K. fu anunțat telefonic că duminica următoare avea să aibă loc o mică anchetă în legătură cu cazul lui. I se atrase atenția că instrucția își urma cursul și că de acum înainte asemenea anchete aveau să aibă loc regulat, dacă nu în fiecare săptămână, totuși destul de des. Era necesar ca procesul să se încheie cât mai repede, în interesul tuturor, dar asta nu însemna că interogatoriile n-aveau să fie cât mai minuțioase cu putință, rămânând însă destul de scurte ca să cruțe excesul de oboseală datorat prea marii încordări care îl însoțește.
Iată de ce fusese ales sistemul interogatoriilor scurte și dese.
Cât despre fixarea zilelor de interogatoriu, se dăduse preferință duminicilor, pentru ca nu cumva K. să fie stânjenit în activitatea lui profesională. Se presupusese că el va fi de acord; dacă dorea totuși alte termene, se va încerca, pe cât posibil, să i se facă această concesie, luându-i-se interogatorii noaptea, de pildă; dar un asemenea sistem nu era prea bun, pentru că noaptea K. n-ar fi fost suficient de odihnit; rămâneau deci duminicile, atâta timp cât el n-avea nimic de obiectat. Firește că trebuia să se prezinte neapărat; în privința aceasta orice insistență era inutilă. I se dădu numărul casei unde trebuia să vină, un imobil situat pe-o stradă dintr-un cartier mărginaș, în care K. nu mai fusese niciodată până atunci.
Când primi comunicarea, K. puse receptorul în furcă fără să răspundă; era hotărât ca duminică să se ducă la adresa indicată; i se părea absolut necesar să procedeze așa, acum când acțiunea fusese pornită și când el trebuia să facă față situației. Trebuia ca acest prim interogatoriu să fie și ultimul. Și rămase gânditor lângă aparat până când auzi în spatele lui vocea directorului-adjunct care ar fi vrut să telefoneze dacă nu l-ar fi împiedicat el.
— Vești proaste? întrebă într-o doară directorul-adjunct, nu ca să afle ceva, ci pur și simplu ca să-l îndepărteze pe K. de lângă aparat.
— Nu, nu, răspunse K. și se dădu la o parte, dar nu plecă.
Directorul-adjunct luă receptorul și-i spuse peste umăr lui K., pe când aștepta legătura:
— O întrebare, domnule K.; vrei să-mi faci plăcerea să participi duminică dimineața la o plimbare cu iahtul meu? O să fie multă lume și sunt sigur că ai să-ți găsești multe cunoștințe printre oaspeți. Printre alții, vine și procurorul Hasterer. Vrei să vii? Hai, spune da.
K. încercă să fie atent la ce-i spunea directorul-adjunct. Invitația era aproape un eveniment, căci însemna o tentativă de împăcare din partea superiorului său, cu care el nu se avusese niciodată prea bine, și dovedea importanța locului pe care K. îl ocupa în bancă; ea arăta prețul pe care al doilea conducător al băncii îl punea pe prietenia lui K. sau, cel puțin, imparțialitatea acestuia. Deși directorul rostise invitația pe când aștepta legătura telefonică și fără să lase receptorul din mână, ea constituia o umilire pentru rangul lui superior; dar K. îl făcu să îndure și a doua umilire răspunzându-i:
— Vă mulțumesc foarte mult, dar din păcate duminică dimineață n-am timp, am de îndeplinit o obligație luată dinainte.
— Păcat, spuse directorul-adjunct întorcându-se spre telefon, căci obținuse legătura.
Urmă o convorbire destul de lungă, dar K., distrat, rămase tot timpul lângă telefon. Abia când directorul-adjunct puse receptorul în furcă, tresări și spuse, ca să-și scuze cât de cât prezența inutilă:
— Mi s-a telefonat să mă duc undeva, dar s-a uitat să mi se comunice la ce oră.
— Mai cheamă o dată, spuse directorul-adjunct.
— Nu e chiar atât de important, spuse K., deși afirmația lui diminua valoarea, și așa insuficientă, a scuzei de adineauri.
Directorul-adjunct mai schimbă câteva cuvinte cu el înainte de-a pleca și K. se sili să-i răspundă, deși se gândea la cu totul altceva. Își spunea că, duminica, ar fi fost cel mai bine să se prezinte la ora nouă, căci în zilele de lucru asta e ora la care încep să lucreze tribunalele.
