cuiere, fiecare își pusese pălăria sub bancă, urmând fără doar și poate exemplul celor veniți mai înainte. Când îi văzu intrând pe K. și pe aprod, cei așezați mai aproape de ușă se ridicară să-i salute, iar ceilalți se socotiră și ei datori să facă același lucru, așa că la trecerea celor doi nou-veniți se ridicară toți. De altfel, nimeni nu se ridică de tot; stăteau toți cu spinările încovoiate și cu genunchii îndoiți și semănau leit cu cerșetorii de pe străzi. K. așteptă o clipă să-l ajungă din urmă aprodul și-i spuse:
— Câte umilințe trebuie să fi îndurat!
— Da, spuse aprodul, sunt acuzați; toți oamenii pe care îi vezi aici sunt acuzați.
— Adevărat? spuse K. Atunci sunt colegii mei.
Și adresându-se celui mai apropiat de el, un bărbat înalt, slab și aproape cărunt, îl întrebă politicos:
— Ce așteptați aici, domnule?
Dar întrebarea lui pusă pe neașteptate îl tulbură pe cel căruia îi era adresată și avu un efect cu atât mai penibil cu cât se vedea bine că omul avea destulă experiență, că oriunde în altă parte ar fi știut să se stăpânească și n-ar fi renunțat ușor la superioritatea dobândită asupra altora. Aici însă, nu știu să răspundă unei întrebări atât de simple și începu să-i privească pe ceilalți de parcă ei ar fi fost obligați să-i sară în ajutor, și nimeni n-ar fi putut să-i pretindă un răspuns atâta vreme cât ajutorul cerut nu-i venea. Atunci interveni aprodul și-i spuse, ca să-l liniștească și să-i dea curaj:
— Dumnealui te-a întrebat numai ce aștepți. Răspunde-i.
Vocea aprodului, fără îndoială mai familiară pentru cel întrebat, avu un efect mai bun:
— Aștept, începu omul, și se opri deodată.
Era vădit că-și alesese începutul acesta ca să răspundă mai exact la întrebare, dar nu mai știa cum să continue. Câțiva acuzați se apropiară și ei, înconjurând grupul; aprodul le spuse:
— Ștergeți-o de aici. Lăsați trecerea liberă.
Ei se dădură puțin înapoi, fără să se întoarcă la vechile locuri. Între timp, cel întrebat avusese răgaz să-și vină în fire, și chiar zâmbi când răspunse:
— Am înaintat acum o lună niște întâmpinări tribunalului și aștept rezolvarea lor.
— Se pare că-ți dai multă silință, spuse K.
— Îmi dau, răspunse omul; doar e procesul meu.
— Nu toată lumea gândește ca dumneata, spuse K.; iată, și eu, de pildă, sunt acuzat; dar, pe cât e de adevărat că-mi doresc mântuirea sufletului, pe-atât e de adevărat că n-am făcut niciodată întâmpinări și nici n-am întreprins nimic asemănător. Crezi că sunt necesare?
— Nu știu precis, spuse omul, din nou descumpănit. Credea, vizibil, că întrebarea îi fusese pusă în glumă; ar fi preferat fără doar și poate să-și repete primul răspuns de teamă să nu mai facă vreo greșeală, dar în fața privirii nerăbdătoare a lui K. se mulțumi să spună:
— Eu, unul, am făcut propunerile de probe.
— Nu prea pari să crezi că aș fi acuzat, spuse K.
— Ba vă cred, domnule, cum să nu vă cred! făcu omul, dându-se puțin la o parte, dar în vocea lui răsuna mai mult teama decât convingerea.
— Deci, nu mă crezi? întrebă K.
Și, provocat fără voia lui de purtarea umilă a celuilalt, îl apucă de braț, vrând parcă să-l convingă cu forța. Nu voia să-i facă niciun rău și abia dacă îl atinsese, dar omul țipă de parcă l-ar fi apucat nu cu două degete, ci cu un clește înroșit în foc. Țipătul acesta ridicol îl dezgustă cu totul pe K.; la urma urmei cu atât mai bine dacă omul nu credea că e acuzat; poate chiar că îl socotea și pe el judecător; și, în semn de rămas bun, îl strânse și mai tare, îl împinse până la bancă, apoi porni mai departe.
