În ajunul zilei în care K. împlinea treizeci și unu de ani — era cam pe la nouă seara, ora liniștii pe străzi — doi domni se prezentară la locuința lui. În redingotă, palizi și grași, cei doi domni purtau țilindre înalte care păreau țintuite pe țestele lor. Fiecare dintre ei voia să-l lase pe celălalt să treacă primul; domnii schimbară la intrarea apartamentului câteva politeți mărunte, reluându-le și amplificându-le în fața ușii de la odaia lui K.
Deși vizita nu-i fusese anunțată, K., îmbrăcat și el în negru, stătea pe-un scaun, lângă ușă, cu atitudinea unui domn care așteaptă pe cineva, și-și punea în momentul acela o pereche de mănuși noi ale căror degete se mulau pe degetele lui. El se ridică imediat, îi privi curios pe cei doi domni și spuse:
— Așadar, dumneavoastră mi-ați fost trimiși.
Cei doi domni aprobară dând ușor din cap și arătând unul spre altul cu țilindrul pe care fiecare dintre ei îl ținea acum în mână. K. își mărturisi că nu vizita aceasta o aștepta, se duse la fereastră și mai privi o dată strada mohorâtă. Pe partea cealaltă, aproape toate ferestrele erau întunecate ca și a lui; multe dintre ele aveau perdelele trase. La o fereastră luminată de la etaj se jucau câțiva copilași; strânși laolaltă după un grilaj și incapabili încă să-și părăsească locurile, copilașii își întindeau unul spre altul mânuțele.
„Mi-au trimis niște actori bătrâni și de mâna a doua, își spuse K. întorcându-se spre cei doi domni ca să se mai convingă o dată. Încearcă să sfârșească ieftin cu mine.”
Apoi, întorcându-se brusc spre ei, îi întrebă:
— La ce teatru jucați?
— Teatru? întrebă unul dintre domni cerându-i sfat celuilalt, cu o contracție a gurii.
Celălalt se purta ca un mut care lupta împotriva organismului său rebel.
„Nu sunt pregătiți să fie întrebați”, își spuse K.
Și se duse să-și ia pălăria.
Încă de pe scară cei doi domni vrură să-i apuce brațele, iar el spuse:
— Pe stradă, pe stradă, nu sunt bolnav.
Imediat ce ajunseră în stradă, cei doi îl înhățară în modul cel mai ciudat. K. nu se mai plimbase așa niciodată, cu nimeni. Cei doi își lipiseră umerii pe după ai lui, și, în loc să-i dea brațul, încolăciseră brațele lui K. în toată lungimea lor, menținându-le cu palmele în jos printr-o strânsoare metodică, irezistibilă, rod al unui antrenament îndelung. K. mergea țeapăn între ei; toți trei formau acum un astfel de bloc încât ar fi fost imposibil să-l strivești pe unul fără să-i zdrobești și pe ceilalți doi. Realizau împreună o coeziune care, în general, nu poate fi obținută decât cu materia moartă. De câteva ori, când treceau pe sub vreun felinar, K. încercă, oricât de greu îi venea cu oamenii aceștia care îl strângeau între ei, să-și vadă însoțitorii mai bine decât putuse la lumina slabă a camerei lui. „Poate că sunt tenori”, se gândi el văzându-le gușile duble. Curățenia de pe fețele lor îi făcea greață. Se mai vedeau încă urmele mâinii săpunite care li se plimbase pe la colțurile pleoapelor, care le frecase buzele de sus și le râcâise cutele din bărbie.
Văzând acestea, K. se opri; cei doi făcură și ei la fel; se aflau acum la marginea unei piețe pustii, împodobită cu spații de iarbă și de flori.
— De ce v-au trimis tocmai pe dumneavoastră? întrebă K. mai mult strigând decât vorbind.
Cei doi domni pesemne că nu știau ce să răspundă și rămaseră în așteptare, lăsând să le atârne brațul liber, cum fac infirmierii când bolnavul pe care-l plimbă vrea să se odihnească.
— N-am să merg mai departe, spuse K., vrând să-i încerce.
De data aceasta, cei doi domni n-aveau nevoie să răspundă; era de ajuns să nu-și slăbească strânsoarea și să caute să-l miște pe K. din loc ridicându-l; dar K. rezistă. „N-o să mai am nevoie de multă putere; am s-o folosesc acum, pe toată”, își spuse el. Și se gândi la muștele care încearcă să-și smulgă piciorușele când vor să scape de pe hârtia lipicioasă. „Dumnealor au să aibă de furcă cu mine”, își spuse el.