Duminică, vremea fu mohorâtă. K. se simți foarte obosit, fiindcă în ajun stătuse până târziu la restaurant, unde avusese loc sărbătorirea unuia dintre cunoscuții de la masa la care obișnuia să se așeze, iar dimineața se trezise târziu. De aceea nu mai avu timp să chibzuiască și să-și combine diversele planuri făcute în timpul săptămânii, ci se îmbrăcă repede și porni grăbit, fără să-și mai ia micul dejun, spre cartierul care îi fusese indicat. Deși pe drum nu prea avu timp să se uite în jurul lui, dădu cu ochii — în mod ciudat — de Rabensteiner, de Kullich și de Kaminer, cei trei funcționari ai băncii, amestecați în procesul lui. Pe primii doi îi zări într-un tramvai care-i tăia drumul; dar cel de-al treilea, Kaminer, ședea pe terasa unei cafenele împrejmuită cu o balustradă, și se plecă, plin de curiozitate, când K. trecu prin fața lui. Toți trei îl urmăriseră cu privirea, mirați că-și văd superiorul alergând atât de grăbit; dintr-un fel de spirit de bravadă, K. refuzase să ia tramvaiul; simțea că i-ar fi silă să folosească pentru proces cel mai mic ajutor, din partea oricui ar fi venit; nu voia să recurgă la nimeni, ca să fie sigur că nu inițiază pe nimeni în tainele lui; în fine, n-avea deloc chef să se umilească în fața comisiei de anchetă printr-un exces de punctualitate. Până una, alta, făcea tot posibilul să ajungă la ora nouă, deși nu fusese convocat la o oră precisă.
Crezuse că o să recunoască de departe casa, după vreun indiciu despre care nici el nu știa nimic precis sau după vreo mișcare mai deosebită în fața intrării. Dar strada Julius, pe care trebuia să se afle imobilul și la capătul căreia K. se opri o clipă, avea pe ambele părți câte un șir lung de clădiri înalte, uniforme și cenușii, un soi de cazărmi închiriate și locuite de oameni săraci. În dimineața asta de duminică, majoritatea ferestrelor erau ocupate de bărbați care stăteau în cămăși, cu mânecile suflecate și fumau, sau își rezemau cu grijă și cu duioșie pruncii de marginea pervazelor. La celelalte ferestre se înălțau maldăre de cearșafuri, plăpumi, pături și perne, peste care se ivea din când în când capul zburlit al vreunei femei. Locatarii se strigau sau glumeau între ei, de pe o parte pe alta a străzii; o astfel de glumă stârni hohote de râs deasupra lui K. De-a lungul imobilelor, la intervale regulate, se aflau mici prăvălioare cu fructe, carne sau legume, așezate ceva mai jos de nivelul străzii; ca să ajungi la ele trebuia să cobori câteva trepte. În fața lor era un neîntrerupt du-te-vino de femei; câteva dintre ele se opreau pe trepte, ca să flecărească. Un vânzător ambulant, care-și striga marfa către ferestrele de sus, la fel de neatent ca și K., aproape că-l răsturnă cu căruciorul lui plin de fructe și legume. La un moment dat, un gramofon, care-și trăise traiul prin alte cartiere mai bogate, începu să cânte, hârâind îngrozitor.
K. înainta agale pe stradă, ca și cum n-ar mai fi avut de ce să se grăbească, sau ca și cum judecătorul de instrucție l-ar fi văzut prin vreo fereastră și ar fi știut că e prezent. Era ora nouă și câteva minute. Casa indicată se afla cam depărtișor, avea o fațadă neobișnuit de lungă și, mai ales, o poartă de-o lățime și de-o înălțime uriașă. Se vedea cât de colo că poarta fusese construită pe măsura vehiculelor cu mărfuri ale diverselor magazine închise la ora aceea, dar care împrejmuiau curtea și aveau firme cunoscute lui K. prin legătura lor cu banca. Contrar obiceiului, K. studie minuțios toate amănuntele acestea, ba chiar se opri o clipă înainte de-a intra în curte. Lângă el, pe-o ladă, un bărbat desculț citea ziarul. Mai încolo, doi băieți se dădeau în leagăn într-o roabă. În fața cișmelei stătea în picioare o fată firavă, îmbrăcată într-un fel de cămașă de noapte, și se uita la K. în timp ce apa îi umplea găleata. Într-un colț al curții, pe o frânghie prinsă între două geamuri, o familie își întindea rufele; jos, sub frânghie, se afla un bărbat care dirija munca aceasta prin strigăte.
K. se și apropiase de-o scară, convins că pe-acolo trebuia să fie drumul spre camera de anchetă, când se opri deodată observând că, în afară de scara aceea, mai existau în curte încă trei scări, plus un mic gang care probabil răspundea într-o a doua curte. Și se enervă la gândul că nu-i fusese indicat cu precizie locul unde trebuia să meargă; oricum, fusese tratat cu o neglijență ciudată și cu o indiferență revoltătoare; lucrul acesta avea de gând să-l spună tare și răspicat. Până la urmă, porni totuși pe prima scară, repetându-și în gând expresia paznicului Willem care-i spusese că justiția „e atrasă de delicte”, din care ar fi reieșit că biroul căutat trebuia neapărat să se afle la capătul scării alese din întâmplare de el.
