Până la urmă K. se hotărî totuși să renunțe la serviciile avocatului. La drept vorbind nu se putea împiedica să se întrebe dacă făcea bine procedând așa, dar convingerea că gestul acesta era necesar îi învinse ezitările. Efortul cerut de luarea hotărârii îl consumă într-atât, încât în ziua când trebui să meargă la avocat abia dacă putu să lucreze, trebui să rămână foarte mult timp la birou și trecuse de ora zece când ajunse în sfârșit în fața ușii maestrului Huld. Înainte de a suna, K. se mai întreba încă dacă n-ar fi fost mai bine să-l anunțe pe avocat că renunță la serviciile lui, fie prin telefon, fie trimițându-i o scrisoare. Se gândea că discuția va fi cu siguranță penibilă. Chibzuind bine, preferă totuși soluția convorbirii personale; oricum avocatul n-ar fi răspuns decât prin tăcere sau prin câteva cuvinte formale, iar K. n-ar fi putut să știe niciodată — cel puțin dacă nu reușea Leni să afle câte ceva — cum a primit maestrul Huld vestea că renunță la serviciile lui și nici ce consecințe ar putea să aibă actul renunțării, după datele previziunii acestui expert; dacă însă îl avea pe avocat în față și-i comunica vestea pe neașteptate, ar fi reușit ușor să deducă, după fața și reacțiile lui, tot ce voia să știe, chiar dacă maestrul Huld ar fi rămas zgârcit la vorbă. Și n-ar fi fost exclus atunci să-și schimbe hotărârea, dacă s-ar fi convins că e mai bine așa, și să lase mai departe apărarea pe seama avocatului.
Ca de obicei, după ce sună prima dată nu se ivi nimeni. „Leni ar putea să se miște ceva mai repede”, se gândi K. Dar tot era bine că nu se amestecau ceilalți locatari, cum făceau de obicei, căci se găsea totdeauna în asemenea ocazii vreun vecin care începea să protesteze, ca domnul în halat de la prima vizită. Apăsând pentru a doua oară pe buton, K. se întoarse spre cealaltă ușă, dar de data aceasta și ea rămase închisă. În cele din urmă, doi ochi se iviră la vizor; nu erau însă ochii lui Leni. Cineva răsuci cheia în broască, rămânând totuși proptit în ușă, apoi se întoarse spre interior și strigă: „El este”, dar nu deschise complet decât după aceea.
K. începuse să împingă ușa, căci auzise cheia răsucindu-se în broasca vecinului; când ușa se deschise de tot, năvăli direct în vestibul și mai avu timp s-o vadă pe Leni — căci ei i se adresase omul de la ușă — fugind în cămașă prin coridorul aflat între camere. După ce-o urmări o clipă cu privirea, K. îl cercetă pe cel ce-i deschisese: un bărbat mărunt, sfrijit, cu o barbă lungă și care ținea o lumânare în mână.
— Ești angajat aici? îl întrebă K.
— Nu, răspunse omul, nu sunt de-al casei; avocatul nu mi-e decât apărător; mă aflu aici pentru o afacere juridică.
— Fără haină? întrebă K. arătând cu mâna îmbrăcămintea sumară a celuilalt.
— Vă cer scuze, spuse omul luminându-se cu lumânarea, ca și cum până atunci n-ar fi observat cum era îmbrăcat.
— Leni e amanta dumitale? întrebă K., scurt.
Își depărtase puțin picioarele și-și ținea pălăria la spate, cu mâinile cruciș. Paltonul lui îmblănit îl făcea să se simtă superior omului acestuia mărunt și uscat.
— Oh! Dumnezeule! făcu omul ridicând o mână ca să-și apere fața înspăimântată. Nu! Nu! Ce vă închipuiți?
— Pari un om cumsecade, spuse K. zâmbind, totuși, vino cu mine. Îi făcu semn cu pălăria și-l lăsă să treacă înaintea lui.
— Cum te numești? întrebă el din mers.
— Block, negustorul Block, răspunse omulețul întorcându-se spre K. cu gând să se prezinte. Dar K. nu-i dădu voie să se oprească.
— E numele dumitale adevărat? întrebă el.
— Sigur, i se răspunse, de ce v-ați îndoi de asta?
— Mă gândeam că ai putea avea motive să-ți ascunzi adevărata identitate, răspunse K.
Se simțea atât de liber sufletește cum ești numai printre străini, când vorbești cu oamenii fără importanță, păstrând pentru tine ceea ce te privește și nevorbind decât cu seninătate despre interesele celorlalți, ceea ce îi ridică în ochii tăi, dar îți permite, în schimb, să-i lași să cadă când vrei.
La ușa camerei de lucru a maestrului Huld, K. se opri, deschise și-i strigă negustorului care continua să meargă mai departe, docil:
— Mai încet! Fă lumină aici.
Gândindu-se că Leni s-ar fi putut ascunde acolo, îl puse pe negustor să scotocească prin toate ungherele, dar camera era pustie. Când ajunse în fața portretului judecătorului, își opri însoțitorul apucându-l de bretele.
— Îl cunoști? întrebă ridicând degetul arătător.
La rândul său, negustorul ridică lumânarea, se uită o clipă în sus clipind din ochi și spuse:
— E un judecător.
— Un judecător de seamă? îl întrebă K. și se așeză în așa fel încât să poată vedea ce impresie îi face portretul. Dar negustorul ridică ochii, admirativ.
— E un judecător de seamă, spuse el.
— Nu prea te pricepi, spuse K. E cel mai neînsemnat dintre toți judecătorii de instrucție inferiori.
— Acum îmi aduc aminte, spuse negustorul și coborî lumânarea. Mi s-a mai spus asta.
— Sigur! strigă K. Uitasem! Cum să nu ți se spună!
— Dar de ce? De ce? întrebă negustorul în timp ce se apropia de ușă, împins de K.
Pe coridor, K. îl întrebă:
— Știi unde s-a ascuns Leni?
— Ascuns? se miră negustorul. Nu. Dar s-ar putea foarte bine să fie la bucătărie și să pregătească supa pentru avocat.
— De ce nu mi-ai spus asta imediat? întrebă K.
— Voiam să vă conduc acolo, dar m-ați chemat înapoi, răspunse negustorul năucit parcă de niște porunci contradictorii.
— Te crezi tare șiret, nu-i așa? Hai, condu-mă.
K. nu mai fusese până atunci în bucătărie, o încăpere surprinzător de mare și plină cu tot felul de ustensile: numai plita era de trei ori mai mare decât o plită obișnuită, dar restul amănuntelor nu se puteau desluși clar, căci încăperea era luminată doar de-o lămpiță prinsă la intrare. În fața plitei, Leni, în șorț alb ca totdeauna, spărgea ouă într-o cratiță pusă pe-o spirtieră.
— Bună seara, Josef, spuse ea aruncându-i o privire.
— Bună seara, spuse K. și arătă cu degetul un scaun pe care negustorul se așeză imediat.
Cât despre el, se apropie pe la spate de Leni, se plecă peste umărul ei și o întrebă:
— Cine e ăsta?
Leni îl cuprinse cu o mână pe după talie, în timp ce cu cealaltă mână continua să bată ouăle, apoi îl făcu să vină în fața ei și-i spuse:
— Un om necăjit, un biet negustor, un oarecare Block. Uită-te la el!
Se întoarseră amândoi ca să-l privească. Negustorul, așezat pe scaunul pe care i-l arătase K., suflase în lumânarea a cărei lumină nu mai era necesară, și-i strângea fitilul între degete ca să oprească fumul.
— Erai în cămașă, îi spuse K. lui Leni, și-i întoarse capul cu mâna, spre plită.
Leni tăcu.
— E amantul tău? întrebă el.
Leni vru să apuce cratița, dar K. îi prinse amândouă mâinile și-i spuse:
— Hai, răspunde. Leni răspunse:
— Vino în birou, am să-ți explic totul.
— Nu, spuse K., vreau să-mi explici aici.
I se agăță de gât ca să-l sărute. Dar K. o respinse și-i spuse:
— Nu vreau să mă săruți acum.
— Josef, îi spuse Leni cu glas rugător dar privindu-l drept în ochi, doar n-oi fi gelos pe domnul Block!
Apoi se întoarse spre negustor și adăugă:
— Hai, Rudi, ajută-mă, vezi bine că mă bănuiește, lasă lumânarea.
S-ar fi putut crede că Rudi nu dăduse nicio atenție cuvintelor spuse de Leni, dar, de fapt, știa foarte bine despre ce era vorba.
— Nu văd de ce ați fi gelos, spuse el fără prea multă promptitudine.
— Nici eu nu văd, spuse K., și-l privi zâmbind.