— Majoritatea acuzaților este grozav de sensibilă, spuse aprodul.
Aproape toți cei aflați în spatele lor se strânseseră în jurul omului, care încetase să țipe, și păreau că-l interoghează amănunțit asupra incidentului. K. văzu apoi venind spre el un gardian, ușor de recunoscut mai ales după sabia a cărei teacă, judecând cel puțin după culoare, părea făcută din aluminiu. Pe K. îl mira atât de tare teaca aceasta, încât o pipăi chiar, ca să-și dea mai bine seama din ce era făcută. Gardianul, care fusese atras de țipetele acuzatului, întrebă ce se întâmplase. Aprodul încercă să-l liniștească prin câteva cuvinte, dar gardianul declară că trebuie să cerceteze personal cele întâmplate, salută și porni cu pași grăbiți și mărunți; fără îndoială că guta îl silea să calce atât de mărunt.
K. uită curând și de gardian și de ceilalți căci descoperi, pe la jumătatea gangului, un loc de trecere fără ușă, care i-ar fi îngăduit să cotească spre dreapta. Îl întrebă deci pe aprod dacă pe-acolo era drumul cel bun; aprodul îi răspunse dând din cap afirmativ, și K. porni imediat spre dreapta. Îl plictisea nespus faptul că era mereu nevoit să meargă cu un pas sau doi înaintea aprodului, căci felul acesta de-a merge putea să facă să se creadă, cel puțin aici, că ar fi un inculpat dus la anchetă. De aceea se oprea deseori ca să-l aștepte pe aprod, dar el rămânea imediat ceva mai în urmă. Ca să pună capăt plictiselii pricinuite de felul cum mergeau, K. sfârși prin a spune:
— Am văzut destul; acum aș dori să plec.
— Încă n-ai văzut tot, spuse aprodul cu o candoare dezarmantă.
— Nu țin deloc să văd tot, spuse K. simțindu-se, de altfel, într-adevăr obosit. Vreau să plec. Cum se ajunge la ieșire?
— Nu cumva te-ai și rătăcit? îl întrebă aprodul, mirat; n-ai decât să cotești la dreapta și să mergi de-a lungul gangului, până la ieșire.
— Vino cu mine, spuse K.; arată-mi drumul, să nu mă mai rătăcesc. Sunt atâtea drumuri pe-aici!
— Păi ăsta e singurul drum, spuse aprodul în al cărui glas începuse să se simtă o urmă de reproș. Nu pot să mă întorc cu dumneata, trebuie să raportez îndeplinirea serviciului și am pierdut și așa o mulțime de timp din cauza dumitale.
— Hai cu mine! strigă K. atât de tăios de parcă, în sfârșit, l-ar fi prins pe aprod cu minciuna.
— Nu striga așa, îi șopti aprodul. Aici sunt birouri pretutindeni. Dacă nu vrei să te întorci singur, mai mergi puțin cu mine sau așteaptă-mă aici până raportez de îndeplinire și-atunci te însoțesc cu plăcere.
— Nu, nu! strigă K., eu nu aștept; trebuie să vii cu mine, imediat.
K. nu avusese încă timp să cerceteze încăperea în care se afla; abia când văzu deschizându-se una din numeroasele uși de lemn care îl înconjurau, privi mai atent în jurul său. În ușa aceea se ivi o fată, atrasă fără îndoială de tonul ridicat cu care vorbise mai adineauri, și-l întrebă:
— Ce dorește domnul?