Pe când urca scara, K. deranjă câțiva copii care se jucau pe palier și-l priviră urât când trecu printre ei.
„Dacă mai vin pe-aci, își spuse el, trebuie sau să le aduc bomboane ca să-i îndulcesc, sau să-mi aduc bastonul ca să-i bat.”
Cu puțin înainte de-a ajunge la primul etaj, K. trebui chiar să aștepte până când o bilă își încheie traiectoria; doi băiețași, care aveau de pe acum fețe de vagabonzi maturi, îl siliră să stea locului, ținându-l de pantaloni; ca să se descotorosească de ei, K. ar fi trebuit să-i lovească și se temea de țipetele lor.
Adevărata căutare începu însă abia la primul etaj. Cum nu putea să întrebe de biroul comisiei de anchetă, K. inventă un tâmplar Lanz — numele acesta îi veni în minte fiindcă nepotul doamnei Grubach, căpitanul, se numea Lanz — și se hotărî să întrebe la toate ușile dacă nu locuia acolo un tâmplar Lanz, ca să aibă astfel un pretext să se uite înăuntru. Dar își dădu seama că de cele mai multe ori putea să facă asta mult mai ușor decât s-ar fi așteptat, căci aproape toate ușile erau deschise și copiii alergau de colo-colo. Prin ușile deschise se puteau vedea, în general, niște odăițe cu câte o singură fereastră. Odăițele acelea serveau și de bucătărie și de dormitor. Femeile, cu prunci în brațe, se îndeletniceau cu cratițele de pe plite. Fetele ceva mai mărișoare, îmbrăcate doar cu câte un simplu șorț, alergau harnice, părând că rezolvă toate treburile gospodăriei. În toate camerele paturile mai erau încă ocupate de bolnavi, de cei care nu se treziseră încă din somnul de peste noapte, sau de cei care se odihneau îmbrăcați. Când întâlnea vreo ușă încuiată, K. bătea în ea și întreba dacă nu locuia acolo tâmplarul Lanz. Cel mai adesea îi deschidea vreo femeie; după ce-i asculta întrebarea, femeia se adresa cuiva care se ridica în coate, pe pat:
— Domnul întreabă dacă nu locuiește aici un tâmplar Lanz.
— Un tâmplar Lanz? întreba cel din pat.
— Da, răspundea K., deși comisia nu se afla acolo și deci nu mai avea ce căuta la ușa aceea.
Mulți credeau că el ține cu tot dinadinsul să-l găsească pe tâmplarul Lanz, de aceea se gândeau îndelung și-i spuneau până la urmă unde locuia vreun tâmplar, pe care însă nu-l chema Lanz, sau îi spuneau vreun nume vag asemănător cu al lui Lanz, sau întrebau vecinii, sau îl conduceau pe K. până la cine știe ce ușă depărtată unde, după părerea lor, s-ar fi putut să locuiască un asemenea om ca subchiriaș, sau unde locuia cineva care ar fi putut să-i dea indicații mai precise. Până la urmă, K. aproape că nu mai trebui să întrebe; binevoitorii îl târâră din etaj în etaj. K. începuse chiar să regrete că folosise metoda aceasta care la început i se păruse atât de bună. De aceea, înainte de a urca la etajul cinci se hotărî să nu mai caute, își luă rămas bun de la tânărul lucrător care ținea cu multă amabilitate să-l ducă sus, și coborî. Dar se întoarse imediat, mâhnit de inutilitatea încercărilor de până atunci, și bătu la prima ușă de la etajul cinci. Primul lucru pe care-l văzu prin ușa deschisă fu o pendulă care arăta că se și făcuse ora zece.
— Aici locuiește tâmplarul Lanz? întrebă K.
— Poftiți înăuntru, îi spuse o femeie tânără, cu ochi negri, care tocmai clătea într-un lighean rufele unui copil; și-i arătă cu mâna plină de săpun, ușa deschisă a camerei de-alături.
K. crezu că nimerise la o întrunire publică. O mulțime de oameni, cât se poate de feluriți, umplea o încăpere nu prea mare, cu două ferestre, înconjurată, la mică distanță de tavan, de-o galerie, înțesată și ea de lume, și unde spectatorii nu puteau sta decât încovoiați, cu cefele și spinările lipite de plafon. Nimeni nu se sinchisi de intrarea lui.
Găsind că aerul e prea greu, K. ieși din încăpere și-i spuse femeii care, fără îndoială, îl înțelesese greșit:
— V-am întrebat de un anume Lanz, tâmplar de meserie.
— Sigur, îi răspunse femeia. Vă rog să intrați.