Leni izbucni în râs și, profitând de neatenția lui K., îl luă de braț și-i șopti:
— Lasă-l acum, vezi bine ce fel de bărbat e. M-am ocupat puțin de el fiindcă e un client important al avocatului, alt motiv nu există. Și tu? Vrei să-i vorbești astăzi? E foarte bolnav, dar, dacă vrei, am să te anunț, totuși. Numai că noaptea asta va trebui să rămâi cu mine. E atâta vreme de când n-ai mai venit să mă vezi! Până și avocatul a întrebat de tine. Nu-ți neglija procesul. Și eu am să-ți comunic câteva lucruri pe care le-am aflat. Dar mai întâi de toate scoate-ți paltonul.
Leni îl ajută să și-l scoată, îi luă pălăria, alergă să le atârne în vestibul, apoi se întoarse grăbită ca să vadă ce s-a întâmplat cu supa.
— Să te anunț sau să-i duc mai întâi supa?
— Anunță-mă.
K. era înciudat; prima lui intenție fusese să discute mai întâi amănunțit cu Leni despre ce-avea de gând să facă; prezența negustorului îl împiedicase și-i tăiase cheful. Dar treburile lui i se păreau totuși prea importante pentru a-i permite acestui mic negustor să joace în ele un rol ce ar fi putut să fie decisiv. De aceea o chemă înapoi pe Leni, care ajunsese pe coridor.
— Du-i totuși mai întâi supa, ordonă el. Trebuie să capete forțe pentru întâlnirea care-l așteaptă, o să aibă nevoie de ele.
— Și dumneavoastră sunteți un client al avocatului, întrebă încet, cu un ton de constatare, negustorul, din colțul unde se afla, dar nu găsi nicio înțelegere.
— Ce-ți pasă? spuse K. Iar Leni adăugă:
— Ce-ar fi să taci? Îi duc supa, spuse ea întorcându-se spre K.; și turnă supa într-o farfurie. N-o să te mai poți teme decât că o să-l vezi adormind prea curând, căci după ce mănâncă adoarme imediat.
— Ce-am să-i spun eu o să-l țină treaz, declară K. vrând s-o facă pe Leni să înțeleagă că avea de gând să discute lucruri foarte importante cu avocatul.
K. ar fi vrut ca mai întâi Leni să-l întrebe despre ce era vorba și apoi el să-i ceară sfatul. Dar ea se mulțumea să-i execute orbește ordinele. Trecând cu supa pe lângă el, Leni îl atinse intenționat și-i șopti:
— Cum o mănâncă, te și anunț, ca să ne întâlnim cât mai curând posibil.
— Du-te, spuse K.
— Fii mai amabil, îi răspunse ea întorcându-se încă o dată, din prag.
K. o urmări cu privirea; acum era ferm decis să renunțe la avocat; poate că ar fi fost mai bine să nu discute despre asta cu Leni; ea nu-i cunoștea destul de bine povestea și cu siguranță că l-ar fi sfătuit să nu renunțe la avocat; iar dacă mai ezita și de data aceasta, K. ar fi rămas mai departe pradă neliniștii și îndoielilor și până la urmă, după câtva timp, tot și-ar fi dus hotărârea la îndeplinire, căci hotărârea aceasta era prea imperioasă. Cu cât avea s-o ducă mai repede la îndeplinire, cu atât avea să fie mai puțin păgubit; în privința asta poate că negustorul i-ar fi putut da un sfat.
De aceea se întoarse spre Block; când observă că se uită la el, negustorul vru să se ridice în picioare.
— Stai jos, îi spuse K. trăgând un scaun lângă al lui. Ești de multă vreme clientul avocatului?
— Da, spuse negustorul, sunt un client foarte vechi.
— De câți ani te asistă?
— Nu știu la ce anume vă referiți, spuse Block. În chestiunile legate de afaceri — am o importantă firmă de comerț cu grâne — mă reprezintă încă de când am preluat firma, adică de vreo douăzeci de ani, iar în privința procesului — fără îndoială că despre el vreți să vă vorbesc — mă asistă de la început, adică de peste cinci ani. Da, de peste cinci ani, adăugă el scoțând din buzunar un portofel vechi. Am notat aici totul; dacă doriți, vă pot spune data exactă; e imposibil să ții minte tot. Procesul meu probabil că durează încă de și mai mult timp; a început curând după moartea soției mele, întâmplată acum peste cinci ani și jumătate.
K. se apropie și mai tare de Block.
— Avocatul se ocupă deci și de chestiuni de drept curente? întrebă el.
Combinarea aceasta a afacerilor comerciale și a celor juridice i se părea foarte liniștitoare.
— Firește, spuse negustorul. Apoi îi șopti:
— Se spune chiar că e mai capabil în problemele comerciale decât în celelalte.
Dar, părând că regretă ce-a spus, puse o mână pe umărul lui K. și adăugă:
— Vă rog foarte mult să nu mă trădați.
K. îl bătu peste coapsă ca să-l liniștească și-i spuse:
— Nu, nu sunt trădător.
— Știți, e foarte ranchiunos, spuse negustorul.
— Unui client atât de credincios ca dumneata, precis că n-o să-i facă nimic, spuse K.
— Ba da, spuse negustorul, când e înfuriat nu mai face deosebiri; de altfel, nu s-ar putea spune că-i sunt credincios.
— Cum asta? întrebă K.
— Să mă destăinui? întrebă la rândul său negustorul, oarecum șovăitor.
— Cred că poți s-o faci, spuse K.
— Ei bine, spuse negustorul, am să vă destăinui o parte din secretul meu, dar va trebui ca, la rândul dumneavoastră, să vă destăinuiți mie, ca să rămânem solidari în fața avocatului.
— Câtă prudență! spuse K. Dar fie, am să-ți destăinuiesc un secret care o să te liniștească pe deplin. În ce constă deci necredința dumitale?
— Am, spuse negustorul șovăind și cu același ton cu care ar fi spus un lucru necinstit, am și alți avocați în afară de el.
— Dar asta nu e ceva prea grav, spuse K. ușor dezamăgit.
— Aici e grav, spuse negustorul care, de când făcuse destăinuirea, respira tot mai greu, dar după observația lui K. începuse să-și mai recapete încrederea. Numai că nu-i permis, și e și mai puțin permis să iei, pe lângă un avocat propriu-zis, și avocați ilegali. Iar eu tocmai asta am făcut. Am cinci avocați de contrabandă.
— Cinci! exclamă K. Numărul îi stârnise mirarea. Cinci avocați în afară de maestrul Huld?
Negustorul făcu semn că da.
— Sunt în tratative cu al șaselea.
— Dar de ce atâția avocați? întrebă K.
— Am nevoie de toți!
— Ai putea să-mi explici de ce?
— E ușor, spuse negustorul. Înainte de orice, evident, nu vreau să-mi pierd procesul. De aceea n-am voie să neglijez nimic din ce mi-ar putea folosi; chiar dacă speranța e foarte slabă, n-am voie să nu-mi încerc șansa. Am pus deci în slujba procesului tot ce am. Mi-am retras toți banii din afaceri; odinioară, birourile mele ocupau aproape un etaj întreg; astăzi mă mulțumesc cu o odăiță mică și dosnică, în care lucrez cu un simplu ucenic. Decăderea aceasta nu mi-a pricinuit-o numai retragerea banilor ci, mai ales, retragerea puterii mele de muncă. Când vrei să faci ceva pentru procesul tău nu te mai poți ocupa de nimic.
— Lucrezi deci chiar dumneata pentru proces? întrebă K. Tocmai despre asta mi-ar plăcea să te aud vorbind.
— Despre asta nu v-aș putea spune mare lucru, răspunse negustorul. La început, am încercat, dar am renunțat repede. E o muncă istovitoare, din care nu te alegi aproape cu nimic; curând, mi-a devenit, cel puțin mie, cu totul imposibil să muncesc și să întreprind demersuri în birourile tribunalului. Numai statul pe-o bancă și așteptatul acolo cer un efort uriaș; dar dumneavoastră cunoașteți personal aerul greu din birouri.
— De unde știi că am fost acolo? întrebă K.
— Mă aflam în sala de așteptare când ați trecut.
— Ce coincidență ciudată! strigă K. extrem de impresionat și uitând complet, din pricina asta, cât de ridicol i se păruse până atunci negustorul. Prin urmare, m-ai văzut. Erai în sala de așteptare în clipa când am trecut? Da, într-adevăr, am fost o dată acolo.
— Coincidența nu-i chiar atât de ciudată, spuse negustorul. Eu mă aflu aproape zilnic acolo.
— Acum, spuse K., pesemne că va trebui să mă duc și eu mai des, dar probabil că voi fi primit cu mai puțin respect decât data trecută. Toți se ridicaseră în picioare. Mă luaseră probabil drept judecător.