În clipa aceea, domnișoara Bürstner se ivi brusc, urcând treptele unei ulicioare joase care dădea în piață. Poate că la urma urmei n-o fi fost chiar ea, dar asemănarea era, fără îndoială, foarte mare. De altfel, lui K. puțin îi păsa dacă era într-adevăr domnișoara Bürstner; acum, el nu se mai gândea decât la inutilitatea rezistenței. Nimic nu mai putea fi eroic nici dacă rezista, nici dacă le făcea greutăți celor doi domni și nici dacă, apărându-se, mai încerca să se bucure de-o ultimă licărire de viață. Porni deci din nou, și bucuria pe care o pricinui astfel celor doi domni se reflectă și pe fața lui. Cei doi domni îl lăsau acum să aleagă el direcția și K. îi duse pe drumul urmat de domnișoara Bürstner, nu ca s-o ajungă din urmă și nici fiindcă ar fi vrut s-o vadă cât mai mult timp cu putință, ci pur și simplu ca să nu uite avertismentul pe care ea îl reprezenta pentru el.
„Singurul lucru pe care îl mai pot face acum, își spunea K. — și sincronismul pașilor lui și al celor doi domni îi confirma gândurile —, singurul lucru pe care îl mai pot face acum este să-mi păstrez până la capăt claritatea minții. Totdeauna am vrut ca în lumea asta să duc la liman douăzeci de lucruri deodată și, ca o culme, pentru un scop care nu era lăudabil. A fost o greșeală: să dovedesc oare acum că n-am învățat nimic nici dintr-un an de proces? Să plec oare ca un imbecil care n-a fost niciodată în stare să înțeleagă nimic? Să las să se spună despre mine că la începutul procesului voiam să-l sfârșesc și că la sfârșit nu voiam decât să-l reîncep? Nu vreau să se spună asta. Sunt recunoscător că mi s-au dat astfel domnii aceștia pe jumătate muți, incapabili să înțeleagă ceva, și că a fost lăsată pe seama mea grija de a-mi spune mie însumi ceea ce trebuie.”
Între timp, tânăra după care mergeau trecuse pe-o străduță laterală, dar K., putând acum să se lipsească de ea, se lăsă cu totul în voia însoțitorilor săi. Complet de acord toți trei de-acum înainte, trecură împreună peste un pod scăldat în lumina lunii; cei doi domni se supuneau docili celor mai neînsemnate mișcări ale lui K.; la un moment dat, când K. se întoarse spre parapet, ei îi urmară indicațiile și făcură front cu fața spre râu. Apa care lucea și tremura în lumina lunii se desfăcea în jurul unui mic ostrov pe care se înghesuia verdeața arborilor și a tufelor. Pe sub arbori se întindeau, nevăzute acum, alei de pietriș, mărginite de bănci comode, pe care K. se odihnise și se desfătase adesea în timpul verii.
— Nu voiam să mă opresc, le spuse el celor doi însoțitori, oarecum rușinat de docilitatea lor.
În spatele lui K., unul dintre ei păru să-i facă celuilalt un semn de reproș în legătură cu popasul care ar fi putut să fie greșit înțeles, apoi își continuară drumul.
După un timp, ajunseră pe niște străzi în pantă unde, ici-colo, se zărea câte un polițist stând locului sau făcându-și patrularea obișnuită; polițiștii erau când departe, când foarte aproape. Unul dintre ei avea o mustață stufoasă și-și ținea mâna pe mânerul sabiei; se apropie intenționat de grupul celor trei, care i se păruse suspect. Însoțitorii lui K. se opriră, polițistul părea gata să deschidă gura, dar K. îi duse înainte cu forța pe cei doi domni. Și se întoarse de mai multe ori, prudent, ca să vadă dacă nu erau urmăriți; imediat ce trecu însă pe după un colț care îi ascundea de polițiști, începu să alerge cât îl țineau picioarele, iar cei doi fură obligați să facă același lucru, gâfâind din greu.