În spatele ei se zărea, departe, în semiîntunericul încăperii, un bărbat care se apropia și el. K. se uită la aprod; individul acesta îi declarase că nimeni n-o să se ocupe de el și iată că se și pomenise cu doi funcționari; încă puțin și toți funcționarii justiției aveau să dea buzna peste el ca să-l întrebe ce făcea acolo. Singura explicație plauzibilă a prezenței lui ar fi fost faptul că era acuzat și că dorea să afle data viitorului interogatoriu; dar tocmai explicația aceasta nu voia s-o dea, mai ales că nu corespundea realității, căci venise acolo din curiozitate sau — ceea ce ar fi fost și mai greu de explicat — venise mânat de dorința de-a constata dacă justiția era la fel de respingătoare înlăuntrul ei pe cât era în formele de manifestare exterioară; și i se părea că avusese dreptate în presupunerile lui; mai departe nu voia să meargă; îi era de ajuns, se simțea destul de opresat de cele văzute până atunci; n-ar mai fi fost în stare să facă față situației dacă ar fi întâlnit pe vreunul dintre funcționarii superiori care puteau să se ivească oricând, la prima ușă ieșită în cale; acum voia să plece, să plece cu aprodul sau, la nevoie, singur.
Dar tăcerea lui pesemne că era neobișnuită, căci fata și aprodul începuseră să-l vadă dintr-o clipă în alta suferind o transformare profundă, al cărei spectacol nu voiau să-l piardă; omul pe care K. îl văzuse de departe ajunsese și el lângă ușă și, cu palmele sprijinite de bârna de sus a pervazului, se balansa pe vârful picioarelor ca un spectator care și-a pierdut răbdarea. Fata, dându-și cea dintâi seama că atitudinea lui K. se datora unei ușoare indispoziții, îi aduse un scaun și-l întrebă:
— Nu vrei să stai jos?
K. se așeză imediat și, ca să se țină mai bine, își sprijini coatele de cele două rezemătoare ale scaunului.
— Ești un pic amețit, nu-i așa? îl întrebă fata.
K. îi vedea acum fața, aproape lipită de-a lui și având întipărită pe ea expresia aceea severă pe care o au multe femei în floarea tinereții.
— Nu te neliniști, îi spuse fata, amețeala dumitale nu-i deloc neobișnuită; aproape orice om face o asemenea criză când calcă pentru prima dată pe-aici. E prima dată, nu-i așa? Atunci, sigur, totul e foarte firesc. Soarele arde grozav de tare și bârnele acoperișului sunt încinse; din asta aerul devine greu și apăsător. Nu prea e un loc potrivit pentru birouri, cu toate avantajele pe care, altminteri, le-ar putea avea. În zilele când vin mulți inculpați — și asta se întâmplă aproape în fiecare zi — aerul devine aproape irespirabil. Și dacă te mai gândești că aproape toți locatarii vin să-și întindă rufele aici — doar nu poți să le interzici asta cu desăvârșire — atunci n-o să te mai miri că ți s-a făcut rău. Dar până la urmă te obișnuiești perfect cu atmosfera locului. Când o să revii a doua sau a treia oară, aproape că n-ai să mai simți cât de apăsător e aerul; nu te simți de pe acum mai bine?
K. nu-i răspunse; faptul că se afla la cheremul oamenilor acestora, datorită slăbiciunii lui subite, îi dădea o senzație penibilă; de altfel, de când aflase cauza amețelii nu se simțea mai bine, ba, dimpotrivă, îi era chiar ceva mai rău. Fata observă imediat cum stau lucrurile și, ca să-l mai învioreze puțin, luă un fel de harpon pus acolo, lângă perete, și deschise cu el lucarna aflată exact deasupra lui K. și care dădea afară, la aer liber. Dar prin lucarnă căzu atâta funingine, încât fata o închise imediat și trebui să șteargă cu batista ei mâinile lui K., prea slăbit ca să facă el însuși acest efort; K. ar fi rămas cu plăcere acolo, pe scaun, așteptând liniștit să-i revină puterile ca să poată pleca, și asta s-ar fi întâmplat cu atât mai repede cu cât nimeni nu s-ar fi ocupat de el. Dar, dinadins parcă, fata îi spuse tocmai atunci:
— Aici nu poți rămâne; împiedici circulația.