— Nu, spuse negustorul, ne-am ridicat pentru aprod. Despre dumneavoastră știam bine că erați inculpat. Asemenea vești se răspândesc ca fulgerul.
— Știați? spuse K. În cazul acesta atitudinea mea poate că vi s-a părut arogantă. Nu s-a discutat despre asta?
— Nu, spuse negustorul. Dimpotrivă. Dar astea sunt prostii.
— Ce prostii? întrebă K.
— De ce mă întrebați asemenea lucruri? spuse negustorul necăjit. S-ar părea că nu-i cunoașteți încă pe cei de-acolo și poate că-i înțelegeți greșit. Nu trebuie să uitați că în decursul procedurilor nesfârșite se spun adesea multe lucruri pe care logica nu le mai poate controla; ești pur și simplu prea obosit și prea distras pentru multe lucruri, și-atunci, ca o compensație, ajungi la superstiții. Vorbesc despre ceilalți, dar, în fond, nici eu nu sunt mai breaz. Una dintre superstițiile acestea constă în credința că poți citi deznodământul procesului pe fața acuzatului, și mai ales pe tăietura buzelor lui. Cei ce cred în astfel de preziceri au spus deci că, judecând după buzele dumneavoastră, în curând veți fi cu siguranță condamnat. Vă repet, e o superstiție ridicolă, pe care experiența o dezminte categoric în majoritatea cazurilor, dar când trăiești într-un astfel de mediu, e greu să scapi de asemenea idei. Nu vă închipuiți câtă forță poate avea superstiția aceasta. Ați încercat acolo să vorbiți cu un om, nu-i așa? Și el abia a putut să vă răspundă. Firește, acolo poți avea multe motive să te tulburi, dar unul dintre ele, în cazul de față, era cu siguranță aspectul gurii dumneavoastră. Omul a povestit chiar, ceva mai târziu, că i se păruse că vede pe buzele dumneavoastră semnul propriei lui condamnări.
— Pe buzele mele? întrebă K. scoțând o oglinjoară din buzunar și privindu-se în ea. Nu văd nimic neobișnuit pe buzele mele. Dumneata vezi?
— Nu, răspunse negustorul, nici eu nu văd absolut nimic.
— Ce oameni superstițioși! exclamă K.
— Nu v-am spus și eu? întrebă negustorul.
— Inculpații se văd atât de des între ei? Discută și schimbă păreri? Eu până acum m-am ținut complet deoparte.
— În general n-au relații prea strânse unii cu alții; ar fi și imposibil, sunt prea mulți. De altfel, au și puține interese comune. Dacă se întâmplă câteodată ca mai mulți să-și descopere vreun interes comun, își dau curând seama că s-au înșelat. Împotriva tribunalului nu se poate face nimic în comun. Fiecare caz e cercetat în parte; nu există tribunal mai minuțios. Nu ajungi la nimic unindu-te cu alții. Izolat, mai izbutești să obții în secret câte ceva, iar ceilalți nu află decât după aceea, și nimeni nu știe cum s-a făcut. Solidaritatea nu există deci; oamenii se întâlnesc din când în când în sălile de așteptare, dar acolo se vorbește puțin. Ideile superstițioase există încă din vremurile de demult și se înmulțesc pur și simplu de la sine.
— I-am văzut pe domnii aceia făcând anticameră acolo, spuse K., și așteptarea lor mi s-a părut atât de inutilă!
— Așteptarea nu e inutilă, spuse negustorul. Inutil e doar să te amesteci personal în propriul tău proces. V-am spus că, în afară de maestrul Huld, mai am cinci avocați. S-ar putea crede — așa credeam și eu la început — că las cu totul în seama lor grija procesului. Asta ar fi însă complet greșit. Ar fi o greșeală și mai mare decât dacă aș avea unul singur. Dar dumneavoastră nu mă înțelegeți, nu-i așa?
— Nu, spuse K. punându-și palma peste mâna negustorului ca să-l calmeze, căci se înfierbântase prea tare. Dar te-aș ruga să vorbești ceva mai rar; tot ce-mi spui e foarte important pentru mine și nu izbutesc să te urmăresc.
— Faceți bine că-mi amintiți, spuse negustorul, dumneavoastră sunteți un nou-născut, un novice, procesul dumneavoastră n-are decât șase luni, nu-i așa? Da, am auzit despre el; ce proces tânăr! Dar mie, care am frământat de mii și mii de ori lucrurile acestea, mi se par toate foarte firești.
— Ești fericit că procesul e atât de avansat? spuse K. nevrând să-l întrebe direct în ce stadiu se afla.
Dar primi un răspuns la fel de neprecis ca și întrebarea.
— Da, spuse negustorul plecându-și fruntea, sunt peste cinci ani de când îmi tot duc procesul și asta nu înseamnă puțin.
Apoi tăcu o clipă. K. pândea întoarcerea lui Leni. Pe de-o parte nu i-ar fi plăcut s-o vadă venind prea devreme, căci mai avea multe întrebări de pus și n-ar fi vrut să fie surprins în discuția confidențială cu negustorul; pe de altă parte însă îl enerva faptul că zăbovea atâta la avocat, știind că el se afla acolo. Supa nu justifica o atare întârziere.
— Îmi mai aduc exact aminte vremea, spuse negustorul — și K. deveni imediat atent — Îmi mai aduc exact aminte vremea când procesul meu era de vârsta procesului dumneavoastră. Pe atunci îl aveam ca avocat numai pe maestrul Huld, dar nu eram prea mulțumit de el.
„Am să aflu tot”, se gândi K. și dădu vioi din cap ca și cum gestul acesta l-ar fi putut încuraja pe negustor să spună tot ce merita să fie știut.
— Procesul meu, continuă domnul Block, nu avansa deloc; mi se fixau interogatorii, și nu lipseam niciodată de la ele, adunam acte, prezentam toate registrele firmei — ceea ce nu era deloc necesar, după cum am aflat mai târziu — veneam întruna la avocat, avocatul înaintase chiar mai multe întâmpinări către tribunal.
— Mai multe întâmpinări? întrebă K.
— Sigur, făcu negustorul.
— Asta mă interesează enorm, spuse K., în cazul meu încă mai lucrează la prima. N-a făcut nimic. Acum văd că mă neglijează în mod rușinos.
— S-ar putea să aibă motive bine întemeiate ca întâmpinarea să nu fie încă gata, spuse negustorul. Cât despre ale mele, am putut vedea mult mai târziu că nu serviseră absolut la nimic. Am putut citi eu însumi una, datorită unui funcționar binevoitor. Întâmpinarea era — trebuie să mărturisesc — plină de erudiție dar, în fond, nu conținea nimic; multă latină, pe care de altfel n-o înțeleg, apoi pagini și pagini cu apeluri către tribunal, apoi lingușiri către anumiți magistrați, fără nume precise, dar pe care inițiații îi puteau recunoaște; pe urmă propriul elogiu al avocatului, un elogiu în care el se tăvălea în fața tribunalului cu umilința unui câine, și în sfârșit examinarea câtorva vechi cazuri judiciare care, chipurile, semănau cu al meu. Cinstit vorbind, examinarea aceasta era făcută cu cea mai mare grijă, pe cât mi-am putut da eu seama. Observați că spunând acestea nu pretind că judec munca avocatului; de altfel, întâmpinarea pe care am citit-o nu era decât una dintre cele multe, dar, și aici e punctul despre care vreau să vă vorbesc, oricum, n-am putut constata niciun fel de progres în ceea ce privește procesul meu.
— Și ce fel de progrese ați fi vrut să constatați? întrebă K.