K. n-ar fi ascultat-o dacă ea n-ar fi apucat tocmai atunci clanța ușii și nu i-ar fi spus:
— După dumneata trebuie să încui; nu mai are voie nimeni să intre.
— Foarte cuminte, spuse K., dar încăperea e și așa plină. Apoi intră, totuși.
Printre doi bărbați care discutau în dreptul ușii — unul făcea cu amândouă mâinile gestul numărării banilor, celălalt îl privea drept în ochi — o mână îl prinse pe K. Era mâna unui băiețaș cu bujori în obraji.
— Vino, vino, îi spuse el.
K. se lăsă condus; observă că în furnicarul de lume exista un spațiu liber, destul de îngust, care poate că despărțea două tabere; lucrul acesta părea cu atât mai verosimil cu cât în primele rânduri, atât în dreapta cât și în stânga, nu văzu nicio față întoarsă spre el, ci numai spatele unor oameni ale căror gesturi și cuvinte se adresau doar celor din tabăra lor. Cei mai mulți dintre ei erau îmbrăcați în negru și purtau redingote lungi, de ceremonie, care le atârnau lălâi pe corp.
Pe K. numai îmbrăcămintea aceasta îl deruta; dacă n-ar fi fost ea, s-ar fi crezut la o întrunire politică de cartier.
La celălalt capăt al sălii, unde îl conduse băiețașul, de-a curmezișul unei estrade foarte joase și înțesate de lume, fusese așezată o măsuță; în dosul măsuței, lângă marginea estradei, stătea un bărbat mărunt, gras și fornăit, care tocmai vorbea — în mijlocul unor hohote de râs asurzitoare — cu un alt bărbat care stătea în spatele lui, cu picioarele încrucișate și cu coatele sprijinite de spătarul scaunului interlocutorului său. Din când în când își mișca brațele în aer de parcă ar fi vrut să deseneze caricatura cuiva. Băiețașul care îl condusese pe K. izbuti cu greu să-și ducă la capăt misiunea. Încercase de două ori, zadarnic, ridicându-se pe vârfurile picioarelor, să-și anunțe vizitatorul, fără ca omulețul cel gras și fornăit să-l ia în seamă. Abia când una dintre persoanele de pe estradă îi atrase atenția, omulețul se întoarse spre băiat și ascultă, aplecându-se, comunicarea pe care acesta i-o făcu în șoaptă. Apoi își scoase ceasul și-i aruncă lui K. o privire scurtă.
— Ar fi trebuit să vă prezentați acum o oră și cinci minute, spuse el.
K. vru să-i răspundă ceva, dar n-avu timp, căci de îndată ce omulețul sfârși de vorbit, un murmur general se ridică din jumătatea dreaptă a sălii.
— Ar fi trebuit să vă prezentați acum o oră și cinci minute, repetă omulețul ridicând glasul și privind spre public. Murmurul se intensifică imediat, apoi însă, cum omulețul nu mai zise nimic, se stinse, treptat. Acum, în sală era mai multă liniște decât la intrarea lui K. Numai cei de la galerie continuau să facă observații. Atât cât se putea distinge în penumbra, praful și fumul de sus, cei de la galerie păreau mult mai prost îmbrăcați decât cei de jos. Mulți dintre ei își aduseseră perne, pe care și le puseseră între cap și plafon, ca să nu-și lovească țestele.
K., hotărât mai mult să observe decât să vorbească, renunță să se justifice pentru pretinsa lui întârziere și se mulțumi doar să spună:
— S-ar putea să fi venit târziu, dar acum sunt aici.
În partea dreaptă a sălii se auziră din nou aplauze.
„Oamenii aceștia sunt ușor de câștigat”, se gândi K., îngrijorat acum numai de jumătatea stângă a sălii, în fața căreia se afla și de la care nu auzi decât aplauze izolate. Și se întreba ce-ar fi trebuit să spună ca să-i câștige pe toți odată sau, dacă asta nu era posibil, să atragă măcar pentru câtva timp și simpatia celor care nu-l aplaudaseră.
— Da, îi răspunse omulețul, dar acum nu mai sunt obligat să te anchetez.
Murmurul reîncepu, dar de data aceasta ar fi putut să fie greșit interpretat, căci omulețul continuă să vorbească, în timp ce le făcea oamenilor semn cu mâna să tacă:
— Totuși, astăzi, în mod excepțional, am să te anchetez. Dar altă dată să nu se mai repete întârzierea. Și acum, apropie-te.
Cineva sări jos de pe estradă lăsând astfel un loc liber. Ocupându-l, K. se pomeni atât de lipit de marginea mesei și împins cu atâta putere de învălmășeala celor din spate, încât se văzu silit să se încordeze ca să nu răstoarne masa judecătorului de instrucție și poate chiar persoana acestuia.