K. ridică din sprâncene ca și cum ar fi vrut să întrebe ce fel de circulație ar fi putut împiedica.
— Am să te duc la infirmerie, dacă vrei; ajută-mă, te rog, îi spuse ea omului din ușă, care se apropie imediat.
Dar K. nu voia să fie dus la infirmerie; tocmai asta ținea să evite: să nu fie dus mai departe, căci fiecare pas făcut în interiorul clădirii nu putea decât să-l facă să se simtă și mai rău.
— Acum pot să merg, spuse el și se ridică cu greu, anchilozat cum era de îndelungata ședere pe scaun.
Dar nu izbuti să se țină pe picioare.
— Nu merge, recunoscu el, clătinând din cap.
Și se așeză din nou, oftând. Își aminti apoi de aprodul care l-ar fi putut conduce cu atâta ușurință, dar aprodul plecase probabil de mult, căci oricât îl căută K. din ochi printre fata și bărbatul din fața lui, nu izbuti să-l zărească.
— Cred, spuse bărbatul — care altminteri era elegant îmbrăcat și se remarca mai ales prin vesta lui cenușie, ale cărei colțuri ascuțite se terminau în coadă de rândunică — cred că starea dumnealui se datorește atmosferei de-aici; cel mai bun lucru deci, pentru domnia-sa ca și pentru noi, ar fi nu atât să-l ducem la infirmerie cât, mai ales, să-l scoatem din birouri.
— Așa e! strigă K. și, de bucurie, aproape că nu-l mai lăsă pe celălalt să vorbească; am să mă simt imediat mai bine; de altfel, nici nu mă simt atât de slăbit; am nevoie doar să mă țină cineva de subsuoară, n-o să vă dau prea multă bătaie de cap, și-apoi drumul nu e prea lung; dacă mă duceți până la ușă și mă așez pe trepte, îmi revin imediat. Mă miră foarte mult slăbiciunea asta a mea, căci până acum n-am mai avut niciodată asemenea stări. Ca funcționar, sunt și eu obișnuit cu aerul greu din birouri, dar aici, după cum singuri spuneți, e într-adevăr exagerat. Vreți să fiți buni și să mă conduceți un pic? Mă apucă amețeala și mi se face rău când mă ridic singur.
Și-și ridică umerii ca să poată fi mai ușor apucat de subsuori.
Dar bărbatul, neținând seama de rugămintea lui, rămase locului, cu amândouă mâinile vârâte în buzunare, și începu să râdă zgomotos:
— Vezi că ghicisem? îi spuse el fetei. Dumnealui numai aici nu se simte bine; în altă parte e perfect sănătos.
Fata zâmbi și ea, dar îl lovi ușurel pe bărbat peste braț, cu vârfurile degetelor, ca și cum și-ar fi permis să meargă prea departe cu gluma față de K.
— Dar ce-ți închipui?! spuse bărbatul continuând să râdă; nu vreau altceva decât să-l conduc pe dumnealui.