— Întrebarea dumneavoastră e foarte înțeleaptă, spuse negustorul zâmbind; se poate observa foarte rar vreun progres în asemenea proceduri, dar pe-atunci eu încă nu știam asta. Sunt negustor, iar în epoca aceea eram și mai negustor decât acum; aș fi dorit progrese palpabile, ar fi trebuit ca totul să se organizeze și să se îndrepte către un sfârșit sau măcar să văd procesul pornit pe-o cale bună. Dar nu aveau loc decât interogatorii care semănau aproape leit între ele; știam dinainte răspunsurile, le cunoșteam pe de rost ca pe rugăciuni; de câteva ori pe săptămână câțiva funcționari de-ai tribunalului mă căutau fie la magazin, fie acasă, fie nu mai știu unde, și asta era, firește, supărător (în privința aceasta e mai bine astăzi, telefonul deranjează mai puțin); și apoi zvonul despre procesul meu începuse să se răspândească, negustorii, prieteni de-ai mei, știau, rudele aflaseră și ele; eram păgubit din toate părțile, dar niciun semn nu-mi arăta că în curând au să aibă loc măcar primele dezbateri. M-am dus deci să mă plâng avocatului. El mi-a dat, ce e drept, explicații îndelungi, dar a refuzat categoric să facă cel mai mic lucru în sensul dorit de mine, spunând că nimeni nu poate influența asupra datei dezbaterilor și că era absolut de neimaginat să le grăbești printr-un memoriu, așa cum aș fi vrut eu, pentru că un asemenea lucru nu s-a mai pomenit și n-ar putea decât să ne piardă, și pe el și pe mine. M-am gândit că un altul poate ar vrea și ar putea să facă ceea ce el nu voia sau nu putea. Am căutat deci alți avocați. Dar e mai bine să vă spun din capul locului: niciunul dintre ei, niciodată, n-a cerut și n-a obținut fixarea unui termen pentru dezbateri; lucrul acesta este, cu o rezervă despre care am să vă vorbesc mai târziu, realmente imposibil de obținut; în privința aceasta maestrul Huld nu mă înșelase, deci; dar n-am avut nici de ce să regret faptul că mă adresam și altor avocați. Maestrul Huld probabil că v-a vorbit despre avocații de contrabandă și vi i-a descris ca pe niște oameni demni de dispreț, ceea ce, de altfel, este exact. Dar face, de câte ori se compară cu ei, o mică eroare asupra căreia aș vrea să vă atrag în treacăt atenția. Ca să-i deosebească de aceștia pe avocații din cercul său, el îi numește totdeauna „avocații cei mari” pe cei care îi sunt cunoscuți. Termenul e însă fals; firește, oricine poate să spună că e „mare” dacă așa are chef, dar în cazul de față uzajul judiciar e cel care decide. Iar uzajul acesta arată clar că există, în afara avocaților de contrabandă, avocați mari și avocați mărunți. Iar maestrul Huld și colegii săi nu sunt decât avocați mărunți; marii avocați, pe care nu-i cunosc decât din auzite și pe care n-am izbutit niciodată să-i văd, sunt de-un rang incomparabil superior față de avocații mărunți, cu mult mai presus decât sunt aceștia din urmă față de avocații de contrabandă pe care ei îi disprețuiesc.
— Marii avocați? întrebă K. Cine sunt? Cum poți ajunge la ei?
— N-ați auzit încă niciodată vorbindu-se despre ei? spuse negustorul. Aproape că nu există acuzat care, după ce-a auzit prima oară de existența lor, să nu viseze câtăva vreme să fie apărat de ei. Nu vă lăsați ispitit de slăbiciunea aceasta. Cine sunt? Habar n-am, iar ca să ajungi la ei, este imposibil.
Nu cunosc niciun caz în care să se poată afirma cu certitudine că a intervenit un mare avocat. Apără și ei câțiva clienți, dar asta nu depinde de dorința inculpatului; marii avocați nu apără decât pe cine vor ei; iar ca să se ocupe de vreun proces, trebuie neapărat ca procesul acela să fi depășit competența micilor tribunale. De fapt, e mai bine să nu te gândești la ei; altminteri — știu asta din experiență personală — consultațiile, eforturile și ajutorul pe care le primești de la ceilalți avocați încep să ți se pară atât de tâmpite și de inutile încât îți vine să dai dracului tot, să te culci și să nu mai știi de nimic, ceea ce, firește, ar fi o tâmpenie și mai mare; și-apoi nici n-ai putea să rămâi multă vreme liniștit în pat.
— Dumneata, deci, nu te-ai gândit pe atunci la marii avocați? întrebă K.
— Nu multă vreme, spuse negustorul reîncepând să zâmbească. Din păcate, nu izbutești să-i uiți de tot; gândul la ei te chinuie, mai ales noaptea. Pe atunci însă voiam să obțin rezultate imediate, iată de ce am început să caut avocați de contrabandă.
— Ce aproape sunteți unul de altul! strigă Leni care se întorsese cu farfuria și stătea în pragul ușii.
Cei doi erau într-adevăr apropiați unul de altul; la cea mai mică mișcare capetele li s-ar fi ciocnit; negustorul, care nu era numai mărunțel, ci și foarte ghebos, îl obligă pe K. să se aplece foarte mult ca să audă ce-i spune.
— Încă o clipă, strigă K. respingând-o pe Leni și făcând un gest de nerăbdare cu mâna pe care o mai ținea încă pe mâna negustorului.
— A vrut să-i povestesc despre procesul meu, îi spuse negustorul lui Leni.
— Povestește, povestește, spuse ea.
Leni îi vorbea negustorului pe un ton drăgăstos, dar și superior. Lucrul acesta nu-i plăcu lui K. După cum tocmai își dăduse seama, omul nu era de lepădat; avea mai ales o experiență despre care știa foarte bine să vorbească. Pesemne că Leni îl judeca greșit. K. se uită mânios cum Leni luă din mâna domnului Block lumânarea pe care acesta o ținuse strâns tot timpul, cum îi șterse degetele cu un colț al șorțului și cum îngenunchease apoi lângă el ca să-i curețe cu unghia o picătură de ceară scursă pe pantaloni.
— Te pregăteai să-mi vorbești despre avocații de contrabandă, spuse K., și fără să mai adauge altceva, dădu la o parte mâna lui Leni.
— Ce vrei? întrebă Leni lovindu-l ușor cu palma ca să poată continua curățarea petei.
— Sigur, despre avocații de contrabandă, spuse negustorul și-și trecu mâna peste frunte ca și cum ar fi cugetat.
Vrând să-l ajute, K. îi aminti:
— Voiai să obții rezultate imediate, de-asta ai început să cauți avocați de contrabandă.
— Sigur, spuse negustorul, și tăcu.
„Poate că nu vrea să vorbească față de Leni”, se gândi K. și, stăpânindu-și nerăbdarea de-a afla ce se întâmplase mai departe, nu mai stărui.
— M-ai anunțat? o întrebă el pe Leni.
— Firește, făcu ea. Te așteaptă. Acum lasă-l pe Block, o să-i vorbești mai târziu, el rămâne aici.
K. șovăia încă.
— Rămâi aici? îl întrebă el pe negustor, căci voia să audă propriul lui răspuns.
Lui K. i se părea inadmisibil ca Leni să vorbească despre Block ca despre un absent; astăzi simțea o pornire tainică și irezistibilă împotriva ei; dar tot ea răspunse pentru negustor.
— Block doarme de multe ori aici.
— Doarme aici? strigă K.
Crezuse că negustorul nu va rămâne acolo decât până va rezolva el cu avocatul, că vor pleca apoi împreună și vor putea discuta pe îndelete, fără să-i tulbure nimeni, despre tot ce-l interesa.
— Da, spuse Leni, nu oricine poate fi primit de avocat, la orice oră, ca tine, dragul meu Josef. Nu prea te miră faptul că te primește la unsprezece noaptea, deși e bolnav. Ți se pare cam prea firesc, totuși, ce fac prietenii tăi pentru tine. În sfârșit... Prietenii tăi, și mai ales eu, facem asta cu plăcere. Și ca răsplată, nu vreau și n-am nevoie de nimic altceva decât să știu că mă iubești.
„Că te iubesc?” se gândi K. în prima clipă; și abia apoi își spuse: „Ah! sigur, o iubesc.” Dar neglijând tot restul, spuse:
— Avocatul mă primește fiindcă sunt clientul lui. Dacă și pentru a fi primit ar fi nevoie de ajutor străin, atunci nu s-ar mai putea face un pas fără să cerșești și să mulțumești.
— Cât e de rău astăzi, nu-i așa? îl întrebă Leni pe negustor.
„De data asta eu sunt cel absent”, se gândi K. și aproape că se înfurie pe Block când îl văzu preluând impolitețea lui Leni și răspunzându-i:
— Avocatul îl primește și pentru alte motive. Cazul lui e mai interesant decât al meu. Și-apoi, procesul lui e abia la început, probabil că nu e încă prea încurcat, și avocatului pesemne că-i mai face plăcere să se ocupe de el. Cu timpul, o să se schimbe...
— Și dă-i și dă-i! spuse Leni privindu-l pe negustor și râzând ironic. Ia te uită ce-i mai merge gura! Știi, nu trebuie să crezi nimic din ce spune, adăugă ea întorcându-se spre K. Pe cât e de drăguț, pe atât de mult îi place să trăncănească. Poate că ăsta e unul dintre motivele pentru care avocatul nu poate să-l sufere. În orice caz, maestrul nu-l primește decât dacă are chef. Mi-am dat toată silința să schimb situația, dar nu-i nimic de făcut. Dă-ți seama: se întâmplă să-l anunț pe Block și maestrul îl primește, dar abia după trei zile. Și dacă Block nu-i aici când i se spune să vină, totul e pierdut și trebuie luat din nou de la capăt. De-asta i-am permis să se culce aici, căci mi s-a întâmplat ca avocatul să mă sune noaptea ca să-l primească. Acum Block e gata chiar și noaptea. De fapt, se mai întâmplă ca avocatul să revoce primirea când observă că Block e aici.