Așa ieșiră din oraș căci, în partea aceea, la capătul străzilor, câmpia începea brusc. O carieră de piatră, mică, pustie și părăsită, se deschidea în apropierea unei case cu aspect încă foarte urban. Acolo cei doi domni se opriră, fie pentru că locul acela fusese de la bun început ținta lor, fie pentru că se simțeau prea istoviți ca să poată alerga mai departe. Și-i dădură drumul lui K. El așteptă fără să spună un cuvânt, iar cei doi domni își scoaseră țilindrele și-și șterseră cu batista sudoarea de pe frunte, cercetând în același timp cariera. Lumina lunii scălda totul cu liniștea aceea firească, nedăruită niciunei alte lumini.
După ce făcură între ei câteva schimburi de politeți ca să hotărască cine să aibă precădere la îndeplinirea misiunii — cei doi domni păreau să fi primit o misiune comună —, unul dintre ei se apropie de K. și-i scoase haina, vesta și cămașa. Pe K. îl trecură, fără să vrea, fiorii; domnul îi dădu o ușoară palmă de încurajare, pe spate, apoi îi împături cu grijă haina, vesta și cămașa, ca pe niște lucruri de care avea să mai fie nevoie, chiar dacă nu foarte curând; apoi, ca să nu-l expună pe K. nemișcat aerului rece al nopții, îl luă de braț și începu să umble de colo-colo cu el, pe când celălalt domn căuta prin carieră un loc potrivit. Când locul fu găsit, cel care căutase îi făcu semn colegului său care îl aduse pe K. acolo. Locul se afla chiar la marginea carierei; la picioarele lor se mai vedea încă o piatră de curând smulsă. Cei doi domni îl așezară jos pe K., îl proptiră de piatră și-i puseră capul deasupra. În ciuda silinței pe care și-o dădeau amândoi și a bunăvoinței lui K., poziția lui rămânea totuși extrem de forțată și de neverosimilă. De aceea unul dintre domni îl rugă pe celălalt să-i lase pe seama lui, pentru o clipă, grija de a-l așeza pe K., dar lucrurile tot nu merseră mai bine. Până la urmă îl lăsară într-o poziție care nu era nici măcar cea mai bună dintre cele obținute mai înainte. Unul dintre domni își descheie apoi redingota și scoase dintr-o teacă prinsă de centura pe care o purta în jurul vestei un cuțit de măcelar, lung și subțire, cu două tăișuri, îl ținu câteva clipe în sus și-i cercetă lama la lumină. Urmară aceleași groaznice schimburi de politeți ca și mai înainte; unul dintre ei, întinzând mâna pe deasupra lui K., îi dădu celuilalt cuțitul, iar celălalt i-l înapoie în același fel. K. știa foarte bine că datoria lui ar fi fost să ia el însuși cuțitul, când îi trecea pe deasupra, și să și-l înfigă în trup. Dar nu făcu asta ci, dimpotrivă, își întoarse gâtul încă liber și privi în jurul lui. Dacă nu putea să-și susțină rolul până la capăt, dacă nu putea să scutească autoritățile de toată munca, răspunderea pentru această ultimă vină o purta cel care îi refuzase restul forțelor necesare ca s-o facă. Privirea îi căzu pe ultimul etaj al casei de lângă carieră. Acolo, sus, cele două jumătăți ale unei ferestre se deschiseră pe neașteptate, ca o lumină care țâșnește în întuneric; un om — atât de subțire și de șters la distanța și la înălțimea aceea — se plecă brusc în afară, aruncându-și brațele înainte. Cine putea să fie? Un prieten? Un suflet bun? Un om care participa la nenorocirea lui? Cineva care voia să-l ajute? Era unul singur? Erau toți? Mai exista acolo un ajutor? Existau obiecții care fuseseră uitate? Firește că da. Logica, chiar și cea mai de neclintit, nu rezistă în fața unui om care vrea să trăiască. Unde era judecătorul pe care nu-l văzuse niciodată? Unde era tribunalul suprem la care nu ajunsese niciodată? K. își ridică mâinile și-și răschiră toate degetele.
Dar unul dintre cei doi îl apucă tocmai atunci de gât, pe când celălalt îi înfipse cuțitul adânc în inimă și i-l răsuci acolo de două ori. Cu ochii care i se stingeau, K. îi mai văzu pe cei doi domni, aplecați peste fața lui, cum priveau deznodământul, obraz lângă obraz.
— Ca un câine! spuse el, și era ca și cum rușinea ar fi trebuit să-i supraviețuiască.