— Atunci e bine, spuse fata aplecându-și o clipă capul drăgălaș. Nu da importanță râsului, adăugă ea adresându-i-se lui K., pe când acesta, din nou întristat, privea fix înainte și nu părea să aibă nevoie de explicații. Domnul — dă-mi voie să ți-l prezint (domnul făcu semn cu mâna că e de acord), domnul e funcționarul nostru cu informațiile. El dă inculpaților toate informațiile de care au nevoie, și, cum metodele noastre de procedură nu sunt prea cunoscute populației, i se cer foarte multe informații. El are răspunsuri la toate întrebările. N-ai decât să-l pui la încercare, dacă dorești. În aceasta constă, în primul rând, superioritatea lui. Dar mai e și foarte elegant. Noi (și când spun „noi” înțeleg ceilalți funcționari) ne-am gândit că funcționarul cu informațiile trebuie îmbrăcat foarte elegant ca să facă impresie bună, căci totdeauna inculpații au mai întâi a face cu el. Noi, ceilalți suntem, vai! mult mai prost îmbrăcați; uită-te la mine și ai să-ți dai imediat seama, moda nu ne interesează deloc; de altfel, n-ar avea niciun rost să ne cheltuim banii pe îmbrăcăminte când stăm aproape tot timpul în birouri, ba chiar și dormim acolo. Dar, cum îți spuneam, pentru funcționarul nostru cu informațiile am socotit că un costum frumos e absolut necesar. Din păcate însă, administrația, cam ciudată în privința asta, n-a vrut să procure ea costumul; atunci am făcut noi o colectă — inculpații au contribuit și ei — și așa am putut să-i cumpărăm colegului nostru frumosul costum pe care îl vedeți și încă vreo câteva în plus. Ar avea deci cu ce să facă o impresie bună, dacă n-ar strica totul cu râsul acesta care sperie oamenii.
— Așa e felul meu, spuse ironic funcționarul cu informațiile; dar nu prea văd, domnișoară, ce nevoie ai să-i povestești dumnealui, sau mai bine zis să-i vâri pe gât toate intimitățile noastre, căci nu ține deloc să le afle; privește-l: e cu totul absorbit de propriile lui treburi.
K. nu mai avea chef nici măcar să-l contrazică; poate că intenția fetei fusese foarte bună; poate că ea urmărise doar să-l distreze ca să-i dea timp să-și revină, dar, oricum, își ratase scopul.
— Trebuia să-i explic râsul dumitale, spuse fata. Era jignitor.
— Cred că domnul mi-ar ierta jigniri mult mai grave, dacă l-aș conduce la ieșire.
K. nu mai spuse nimic, nici nu-și ridică măcar privirea; admitea să se vorbească despre el ca despre un obiect; ba chiar prefera să fie așa, dar, deodată, simți mâna funcționarului pe un braț și mâna fetei pe celălalt.
— Hai, ridică-te, om slab, spuse funcționarul cu informațiile.
— Vă mulțumesc foarte mult, la amândoi, spuse K. plăcut surprins, apoi se ridică încet și puse el însuși mâinile celor doi la locul unde avea mai multă nevoie de sprijin.
— Ai putea crede, îi șopti fata la ureche pe când se apropiau de gang, ai putea crede că țin cu tot dinadinsul să ți-l înfățișez într-o lumină bună pe funcționarul nostru cu informațiile; n-ai decât să crezi ce vrei, eu nu caut decât să spun adevărul; să știi că n-are deloc inimă rea; nu-l obligă nimeni să conducă până la ieșire inculpații care nu se simt bine și totuși, după cum vezi, face bucuros asta; poate că niciunul dintre noi n-are inimă rea; poate că am fi dispuși să ajutăm pe toată lumea, dar, ca funcționari judiciari, dăm adesea impresia că suntem oameni răi și că nu vrem să ajutăm pe nimeni. Lucrul acesta mă face literalmente să sufăr.
— Nu vrei să te așezi puțin aici? întrebă funcționarul cu informațiile.
Ajunseseră în gang, chiar în fața inculpatului cu care K. vorbise la venire. K. aproape roși la gândul că e nevoit să se arate într-un asemenea hal omului în fața căruia stătuse mai adineauri atât de drept; acum, îl sprijineau două persoane; funcționarul cu informațiile îi ducea și pălăria, învârtind-o întruna pe vârful degetelor; părul i se zburlise și-i atârna peste fruntea plină de sudoare. Dar inculpatul părea că nu observă nimic din toate acestea; stătea umil, în picioare, în fața funcționarului cu informațiile — care parcă nici nu-l vedea — și căuta să-și scuze prezența.
— Știu, spuse el, că astăzi nu se poate ocupa nimeni de rezolvarea cererii mele. Dar am venit, totuși, gândindu-mă că aș putea să aștept aici; azi e duminică, am destul timp, și nu deranjez pe nimeni.