K. se uită întrebător la Block. Dar acesta se mulțumi doar să dea din cap și să spună la fel de cinstit ca și până acum — probabil că umilința îl tulburase:
— Da, cu timpul devii foarte dependent de avocatul tău.
— Se plânge numai de formă, spuse Leni. Îi place grozav să se culce aici, mi-a mărturisit-o chiar el, adesea.
Spunând acestea, Leni se duse spre o ușiță și o deschise.
— Vrei să vezi camera în care se culcă? întrebă ea.
K. se duse să vadă și descoperi din prag o singură încăpere joasă și fără ferestre, pe care un pat îngust o umplea în întregime. Ca să te poți urca în pat trebuia să încaleci tăblia. În perete, ceva mai sus de căpătâi, se vedea o firidă în care se aflau, aliniate cu mare grijă, o lumânare, o călimară, un toc și un teanc de hârtii, probabil actele procesului.
— Te culci în camera servitoarei? întrebă K. întorcându-se spre negustor.
— Leni mi-a oferit-o, răspunse Block. E foarte avantajos.
K. îl privi lung. Poate că prima impresie pe care i-o făcuse negustorul fusese cea adevărată; Block avea, desigur, experiență, căci procesul lui dura de foarte multă vreme; dar își plătise scump experiența. Și, deodată, K. nu mai putu suporta să-l vadă.
— Culcă-l în pat! îi strigă el lui Leni care părea că nu înțelege.
Cât despre el, avea să intre la avocat și să scape, renunțând la serviciile lui, nu numai de Huld, ci și de Leni și de negustor; dar n-apucă să ajungă bine la ușă când Block îl chemă cu vocea înceată:
— Domnule procurist!
K. se întoarse, cu un aer sever.
— V-ați uitat promisiunea, spuse Block întinzând spre el o față rugătoare. Ar trebui să-mi spuneți și dumneavoastră un secret.
— Adevărat, spuse K. uitându-se la Leni care îl privea atentă. Ei bine, ascultă-mă; de altfel, aproape că nu mai e un secret. Mă duc chiar acum la avocat ca să renunț la serviciile lui.
— Se duce să renunțe la serviciile lui! strigă negustorul; apoi, ridicându-se dintr-un salt, începu să alerge prin bucătărie cu brațele ridicate spre cer.
Și repeta întruna:
— Renunță la serviciile avocatului!
Leni vru imediat să sară la K., dar negustorul îi tăie calea; îl împinse cu un brânci și, cu pumnii încă strânși, se repezi după K.; acesta însă avea un mare avans și intrase în camera avocatului când Leni îl ajunse din urmă. K. încercă să închidă ușa după el; Leni vârî piciorul și-o ținu deschisă; apoi, apucându-l pe K. de braț, încercă să-l tragă înapoi. Dar el îi strânse cu atâta putere pumnul, încât se văzu silită să-i dea drumul și gemu de durere. Leni nu mai îndrăzni să intre și K. încuie ușa cu cheia.
— Te aștept de multă vreme, spuse avocatul, din fundul patului, lăsând pe noptieră actul pe care tocmai îl citea la lumina lumânării.
Apoi, punându-și ochelarii, îl privi sever pe K. În loc de scuze, acesta îi spuse:
— Am să plec curând.
Cum însă cuvintele lui nu erau scuze, avocatul nu-i răspunse, ci se mulțumi să declare:
— Pe viitor, n-am să te mai primesc la o oră atât de târzie.
— Tocmai asta doresc și eu, spuse K. Avocatul îl privi mirat.
— Ia loc, spuse el.
— Dacă vrei, spuse K. trăgând lângă noptieră un scaun pe care se așeză.
— Mi se pare că ai încuiat ușa, spuse avocatul.
— Da, spuse K., din cauza lui Leni.
N-avea de gând să cruțe pe nimeni. Dar avocatul îl întrebă:
— Iar a fost nelalocul ei?
— Nelalocul ei? întrebă K.
— Da, spuse avocatul râzând; apoi îl apucă un acces de tuse, urmat de noi chicoteli. Ai observat, totuși, că nu e totdeauna la locul ei, nu-i așa? întrebă el lovind ușor cu degetele mâna pe care K., distrat, și-o sprijinise de noptieră și pe care, la gestul avocatului, și-o retrase repede. Nu dai mare importanță unor asemenea lucruri, continuă maestrul Huld, în timp ce K. tăcea; cu atât mai bine; altminteri, ar fi trebuit poate să-ți cer scuze. E o ciudățenie a lui Leni, pe care de altfel i-am iertat-o de multă vreme și nu ți-aș fi vorbit despre ea dacă nu încuiai ușa. Ciudățenia aceasta — dumneata ești ultimul căruia ar trebui să i-o explic, dar pari atât de buimăcit încât am s-o fac, totuși — ciudățenia aceasta constă în faptul că Leni îi găsește frumoși aproape pe toți acuzații, se agață de toți, îi iubește pe toți și pare să fie iubită, la rândul ei. Ca să mă distreze, îmi povestește și mie toate acestea, uneori, când îi dau voie. Eu nu sunt atât de mirat când le aflu pe cât pari dumneata în clipa de față. Dacă știi să vezi, găsești într-adevăr că acuzații sunt adesea frumoși. Evident, e un fenomen curios, de natură întrucâtva fizică, dacă mă pot exprima așa. Firește, acuzația nu provoacă o schimbare clară și precisă a înfățișării acuzatului; în asemenea cazuri nu se întâmplă ca în celelalte afaceri judiciare; majoritatea clienților noștri își păstrează felul de trai obișnuit și, dacă au un avocat bun, care știe să se ocupe de ei cum trebuie, procesul nu prea-i deranjează. Cu toate acestea, când ai destulă experiență, recunoști un acuzat din o mie de oameni. După ce? ai să mă întrebi; răspunsul n-o să te satisfacă; tocmai după faptul că acuzații sunt cei mai frumoși. Nu vina îi poate înfrumuseța, fiindcă nu toți sunt vinovați — cel puțin așa trebuie să spun eu, în calitatea mea de avocat — și nici condamnarea neprimită încă nu le poate pune aureolă, căci nu toți sunt destinați condamnării; cauza nu poate fi deci decât acțiunea intentată împotriva lor, ale cărei reflexe ei le poartă într-un anumit fel. La drept vorbind, printre cei frumoși există și unii deosebit de frumoși. Dar toți sunt frumoși, până și Block, viermele ăsta nefericit.
Când avocatul termină, K. își revenise complet în fire; ba chiar dăduse vizibil din cap la ultimele cuvinte ale maestrului Huld ca să-și confirme pentru sine părerea — pe care o avea de multă vreme — că avocatul căuta totdeauna, debitând generalități fără nicio legătură cu procesul, să-i abată atenția de la adevărata problemă care consta în a ști ce făcuse practic maestrul Huld pentru el. Avocatul nu se putea să nu-și fi dat seama că de data aceasta K. îi opunea mai multă rezistență decât de obicei, căci tăcu acum, ca să-i dea și lui K. prilejul să vorbească, apoi, văzând că nu scoate o vorbă, îl întrebă:
— Ai venit astăzi la mine cu un scop anumit?
— Da, spuse K. punându-și mâna în fața lumânării ca să-l privească mai bine pe avocat. Vreau să-ți spun că de azi înainte te scutesc de osteneala de-a mă apăra.
— Am înțeles bine? întrebă avocatul ridicându-se pe jumătate, cu o mână sprijinită în perne, ca să-și susțină greutatea corpului.
— Așa îmi închipui, spuse K., care stătea drept și încordat pe scaunul lui ca un vânător la pândă.
— Sigur, e o propunere pe care am putea s-o discutăm, spuse avocatul după o clipă.
— Nu e numai o propunere, spuse K.
— S-ar putea, spuse avocatul. Totuși, să nu ne pripim. Folosea cuvântul „ne” ca și cum ar fi vrut să-l lipsească pe K. de liberul lui arbitru și să i se impună ca un sfătuitor, dacă nu-i mai era avocat.
— Nimic nu e pripit, spuse K. ridicându-se încet și trecând după scaun; totul e chibzuit îndelung și poate prea îndelung. Hotărârea mea e definitivă.
— Atunci permite-mi doar câteva cuvinte, spuse avocatul, dând la o parte pilota ca să se așeze pe marginea patului.
Picioarele lui goale, acoperite de fire de păr albe, tremurau de frig. Maestrul îl rugă pe K. să-i dea o cuvertură de pe canapea. K. i-o dădu și-i spuse:
— Te expui inutil la o răceală.
