Dintr-o dată, la masa de prânz, lui K. îi veni în minte să-și viziteze mama. Primăvara era pe sfârșite și, odată cu ea, se încheia al treilea an de când nu-și mai văzuse mama. Îl rugase atunci să-i facă o vizită de ziua lui de naștere; în ciuda unor impedimente el cedase acestei rugăminți și chiar îi promisese mamei că aveau să petreacă împreună fiecare aniversare. Deja de două ori nu-și ținuse promisiunea. Dar acum nu mai voia să-și aștepte aniversarea, deși până atunci nu mai erau decât paisprezece zile; voia să plece imediat.
Își spuse, ce-i drept, că nu exista niciun motiv special să plece tocmai acum; dimpotrivă, veștile care-i parveneau regulat, la fiecare două luni, de la vărul său care se ocupa cu negustoria în orășelul acela și administra banii pe care K. îi trimitea pentru mama sa, veștile deci erau mai liniștitoare ca oricând. Ce-i drept, pe mama o lăsase lumina ochilor, dar după consultul medicilor, K. se aștepta de ani de zile la acest lucru. În schimb, starea ei generală se ameliorase, diversele neajunsuri ale bătrâneții în loc să se amplifice se diminuaseră sau, oricum, ea le acuza mai puțin. După opinia vărului, acest fenomen era determinat, poate, de faptul că devenise peste măsură de evlavioasă în ultimii ani — încă de la ultima vizită K. remarcase, aproape cu dezgust, ușoare semne în acest sens. Într-o scrisoare vărul înfățișase foarte plastic cum bătrâna, care mai înainte de-abia se târa, pășea acum fără probleme la brațul lui când o însoțea duminica la biserică. În plus, asemenea vești erau demne de crezare, căci în mod obișnuit vărul lui era fricos, iar în scrisorile sale avea tendința să exagereze mai curând răul decât binele.
Dar oricum ar fi fost, K. se hotărâse acum să plece; printre alte lucruri neplăcute constatase mai nou că avea o anumită sensibilitate, o înclinație aproape fără temei de a ceda propriilor dorințe. Ei bine, în cazul de față, acest defect slujea măcar unui scop nobil!
Se duse la fereastră să-și adune puțin gândurile și ceru ca masa să fie strânsă de îndată. Apoi îl trimise pe servitor la doamna Grubach s-o anunțe că domnul procurist pleacă și să-i aducă apoi valijoara în care doamna Grubach pusese ce credea de cuviință.
Apoi îi dădu domnului Kühne câteva însărcinări de afaceri pentru perioada în care va fi absent, dar de data aceasta îl necăji doar vag faptul că domnul Kühne primi însărcinările cu o impolitețe care devenise deja obicei, întorcându-și lateral fața, ca și cum ar ști foarte precis ce avea de făcut și ar suporta această comunicare a sarcinilor numai ca pe o ceremonie.
În fine, K. se duse la director. Când îi solicită acestuia un concediu de două zile întrucât trebuia să meargă la mama sa, directorul îl întrebă firește dacă mama îi era cumva bolnavă.
— Nu, spuse K. fără altă explicație.
Stătea în picioare în mijlocul camerei, cu mâinile la spate. Se gândi încruntându-se: Nu se grăbise oare cu pregătirile pentru călătorie? Nu era mai bine să rămână aici? Ce căuta acolo? Pleca oare din sentimentalism? Poate din sentimentalism rata aici ceva important, ocazia unei intervenții care s-ar putea produce și acum, în fiecare zi, în fiecare ceas, după ce procesul stagnase aparent săptămâni de-a rândul și aproape că nicio înștiințare certă nu ajunsese până la K.?
În plus, n-ar mai speria-o nici pe bătrână, lucru pe care firește că nu intenționa să-l facă, dar care se putea întâmpla foarte ușor, împotriva voinței lui, căci acum multe se întâmplau împotriva voinței lui. Iar mama nici nu-și exprimase dorința să-l vadă. Înainte vreme se repetaseră regulat în scrisorile vărului chemările insistente ale mamei; acum, și chiar de mai mult timp încoace, nici vorbă despre așa ceva. Așadar, nu din cauza mamei pleca; acest lucru era clar.
Dacă pleca însă cu vreo speranță în ceea ce-l privea, era complet nebun, iar acolo, în disperarea finală își va primi răsplata nebuniei. Dar ca și cum toate îndoielile acestea n-ar fi fost ale lui, ci ca și cum alții ar fi căutat să i le vâre în cap, rămase, dezmeticindu-se doar aparent, la decizia de a pleca.
În timpul acesta directorul se aplecase peste un ziar în mod întâmplător sau, ceea ce era mai probabil, dintr-o considerație deosebită față de K.; acum abia, directorul își ridică privirea și, sculându-se în picioare, îi întinse mâna; la urmă, fără a mai pune vreo întrebare, îi ură drum bun.
Mergând de colo-colo, K. îl mai așteptă în birou pe servitor, îl respinse aproape mut pe directorul-adjunct care intră de mai multe ori să se intereseze de motivul călătoriei lui K., și când primi în sfârșit valijoara, se grăbi imediat să coboare la trăsura deja reținută. Nu terminase de coborât când, în ultimul moment, apăru în capătul de sus al scărilor funcționarul Kullich ținând în mână o scrisoare începută, pentru care voia evident să obțină de la K. o indicație. K. îi făcu un semn de refuz cu mâna, dar tont cum era, acest om blond cu capul mare nu înțelese refuzul și goni după K., fluturând hârtia și executând niște sărituri care i-ar fi putut fi fatale. K. era atât de exasperat încât, atunci când Kullich îl ajunse din urmă pe scara exterioară, îi luă scrisoarea din mână și o făcu bucăți. Apoi, când K. se răsuci în trăsură, îl văzu pe Kullich, care probabil că nu-și înțelegea deloc greșeala, stând în același loc și privind în urma trăsurii, în vreme ce lângă el portarul își trase chipiul peste ochi.
Așadar, K. era totuși unul dintre cei mai înalți funcționari ai băncii; dacă el ar tăgădui acest lucru, portarul l-ar contrazice. Iar mama, în ciuda tuturor evenimentelor, îl considera chiar directorul băncii și își păstra convingerea aceasta de ani de zile. După părerea ei, K. nu se putea prăbuși, oricâte prejudicii i se aduseseră prestigiului său. Poate era un semn bun în faptul că tocmai înaintea plecării se convinsese că mai era în stare să smulgă o scrisoare din mâna unui funcționar care avea chiar legături cu tribunalul și apoi să rupă scrisoarea fără nicio scuză. Numai ceea ce i-ar fi făcut cea mai mare plăcere nu putuse să facă: să-i dea lui Kullich doi pumni zdraveni în obrajii rotunzi și palizi.