Dar judecătorului de instrucție puțin îi păsa; el stătea comod pe scaun și, după ce-i șopti ceva omului din spatele său, luă un mic registru, singurul obiect aflat pe măsuță. Registrul părea un caiețel de școală, vechi și făcut ferfeniță de mult ce fusese răsfoit.
— Așadar, începu judecătorul de instrucție întorcând paginile registrului și adresându-se lui K. pe un ton de constatare, dumneata ești zugrav.
— Nu, spuse K., sunt prim-procurist la o mare bancă. Răspunsul acesta fu salutat de jumătatea dreaptă a sălii cu un râs atât de cordial, încât K. nu se putu împiedica să nu râdă și el. Oamenii își puseră palmele pe genunchi și se scuturau de parcă i-ar fi apucat un acces grav de tuse; câțiva de la galerie începură și ei să râdă; judecătorul de instrucție, furios și neputând, fără îndoială, să le facă nimic celor de jos, căută să se despăgubească pe spinarea galeriei și o amenință, sărind în picioare și încruntându-și sprâncenele care, dacă de obicei nu se prea observau, în clipa aceea, de furie, i se zburliseră, negre și cumplite, deasupra ochilor.
Jumătatea stângă a sălii își păstră întreg calmul; cei aflați acolo stăteau perfect aliniați, cu fețele întoarse spre estradă și ascultau la fel de liniștiți și gălăgia de sus, și vacarmul de-alături; ba chiar, din când în când, le îngăduiau unora dintre ei să iasă din rânduri și să se amestece cu cei din partida adversă. Oamenii aceștia din jumătatea stângă, de fapt mai puțin numeroși, poate că în fond nu erau mai tari decât cei din dreapta, dar calmul purtării lor le dădea mai multă autoritate. Când K. începu să vorbească, era convins că-i are de partea lui.
— M-ați întrebat, domnule judecător, dacă sunt zugrav; sau, mai bine zis, nu m-ați întrebat nimic, ci mi-ați trântit constatarea dumneavoastră ca pe un adevăr indiscutabil; iată un lucru semnificativ pentru întreaga procedură a procesului intentat împotriva mea. Ați putea obiecta că, de fapt, nu e vorba de niciun proces. În cazul acesta, v-aș da de-o sută de ori dreptate: procedeele dumneavoastră nu constituie o procedură decât dacă eu le recunosc ca atare. Și le recunosc pentru moment, dar oarecum numai din milă; căci numai mila ar putea îndemna pe cineva să le dea vreo atenție. Nu spun că ele reprezintă o abatere de la justiție, dar îmi place să vă ofer expresia aceasta, ca să vă vină și dumneavoastră în minte dacă vă veți gândi mai adânc.
K. se întrerupse apoi ca să privească sala. Cuvintele lui fuseseră aspre, mai aspre decât intenționase să le spună, dar rămâneau, totuși, adevărate. Ar fi meritat aprobarea și a unei tabere și a celeilalte, dar toată lumea tăcu; era vădit că oamenii așteptau cu cea mai mare încordare urmarea; poate că se pregătea pe ascuns o izbucnire care să pună capăt întregii dezbateri. De aceea K. se simți contrariat văzând cum se deschide ușa de la capătul sălii și cum spălătoreasa cea tânără — care probabil își terminase treburile — vine să asiste la spectacol; cu toate precauțiile luate ca să nu tulbure adunarea, ea tot făcu să se întoarcă vreo câteva capete. Singur judecătorul de instrucție îi pricinui lui K. o adevărată bucurie, căci părea trăsnit de cele auzite. Surprins de interpelarea lui K. tocmai în clipa când se ridicase să apostrofeze galeria, judecătorul o ascultase stând în picioare, până la capăt. Și profită de întrerupere ca să se așeze cât mai neluat în seamă, ca și cum ar fi trebuit să nu i se observe gestul.
Apoi, probabil ca să-și recapete ținuta necesară, luă din nou caiețelul.
— Asta nu vă ajută cu nimic, domnule judecător, continuă K. Iar registrul dumneavoastră nu face decât să-mi confirme spusele.
Mulțumit că nu-și aude decât vocea lui calmă în adunarea aceasta străină, K. îndrăzni chiar să ia imediat registrul judecătorului de instrucție, să-l ridice și să-l agite în aer, ținându-l cu două degete de-o filă de la mijloc, ca și cum i-ar fi fost scârbă să-l atingă; și etala astfel, în văzul tuturor, filele gălbejite, care atârnau de ambele părți, scrise mărunt și pline de pete.
— Iată documentele domnului judecător de instrucție, spuse K., lăsând registrul să cadă pe masă. Continuați să-l pigăliți mai departe, domnule judecător, eu nu mă tem de caiețelul acesta, deși îmi e inaccesibil, căci nu pot să-l apuc decât cu vârful degetelor și nu l-aș lua în mână.