— Am motive destul de serioase, spuse avocatul, acoperindu-și umerii cu pilota și punându-și cuvertura peste picioare. Unchiul dumitale îmi e prieten, iar dumneata, cu timpul, mi-ai devenit drag, mărturisesc cinstit și n-am de ce să mă rușinez.
Cuvintele duioase ale bătrânului îl plictiseau cumplit pe K., ele l-ar fi putut sili să se explice îndelung — ceea ce ar fi dorit să evite — ba îl mai și încurcau, după cum trebuia să-și mărturisească deschis, deși nu-i clinteau deloc hotărârea.
— Îți mulțumesc pentru sentimentele dumitale prietenești și recunosc că nu ți-ai precupețit eforturile. Te-ai ocupat de procesul meu cât ai putut și în felul în care ți s-a părut cel mai avantajos pentru mine; dar în ultima vreme am căpătat convingerea că eforturile acestea nu sunt suficiente. Firește, n-am să încerc niciodată să-mi impun părerea unui om ca dumneata, care ești mult mai în vârstă și ai mult mai multă experiență decât mine; dacă am încercat asta uneori, involuntar, te rog să mă scuzi, dar problema e, după cum ai spus-o și dumneata, mult prea importantă și socotesc necesar să se intervină pentru rezolvarea ei cu mult mai multă energie decât până în prezent.
— Te înțeleg, spuse avocatul, ești nerăbdător.
— Nu sunt deloc nerăbdător, spuse K. puțin atins și pierzând într-o măsură controlul cuvintelor. Ai observat cred că la prima mea vizită, când am venit aici cu unchiul, puțin îmi păsa de proces; dacă nu mi se aducea aminte de el cu forța, ca să zic așa, îl uitam complet. Dar unchiul ținea să te ocupi dumneata de apărare și m-am supus ca să-i fac plăcere. M-aș fi așteptat după aceea ca procesul să mă preocupe mai puțin ca oricând, căci, dacă-ți iei avocat, faci asta, totuși, ca să-ți mai ușurezi puțin povara procesului. Dar s-a întâmplat tocmai invers. Niciodată procesul nu mi-a pricinuit atâtea griji câte am avut din ziua când ai început dumneata să mă aperi. Când eram singur, nu mă ocupam de el și abia dacă-i simțeam povara; apoi, având avocat, au fost create toate condițiile ca să se întâmple, în sfârșit, ceva și am așteptat din ce în ce mai nerăbdător intervenția dumitale, dar nu s-a petrecut niciodată nimic. Sigur, mi-ai dat câteva informații despre tribunal pe care nimeni altul poate că n-ar fi fost în stare să mi le dea. Dar numai atât nu-mi e de ajuns când simt cum procesul rămâne în beznă tocmai când devine din ce în ce mai amenințător.
K. dăduse scaunul la o parte și stătea cu amândouă mâinile în buzunare, în fața avocatului.
— După un anumit timp de practică nu mai vezi producându-se nimic nou, spuse avocatul calm și încet. Câți clienți n-au stat așa în fața mea, la aceeași fază a procesului, și nu mi-au adresat aceleași cuvinte!
— Asta nu înseamnă că n-aveau tot atâta dreptate câtă am și eu, spuse K. Argumentele dumitale nu-mi combat afirmația.
— N-aveam intenția să-ți combat cuvintele, spuse avocatul, dar aș vrea să adaug că m-aș fi așteptat la mai multă judecată din partea dumitale, mai ales dacă ții seama că ți-am dat despre tribunal și despre rolul meu mai multe lămuriri decât celorlalți clienți. Și cu toate acestea trebuie să constat acum că n-ai suficientă încredere în mine! Nu-mi ușurezi deloc sarcina.
Cum se mai umilea în fața lui K.! Nu mai ținea deloc seama de onoarea profesiunii, atât de susceptibilă în privința demnității! Și de ce făcea asta? Ca avocat, părea că are mult de lucru; în plus, era bogat, deci nu se putea să-i pese prea mult de pierderea unor bani și nici de pierderea unui client; mai era și bolnăvicios și-ar fi trebuit să caute singur să scape de-o parte din muncă. Și totuși, ce strâns se ținea de K.! De ce? Oare din simpatie personală față de unchiul lui K., sau mai degrabă fiindcă socotea într-adevăr procesul lui K. drept o afacere senzațională datorită căreia putea spera să se evidențieze, fie față de K., fie — și posibilitatea aceasta nu trebuie nici ea exclusă — față de prietenii lui de la tribunal? Cu oricâtă brutalitate l-ar fi examinat K., atitudinea maestrului Huld nu-i spunea nimic. Aproape s-ar fi putut crede că avocatul își masca sentimentele dinadins, ca să aștepte efectul cuvintelor; luând însă tăcerea lui K. drept mai favorabilă decât era în realitate, maestrul Huld continuă:
— Nu se poate să nu fi observat că deși am un cabinet atât de mare, nu folosesc secretari. Pe vremuri, era altfel; a fost un timp când aveam angajați câțiva tineri juriști, dar astăzi lucrez singur. Asta se datorește în parte modificării clientelei mele — căci mă limitez din ce în ce mai mult la cazuri asemănătoare cu al dumitale — și în parte experienței pe care am dobândit-o în aceste probleme. Mi-am dat seama că nu puteam încredința nimănui grija de-a se ocupa de lucrări fără riscul de-a păcătui împotriva clientelei mele sau a îndatoririlor pe care mi le asumam. Pentru a face însă totul eu însumi, așa cum hotărâsem, eram silit să resping aproape toate solicitările oamenilor veniți să mă caute și să nu cedez decât celor pe care îi simțeam apropiați sufletește; dar să lăsăm; nu-i nevoie să cauți prea departe ca să găsești atâția indivizi în stare să se repeadă la cea mai mică firimitură. Și totuși, m-a îmbolnăvit munca prea intensă. Cu toate astea nu-mi regret hotărârea; poate că trebuia să refuz și mai multe procese decât am refuzat, dar, oricum, am avut bucuria să constat că nu greșisem deloc dăruindu-mă celor pe care le acceptasem; eforturile mi-au fost încununate de succes. Am citit într-o zi o frază foarte frumoasă, care caracterizează perfect deosebirea dintre un avocat de procese obișnuite și-un avocat de procese cum sunt cele de care mă ocup eu acum: primul își conduce clientul pe-un fir de ață, până la sentință; dar al doilea îl ia pe umeri de la bun început și-l duce în spinare, fără să-l lase, până la sentință și dincolo de ea. Și chiar așa este. Dar poate că mă înșelam puțin spunând că nu regret niciodată munca asta uriașă. Când ea nu e înțeleasă cum trebuie, ca în cazul dumitale, atunci da, aproape că încep să regret.
Cuvintele avocatului izbutiră mai mult să sporească nerăbdarea lui K., decât să-l convingă: după tonul maestrului Huld putea să bănuiască ce l-ar fi așteptat dacă ceda; aveau să reînceapă încurajările, să i se spună din nou că întâmpinarea progresează, că funcționarii tribunalului par mai binevoitori, dar că există de asemenea și mari dificultăți care se pun în cale... Într-un cuvânt, avea să-i fie scos din nou la iveală, pentru a suta oară, tot ce știa până la saturație; aveau să-i fie din nou legănate speranțele amăgitoare, avea să fie din nou chinuit de amenințări tainice și nesigure. Și pentru că trebuia să termine o dată, K. spuse:
— Ce-ți propui să faci dacă vei continua să te ocupi de procesul meu?
Avocatul acceptă chiar și întrebarea asta jignitoare și-i răspunse:
— Am să continui demersurile pe care le-am început pentru dumneata.
— Asta îmi și închipuiam, spuse K. Inutil să mai insiști.
— Am să mai fac o încercare, spuse avocatul, ca și cum el ar fi avut de suferit necazurile de care se plângea K. Într-adevăr, cred că dacă ai ajuns nu numai la aprecierea greșită a asistenței mele juridice, ci chiar să te porți așa cum te porți în general față de proces, de vină e faptul că ai fost prea bine tratat, așa acuzat cum ești, sau mai degrabă că ai fost tratat cu neglijență, o neglijență aparentă, se înțelege. Un motiv a existat, evident, dar de multe ori e mai bine să fii în lanțuri decât liber. Dacă ți-aș arăta cum sunt tratați ceilalți acuzați, te-ai alege poate cu o învățătură. Ai să vezi; îl chem acum pe Block, deschide ușa și așază-te aici, lângă noptieră.
— Cu plăcere, spuse K. și făcu ce îi ceruse avocatul.
Să învețe era dispus oricând. Dar, ca să nu lase nimic la voia întâmplării, îl mai întrebă pe maestrul Huld:
— Știi că renunț la serviciile dumitale?
— Da, spuse avocatul, dar e o hotărâre asupra căreia poți să revii chiar astăzi.