— Nu-i nevoie să te scuzi atâta, spuse funcționarul cu informațiile, grija dumitale e cât se poate de lăudabilă; firește, ocupi inutil un loc în sala de așteptare, dar atâta timp cât asta nu mă deranjează, nu vreau să te împiedic să-ți urmărești pas cu pas mersul procesului; când ai văzut, ca mine, atâția inculpați care își neglijează în mod rușinos îndatoririle, înveți să fii răbdător cu oameni ca dumneata. Ia loc.
— Așa-i că știe să le vorbească inculpaților? îi șopti lui K. fata.
K. dădu din cap aprobator, dar tresări când îl auzi deodată pe funcționarul cu informațiile întrebându-l din nou:
— Nu vrei să te așezi puțin?
— Nu, răspunse K., nu vreau să mă odihnesc aici.
Și spuse asta cu toată hotărârea, deși în realitate ar fi vrut grozav să se așeze. Se simțea cuprins parcă de rău de mare. Avea impresia că se află pe-un vapor, în mijlocul unei mări agitate, că apa năvălește cu furie izbind pereții de lemn, că din adâncul gangului aude crescând un vuiet ca al unui val care, curând, o să-i treacă peste cap; i se părea că gangul se clatină și că inculpații care așteptau de-o parte și de alta se ridicau și se coborau ritmic. Din pricina aceasta, calmul fetei și al bărbatului care îl conducea părea și mai de neînțeles. Soarta lui K. se afla în mâinile lor; dacă îi dădeau drumul avea să cadă ca o scândură. Le simțea privirile tăioase aruncate ici-colo; le auzea pașii cadențați, fără să-i poată urma, căci era aproape târât de cei doi. Până la urmă observă chiar că îi vorbeau, dar nu izbuti să înțeleagă nimic; auzea doar vuietul asurzitor care părea că umple tot spațiul și, prin el, un fel de șuierat ascuțit, ca de sirenă.
— Mai tare, șopti el cu capul plecat, rușinându-se de ceea ce spunea, căci știa foarte bine că, în fond, cei doi vorbeau destul de tare.
În sfârșit, ca și cum zidul s-ar fi spart deodată, un val de aer proaspăt îi năvăli în față și auzi spunându-se lângă el:
— Mai întâi ține să plece cu orice preț și apoi, când îi spui că ieșirea e aici, poți să repeți de sute de ori că tot nu se clintește.
K. văzu atunci că se afla la ultima ușă, pe care fata i-o deschisese. Simți cum îi revin, dintr-o dată, toate forțele și, ca să guste cu o clipă mai devreme senzația libertății, trecu imediat pe prima treaptă și-și luă de-acolo rămas bun de la însoțitorii săi, care se aplecaseră spre el.
— Vă mulțumesc foarte mult, repetă el.
Le strânse mâna de câteva ori la rând și se opri doar când își dădu seama că însoțitorii lui, obișnuiți cu atmosfera birourilor, suportau cu greu aerul ceva mai proaspăt care îi venea de pe scară. Cei doi abia mai puteau să răspundă și dacă nu s-ar fi grăbit K. să închidă ușa, fata s-ar fi prăbușit chiar. K. mai zăbovi o clipă acolo, își scoase oglinjoara din buzunar și-și aranjă părul, își luă pălăria care zăcea cu o treaptă mai jos — pesemne că acolo o aruncase funcționarul cu informațiile — și coborî scara vioi, cu sărituri atât de mari, încât se sperie singur de transformarea aceasta atât de bruscă. Sănătatea lui solidă nu-i jucase niciodată asemenea farse. Nu cumva, tocmai când începuse să suporte destul de ușor plictiselile procesului, propriul lui trup voia să se răzvrătească și să-i facă un nou proces? Poate că ar trebui să se arate, cu prima ocazie, unui medic. În orice caz, își promitea ca pe viitor să-și folosească mai bine duminicile.