Judecătorul de instrucție luă registrul așa cum picase pe masă, încercă să-l netezească puțin cu palma, și reîncepu să-l citească. Gestul lui era un semn de adâncă umilire, sau cel puțin trebuia interpretat ca atare.
Cei din primele rânduri își întinseră spre K. fețele pline de atâta curiozitate, încât el zăbovi o clipă ca să-i privească. Erau, în genere, oameni vârstnici, mulți dintre ei aveau bărbi albe; poate că totul depindea de bătrânii aceștia, poate că ei ar fi izbutit cel mai bine să influențeze adunarea pe care umilirea judecătorului de instrucție nu reușise s-o scoată din impasibilitatea în care căzuse după cuvântarea lui K.
— Ceea ce mi s-a întâmplat mie, continuă K. mai încet decât înainte și neslăbind o clipă din ochi fețele bătrânilor din primele rânduri, din care pricină părea că vorbește ca distrat — ceea ce mi s-a întâmplat mie e numai un caz izolat, n-ar avea deci mare importanță și nu l-aș lua în serios dacă n-ar rezuma felul în care se procedează și împotriva multor altora. Pentru ei vorbesc eu aici, și nu pentru mine.
Fără să vrea, ridicase glasul. Cineva din sală îl aplaudă cu brațele ridicate, strigând:
— Bravo! De ce nu? Bravo și iar bravo!
Pe ici, pe colo, câte un bătrân din primele rânduri își mângâia barba, dar strigătul nu făcu pe nimeni să se întoarcă. Nici K. nu-i dădu importanță, dar se simți, totuși, încurajat; acum nu mai socotea necesar să fie aplaudat de toți; era suficient ca majoritatea să înceapă să cugete și numai din când în când să fie convins vreun ins.
— Nu caut succese de orator, continuă K., urmându-și firul gândurilor; de altfel, nici nu le-aș putea dobândi. Domnul judecător de instrucție vorbește probabil mult mai bine decât mine, așa cum îi cere meseria. Vreau pur și simplu să supun dezbaterii publice o anomalie publică.
Ascultați-mă: am fost arestat acum zece zile — arestarea în sine mă face să râd, dar nu despre asta e vorba. Am fost luat prin surprindere, dimineața, din pat; poate că — judecând după spusele judecătorului de instrucție nu mi s-ar părea exclus — poate că se dăduse ordin să fie arestat vreun zugrav, la fel de nevinovat ca și mine, dar, în orice caz, am fost ales eu pentru treaba aceasta. Camera vecină cu a mea a fost ocupată de doi paznici grosolani. Nici pentru un tâlhar periculos nu s-ar fi putut lua mai multe măsuri de prevedere. În plus, paznicii erau niște canalii, fără pic de moralitate, care mi-au împuiat urechile cu trăncăneala lor, cerându-mi să-i mituiesc, încercând să capete prin escrocherie hainele și rufăria mea; mi-au cerut bani ca să-mi aducă, după cum spuneau, micul-dejun, după ce-au înghițit fără rușine, sub ochii mei, propria mea gustare de dimineață. Și asta nu-i totul. M-au dus în fața inspectorului, într-o a treia încăpere a apartamentului. Camera aceea e a unei doamne pe care o stimez foarte mult; și a trebuit să văd cum, din pricina mea, deși fără vina mea, camera i-a fost pângărită de prezența paznicilor și a inspectorului. Cu greu mi-am putut păstra sângele rece. Dar am izbutit și l-am întrebat pe inspector, cât se poate de calm — dacă s-ar afla aici, inspectorul ar fi nevoit să recunoască el însuși asta — de ce fusesem arestat. Ce credeți că mi-a răspuns inspectorul, pe care parcă-l văd și acum în fața mea, stând pe scaunul doamnei, ca un simbol al celui mai stupid orgoliu? Nu mi-a răspuns, în fond, nimic, domnilor; poate pentru că într-adevăr nici el nu știa nimic; mă arestase și atâta îi era de ajuns. Ba, mai mult chiar, adusese în camera doamnei aceleia trei funcționari inferiori de la banca unde lucrez, toți trei preocupați să privească fotografiile aparținând doamnei și să le răvășească. Prezența acestor funcționari avea, firește, și un alt scop: ca și gazda mea, ca și servitoarea casei, ei trebuiau să răspândească zvonul arestării, să-mi strice reputația, și, mai ales, să-mi zdruncine poziția la bancă. Dar nimic din toate acestea n-a reușit, cât de cât măcar; însăși gazda mea, o persoană foarte simplă — țin să-i rostesc numele aici, în semn de omagiu, ea se numește doamna Grubach — însăși doamna Grubach deci, a fost destul de rezonabilă ca să spună că o asemenea arestare n-are mai multă importanță decât un atac în plină stradă săvârșit de niște derbedei. Toate acestea, repet, mie personal nu mi-au adus decât neplăceri și supărări trecătoare, dar consecințele n-ar fi putut oare să fie mult mai grave?