Maestrul Huld se întinse iar pe pat, se acoperi cu pilota până la genunchi, se întoarse cu fața la perete, apoi sună.
Leni apăru imediat și aruncă o privire rapidă, încercând să vadă ce se întâmplase; faptul că-l văzu pe K. stând liniștit la căpătâiul avocatului o făcu să creadă că totul era în ordine. K. o privea fix; ea îi zâmbi.
— Caută-l pe Block, spuse avocatul.
Dar în loc să se ducă după Block, Leni se mulțumi să strige din prag:
— Block! La avocat!
Apoi, profitând probabil de faptul că avocatul stătea mereu cu fața la perete fără să-i pese de ce se întâmpla, se strecură după scaunul lui K. Din clipa aceea, îl enervă întruna, aplecându-se peste spătar sau mângâindu-i părul și obrajii, cu multă duioșie și, în orice caz, cu multă prudență.
Scos din sărite, K. încercă s-o împiedice și-i apucă mâna pe care până la urmă, după oarecare rezistență, ea i-o lăsă.
Block sosise imediat ce fusese chemat, dar rămăsese în prag și părea că se întreabă dacă să intre sau nu. Își ridica întruna sprâncenele și-și înclina capul de parcă ar fi pândit ceva, așteptând, fără îndoială, să fie repetat ordinul. K. ar fi vrut să-l încurajeze să se apropie, dar hotărâse s-o rupă definitiv nu numai cu avocatul, ci și cu toți câți se aflau în casa lui; de aceea rămase neclintit. Leni tăcea și ea. Văzând până la urmă că nu-l alungă nimeni, Block intră pe vârful picioarelor, îngrijorat, crispându-și pumnii pe care îi ținea la spate. Ușa o lăsase deschisă ca să poată fugi la primul semn de pericol.
Pe K. nu-l văzu. N-avea ochi decât pentru pilota înaltă sub care nu putea nici măcar să-l zărească pe avocatul chircit lângă perete. Dar maestrul Huld făcu să i se audă glasul:
— Block e aici? întrebă el.
Întrebarea aceasta îl izbi pe Block — care făcuse jumătate din drum — în plin piept, apoi în plin spate: negustorul se clătină și, oprindu-se cu spinarea încovoiată, spuse:
— La ordinele dumneavoastră.
— Ce dorești? întrebă avocatul. Vii într-un moment cu totul nepotrivit.
— N-am fost chemat? întrebă Block mai mult pentru sine decât pentru avocat. Și, ridicând mâinile ca să se apere, se pregăti să fugă afară din cameră.
— Ai fost chemat, spuse avocatul, dar asta nu te împiedică să vii într-un moment cât se poate de nepotrivit.
Și după o clipă de tăcere, adăugă:
— Vii totdeauna în momente nepotrivite.
De când începuse avocatul să vorbească, Block nu se mai uita spre pat; holba ochii spre nu știu care colț al camerei și se mulțumea să asculte, ca și cum privirea piezișă a celui care vorbea l-ar fi orbit prea tare ca s-o poată suporta. Dar nici de ascultat nu putea să asculte prea ușor, căci maestrul Huld vorbea cu fața la perete, încet și foarte repede.
— Vreți să plec? întrebă Block.
— Dacă tot ești aici, poți să rămâi, spuse avocatul.
S-ar fi putut crede că maestrul Huld, în loc să îndeplinească dorința clientului, l-ar fi amenințat cu bătaia, căci Block începu să tremure cu adevărat.
— Am fost ieri să-l văd pe-al treilea judecător, care îmi e prieten, spuse avocatul, și, încet, încet, am adus vorba despre tine. Vrei să știi ce mi-a spus?
— O, da, vă rog! spuse Block.
Și cum avocatul nu se pregătea să-i spună, își repetă rugămintea aplecându-se înainte ca și cum ar fi vrut să îngenuncheze. Dar K. se răsti furios.
— Ce faci acolo? strigă el.
Și cum Leni încercă să-l împiedice să strige, K. îi apucă și cealaltă mână, cu un gest deloc drăgăstos, iar Leni începu să geamă, căutând să scape din strânsoare.
Dar cel care primi pedeapsa pentru strigătul lui K. fu Block, căci maestrul Huld îl întrebă:
— Cine e avocatul tău?
— Dumneavoastră.
— Și în afară de mine? întrebă avocatul.
— Nimeni, spuse Block.
— Atunci nu te mai supune nimănui în afară de mine.
Block păru cu totul de acord; îi aruncă lui K. o privire înveninată și clătină din cap spre el. Dacă gestul i-ar fi fost tălmăcit în cuvinte, s-ar fi putut auzi o serie de injurii foarte grosolane. Și cu un asemenea om voise K. să discute prietenește despre propriul lui proces!
— N-am să te mai deranjez, îi spuse K., sprijinindu-se de spătarul scaunului. Cazi în genunchi, târăște-te în patru labe, fă ce poftești. Mie nu-mi mai pasă.
Dar Block avea simțul onoarei, cel puțin față de K.; de aceea se repezi spre el agitându-și pumnii și ridicând glasul, atâta cât îndrăznea în fața avocatului:
— Dumneata n-ai dreptul să-mi vorbești așa, asta nu ți-e permis! De ce mă jignești? Și, culmea, aici, în fața domnului avocat care ne tolerează și pe dumneata și pe mine, din milă! Nu-mi ești cu nimic superior, căci și dumneata ești acuzat, și dumneata ai un proces. Iar dacă rămâi totuși un domn, să știi că și eu sunt un domn, dacă nu chiar mai mare decât dumneata. Și vreau, când vorbește cineva cu mine, să mi se adreseze ca unui domn, mai ales dumneata. Dacă te consideri preferat, fiindcă aici ți se dă voie să stai jos și să asculți liniștit pe când eu mă târăsc în patru labe (ca să folosesc expresia dumitale), îți amintesc vechiul dicton juridic: „Pentru un suspect mișcarea e mai bună decât repausul, căci cel care stă locului riscă totdeauna, fără să știe, să se afle pe un taler al balanței și să fie cântărit cu greutatea păcatelor sale”.
K. nu spuse nimic; rămase acolo, mirat, în fața tulburării clientului. De câte ori nu-și schimbase Block atitudinea numai de-o oră încoace! Oare procesul său îl arunca așa, de colo-colo, și-l împiedica să vadă cine-i e prieten și cine-i e dușman? Nu vedea că avocatul îl umilea intenționat, numai ca să se laude față de K., să-i arate câtă putere are și, poate, să încerce astfel să-l subjuge și pe el? Dar dacă Block nu e în stare să-și dea seama, sau dacă se teme atât de mult de maestrul Huld încât nici înțelegerea situației nu-i folosește la nimic, cum se face că rămâne, totuși, destul de viclean sau de curajos ca să-l înșele pe avocat, tăinuindu-i faptul că-și mai luase și alți apărători în afară de el? Și cum de îndrăznea să-l atace pe K. deși știa foarte bine că acesta putea să trădeze în orice moment primejdioasa lui taină? Dar Block îndrăzni și mai mult căci, îndreptându-se spre patul maestrului Huld, începu chiar să se plângă de K.:
— Domnule avocat, spuse el, ați auzit cum îmi vorbește omul acesta? Durata procesului său mai poate fi încă socotită cu orele și el ar vrea de pe acum să-mi dea sfaturi, mie care am un proces de cinci ani. Ba are chiar curajul să mă insulte. Nu știe nimic și mă insultă, pe mine care, pe cât mi-au permis slabele mele puteri, am studiat cu toată seriozitatea ce cer buna-cuviință, datoria și tradițiile juridice.
— Să nu-ți pese de nimeni, spuse avocatul. Fă ce ți se pare just.
— Sigur, spuse Block ca pentru a se încuraja singur; și îndrăznind să arunce o privire spre avocat, îngenunche lângă patul lui.
— Sunt în genunchi, avocatul meu! strigă el.
Dar avocatul tăcu. Block mângâie prudent cu o mână pilota. În tăcerea care domnea, Leni, smulgându-se din mâinile lui K., spuse cu glas tare:
— Mă doare, lasă-mă. Vreau să mă duc la Block.
Și, îndreptându-se spre Block, se așeză pe marginea patului. Block, fericit de venirea ei, o rugă imediat prin gesturi extrem de agitate, dar mute, să intervină pentru el pe lângă avocat.
Vădit lucru, avea nevoie urgentă de comunicările maestrului Huld, dar poate că-i trebuiau numai ca să le pună pur și simplu la dispoziția celorlalți apărători. Leni probabil că știa cum trebuie luat avocatul; arătă mâna maestrului Huld și-și țuguie buzele ca pentru sărut. Block sărută imediat mâna avocatului, ba chiar, la îndemnul lui Leni, repetă gestul acesta încă de două ori. Dar avocatul tăcea întruna. Atunci Leni se plecă peste el — și în mișcarea aceasta i se văzură minunatele forme ale trupului — apoi, înclinată adânc peste fața maestrului Huld, îi mângâie părul lung și alb. Gestul ei îl obligă pe bătrân să-i răspundă:
— Mă tem să-i spun.