Întrerupându-se ca să-i arunce o privire judecătorului de instrucție, K. avu impresia că acesta tocmai îi făcea cu ochiul cuiva din sală. De aceea zâmbi și spuse:
— Domnul judecător de instrucție, aflat lângă mine tocmai îi făcea cuiva dintre dumneavoastră un semn secret. Există deci printre dumneavoastră oameni care sunt dirijați de-aici, de sus. Nu știu dacă semnul trebuie să provoace huiduieli sau aplauze, și, deoarece îl dau în vileag, renunț să-i aflu semnificația. Îmi e perfect indiferent și-i las deplină libertate domnului judecător de instrucție să comande cu glas tare oamenilor pe care îi plătește, și să nu folosească semne secrete. N-are decât să le spună deschis: „Acum fluierați!” sau „Acum aplaudați!”
Fie din jenă, fie din nerăbdare, judecătorul de instrucție se foia de colo-colo pe scaun. Omul din spatele lui, cu care stătuse de vorbă și mai înainte, se plecă din nou spre el, fie ca să-l încurajeze în general, sau ca să-i dea vreun sfat mai deosebit. Jos, oamenii vorbeau în șoaptă, dar cu însuflețire. Cele două tabere, care până mai adineauri păreau animate de păreri atât de diferite, se amestecară; câțiva îl arătau cu degetul pe K.; alții arătau spre judecătorul de instrucție. Fumul și praful stârnit formau acum o ceață nespus de supărătoare și-i făceau aproape invizibili pe cei aflați în fundul sălii. Și mai ales, probabil că-i incomodau grozav pe cei de la galerie, care erau nevoiți, ca să se țină la curent cu desfășurarea dezbaterii, să-i întrebe pe cei de jos, și nu făceau asta decât pe șoptite, după ce în prealabil priveau neliniștiți spre judecătorul de instrucție. Iar răspunsurile veneau la fel de șoptite, de după palmele cu care cei întrebați își acopereau gura.
— Am să termin imediat, spuse K. și, fiindcă lipsea clopoțelul, izbi cu pumnul în masă.
Tresărind de spaimă la auzul zgomotului, judecătorul de instrucție și omul cu care se sfătuia își despărțiră cât ai clipi capetele.
— Chestiunea aceasta nu mă privește nici cât negru sub unghie, de aceea judec cu sânge rece și, presupunând că dați vreo importanță acestui pretins tribunal, vă e de mare folos să mă ascultați. Vă rog, deci, să vă amânați pentru mai târziu părerile asupra spuselor mele, căci nu prea mai am timp și-am să plec curând.
Se făcu imediat liniște, într-atât reușise K. să-și stăpânească ascultătorii. Nu se mai striga ca la început, ba chiar nici nu se mai aplauda și oamenii păreau de pe acum convinși sau pe cale de a fi convinși.
— Nu există îndoială, domnilor, continuă K., foarte încet, căci îl bucura atenția încordată a mulțimii — în liniștea care domnea se iscase un fel de zumzet, mai excitant decât cele mai entuziaste aplauze — nu există îndoială, domnilor, că în dosul manifestărilor acestui tribunal, în dosul arestării mele deci, ca să vorbesc despre mine, și în dosul interogatoriului la care sunt supus astăzi, se află o mare organizație, o organizație care plătește nu numai paznici venali, inspectori nerozi și judecători de instrucție care, în cel mai bun caz, sunt modești, dar mai întreține și judecători de rang înalt și foarte înalt, cu numeroasa și inevitabila lor suită de valeți, de scribi, jandarmi și alți auxiliari, poate chiar și călăi, nu mă sfiesc să rostesc cuvântul. Iar sensul acestei mari organizații, domnii mei, în ce constă? În a aresta oameni nevinovați cărora li se intentează procese stupide — ca în cazul meu — adesea fără niciun rezultat. Și cum s-ar putea oare, dat fiind nonsensul total al unui asemenea sistem, să fie evitată cea mai reprobabilă corupție a funcționărimii care-l slujește? E cu neputință, domnilor, să fie evitată. Nici cel mai mare judecător n-ar putea s-o facă, atunci când el este în cauză. Iată de ce paznicii caută să fure hainele de pe oameni, iată de ce inspectorii se introduc prin efracție în locuințe străine, iată de ce nevinovații sunt siliți să se vadă dezonorați în fața unor adunări întregi, în loc să fie interogați normal. Paznicii nu mi-au vorbit decât despre magazii în care sunt aduse lucrurile aparținând arestaților; tare aș dori să văd și eu aceste magazii unde bunurile arestaților, agonisite cu atâta trudă, putrezesc fără rost, atâta cât nu sunt furate de niște funcționari necinstiți.