Iar ceilalți îl văzură mișcând din cap, poate ca să simtă mai bine mângâierea mâinii femeiești. Block asculta, cu fruntea plecată, ca și cum ar fi făcut un lucru interzis.
— De ce te temi? întrebă Leni.
K. avea impresia că asistă la un dialog pregătit dinainte, un dialog care pesemne că mai fusese repetat și se va mai repeta încă de multe ori, un dialog care nu putea să-și păstreze noutatea decât pentru Block.
— Cum s-a purtat astăzi? întrebă avocatul, în loc să răspundă.
Înainte de-a vorbi, Leni se uită la Block și-l lăsă o clipă să-și întindă brațele spre ea și să-și frângă degetele într-un gest de rugă. În cele din urmă dădu, serioasă, din cap; apoi se întoarse spre avocat și spuse:
— A fost cuminte și sârguincios.
Acolo se afla un negustor în vârstă, un om cu barbă mare; și omul acela se ruga de-o fată să-i dea notă bună la purtare!
Orice intenții ascunse ar fi avut, nimic nu putea să-l justifice față de cei care asistau la scena aceasta. K. nu putea pricepe cum de-i trecuse prin minte avocatului că l-ar putea câștiga și pe el dându-i o asemenea reprezentație. Dacă nu l-ar fi convins până atunci să se despartă de el, ar fi izbutit acum s-o facă. Scena la care asista aproape că-l înjosea pe spectator. Iată deci rezultatul metodei avocatului la care, din fericire, K. nu fusese expus prea multă vreme: datorită ei, clientul sfârșea prin a uita de întreaga lume și a nu mai spera decât să se târască până la capătul procesului prin labirintul acesta rușinos. Nu mai era un client, ci un câine al avocatului. Iar dacă avocatul i-ar fi poruncit să se târască sub pat și să latre de-acolo ca din fundul unui coteț, ar fi făcut-o cu plăcere.
K. asculta și cântărea cuvintele, rămânând totodată deasupra scenei, ca și cum ar fi avut sarcina să înregistreze exact tot ce se spunea acolo, ca să raporteze mai sus.
— Ce-a făcut toată ziua? întrebă avocatul.
— L-am încuiat în camera servitoarei, unde stă de obicei, ca să nu mă deranjeze, răspunse Leni. Din când în când am putut să văd prin lucarnă ce făcea. A stat tot timpul în genunchi, pe pat; pusese pe marginea ferestrei scrierile pe care i le-ai împrumutat și le citea de zor. Mi-a făcut o impresie bună, căci fereastra dă numai spre curtea interioară, de aerisire, și prin ea aproape că nu pătrunde lumina. Dar cum el citea, totuși, mi-am dat seama cât e de ascultător.
— Asta mă bucură, spuse avocatul. Dar citea în mod inteligent?
Pe când Leni și avocatul vorbeau, Block își mișca necontenit buzele; fără îndoială că formula răspunsurile pe care ar fi dorit să le dea Leni.
— N-aș putea să răspund cu toată certitudinea, spuse Leni. În orice caz, am văzut că studia sârguincios. A citit toată ziua una și aceeași pagină, urmărind rândurile cu degetul. De câte ori îl priveam ofta de parcă lectura i-ar fi pricinuit mari greutăți. Pesemne că scrierile pe care i le-ai împrumutat sunt greu de înțeles.
— Da, spuse avocatul, așa sunt; și nici nu cred că înțelege mare lucru din ele. N-au alt rost decât să-i dea o idee despre dificultățile luptei pe care o duc în apărarea lui. Și pentru cine m-am aruncat eu în lupta aceasta grea? Pentru — e aproape ridicol să spun — pentru un oarecare Block. Trebuie să învețe să înțeleagă ce înseamnă asta. A studiat fără întrerupere?
— Aproape fără întrerupere, răspunse Leni. O singură dată m-a rugat să-i dau apă de băut. I-am întins un pahar, prin lucarnă. Apoi, la opt, i-am dat drumul și l-am pus să mănânce.
Block îl privea pe K. dintr-o parte, de parcă s-ar fi povestit despre el că săvârșise cine știe ce fapte glorioase, care nu se putea să nu-i impresioneze pe cei ce le ascultau. Părea acum plin de speranțe, își mai recăpătase încrederea în sine, se mișca, din când în când, în genunchi. De aceea se observă și mai clar cum încremeni când maestrul Huld spuse:
— Tu îl lauzi, și tocmai din pricina asta îmi vine mai greu să vorbesc. Căci judecătorul nu s-a pronunțat favorabil nici despre el, nici despre procesul lui.
— Nu s-a pronunțat favorabil? spuse Leni. Cum se poate?
Block o privi atât de încordat, încât ai fi crezut că-i atribuia lui Leni puterea de-a mai întoarce încă în favoarea lui cuvintele pe care judecătorul le rostise totuși de multă vreme.
— Nu, spuse avocatul, nu s-a pronunțat favorabil. Ba chiar a părut neplăcut surprins când am început să-i vorbesc despre Block. „Nu-mi vorbiți despre Block”, mi-a spus el. „E clientul meu”, i-am răspuns. „Îl lăsați să abuzeze de dumneavoastră”, a mai spus el. „Nu cred că procesul lui e pierdut”, i-am replicat. „Îl lăsați să abuzeze de dumneavoastră”, a repetat el. „Nu cred, i-am răspuns eu. Block lucrează cu multă sârguință pentru procesul său, se ocupă tot timpul de el; aproape că locuiește la mine, ca să fie mereu la curent. O asemenea sârguință nu se găsește pe toate drumurile. Firește, ca persoană, e cam neplăcut; are maniere urâte și, pe deasupra, mai e și murdar, dar din punct de vedere procesual e într-adevăr ireproșabil.” Spunând ireproșabil exageram, intenționat. Dar el mi-a răspuns: „Block e un șmecher și atâta tot. A acumulat multă experiență și știe cum să-și tărăgăneze procesul. Dar ignoranța îi e și mai mare decât viclenia. Ce-ar zice dacă ar afla că procesul lui n-a început încă și nici n-a sunat măcar clopoțelul de început?” Liniște, Block, adăugă maestrul Huld, căci Block începuse să se ridice pe genunchii lui nesiguri, fără îndoială ca să ceară o lămurire.
Era pentru prima oară când avocatul i se adresa direct, vorbindu-i mai pe îndelete. Maestrul Huld privea cu ochi obosiți jumătate în gol, jumătate spre Block, care se lăsă din nou să cadă în genunchi sub impresia privirii acestuia.
— Declarațiile judecătorului, continuă maestrul Huld, n-au nicio importanță pentru tine. Nu te mai speria de fiecare cuvânt. Dacă mai văd că faci așa, nu-ți mai spun niciodată nimic. Nu pot scăpa o frază fără să privești ca și cum ți s-ar rosti condamnarea definitivă. Ar trebui să roșești că te porți așa în fața clientului meu. Îi zdruncini încrederea pe care o are în mine. Ce ai vrea? Nu ești încă viu? Nu ești încă sub ocrotirea mea? Stupidă spaimă! Ai citit nu mai știu unde că sentința de condamnare vine în multe cazuri cu totul pe neprevăzute și poate fi rostită de indiferent ce gură. Cu multe rezerve, evident, lucrul acesta e adevărat, dar la fel de adevărat e că-mi e silă de spaima ta și văd în ea o regretabilă lipsă de încredere. În definitiv, ce ți-am spus? Am repetat cuvintele unui judecător. Știi bine că în jurul litigiilor se adună opiniile cele mai felurite. Judecătorul acesta, de pildă, consideră începutul procesului la un alt moment decât îl consider eu. Divergență de păreri, atâta tot. O veche tradiție cere ca la un anumit moment al procesului să sune clopoțelul. În ochii judecătorului, lucrurile abia atunci încep. N-o să-ți înșir toate argumentele care infirmă părerea aceasta, de altfel nici n-ai înțelege mare lucru; mulțumește-te doar să afli că există numeroase argumente împotriva ei.
Încurcat, Block începu să scarpine blana așternută în fața patului. Spaima pricinuită de spusele judecătorului îl făcea să-și uite din când în când sclavajul în care era ținut de maestrul Huld, și atunci nu se mai gândea decât la sine și răsucea pe toate părțile cuvintele judecătorului.
— Block, spuse Leni cu un ton de dojană, trăgându-l ușor în sus de gulerul hainei, acum lasă blana și ascultă-l pe avocat...