Întrerupt de un urlet venit din celălalt capăt al sălii, K. își puse palma streașină la ochi ca să poată privi într-acolo, căci lumina tulbure a zilei dădea un ton albicios ceții din sală și te orbea când încercai să vezi. Urletul venea din direcția spălătoresei pe care K. o bănuise, încă de când intrase în sală, că va fi un serios element de dezordine. Totuși, ar fi fost greu de spus dacă acum ea era vinovată sau nu. K. vedea doar că un bărbat o înghesuia în colțul de lângă ușă și o strângea în brațe. Dar nu spălătoreasa urla, ci bărbatul care își căscase larg gura și privea spre tavan.
În jurul lor se formase un mic cerc, iar spectatorii de la galerie păreau încântați că diversiunea aceasta punea capăt seriozității pe care K. o adusese în adunare.
Sub imboldul primei impresii, K. vru să se repeadă imediat într-acolo și să restabilească ordinea, gândindu-se mai întâi că toți vor fi interesați să-l susțină sau măcar să gonească perechea din sală; dar se ciocni de primele rânduri ale mulțimii, care nu se clintiră și nu-l lăsară să treacă. Dimpotrivă, toți căutau să-l împiedice, oameni în vârstă întindeau brațele, ba chiar o mână — K. n-avu timp nici măcar să se întoarcă — îl înșfacă de guler. K. încetă să se mai gândească la perechea care provocase dezordinea; acum i se păru că se încearcă un atentat la libertatea lui și că arestarea devenea într-adevăr serioasă, de aceea, fără să mai țină seama de nimic, sări jos de pe estradă. Și se pomeni față în față cu mulțimea. Apreciase oare cum trebuie oamenii? Nu contase prea mult pe efectele discursului ținut? Iar ei se prefăcuseră tot timpul cât vorbise și acum, când el ajunsese la concluzii, își lepădau măștile? Ce mutre vedea în jurul lui! Ochi mici și negri licărind în penumbră, obraji buhăiți, atârnând ca la bețivi, bărbi lungi, țepene și rare pe care dacă le apucai aveai impresia că zgârii vidul cu degetele și nu că atingi niște bărbi. Sub bărbi însă — și aceasta fu adevărata descoperire făcută de K. — pe gulerele hainelor, luceau insigne de diferite culori și mărimi. Toți purtau asemenea insigne, după cât se putea vedea, toți erau o apă și-un pământ, și cei din dreapta și cei din stânga; întorcându-se brusc, K. văzu aceleași insigne și pe gulerul judecătorului de instrucție care, cu mâinile încrucișate pe pântec, privea liniștit sala.
— Așa! strigă K. ridicând brațele spre cer, căci descoperirea aceasta neașteptată cerea spațiu ca să se exprime, sunteți toți, după câte văd, funcționari ai justiției, faceți toți parte din banda coruptă împotriva căreia vorbeam adineauri, v-ați adunat toți aici ca să mă auziți și să mă spionați, v-ați prefăcut că sunteți împărțiți în două tabere ca să mă înșelați; m-ați aplaudat numai ca să mă puneți la probă: ați vrut să învățați cum trebuie ademeniți cei nevinovați. Ei bine, v-ați ostenit degeaba, sper: sau v-ați amuzat văzând cum cineva aștepta la voi să-i apărați nevinovăția, sau (dă-mi drumul că te pocnesc! îi strigă K. unui bătrân tremurător care se vârâse prea mult în el) ați învățat realmente ceva. Oricum, vă felicit pentru frumoasa voastră meserie.
Și, luându-și repede pălăria aflată pe marginea mesei, K. se grăbi să ajungă la ieșire în liniștea desăvârșită a sălii, liniște care nu se putea explica decât prin faptul că surpriza fusese totală. Dar judecătorul de instrucție se dovedi a fi și mai rapid, căci îl aștepta la ușă.
— O clipă, îi spuse el.
K. se opri, fără să-l privească; n-avea ochi decât pentru ușa a cărei clanță o și apucase.
— Vreau numai să-ți atrag atenția, îi spuse judecătorul, că astăzi te-ai păgubit singur, fără să-ți dai seama, de avantajul pe care un interogatoriu îl reprezintă oricând pentru un arestat.
K. râse, privind spre ușă.
— Bandă de golani! strigă el, vă dăruiesc toate interogatoriile!
Apoi deschise ușa și porni în goană pe scări. În urma lui, auzi cum crește vuietul adunării ce se reînsuflețea ca să discute evenimentele, ca o clasă care comentează un text.