În zilele următoare, lui K. îi fu imposibil să schimbe măcar un cuvânt cu domnișoara Bürstner; încercă s-o vadă, folosind toate metodele cu putință, dar ea știu să facă în așa fel încât să evite mereu întâlnirea. K. încercă să vină direct acasă imediat ce ieșea de la birou și să supravegheze vestibulul, stând în întuneric pe canapeaua din camera lui. Dacă servitoarea, crezând că nu-i acasă, închidea din treacăt ușa, el se ridica după câteva clipe și-o deschidea iar. Dimineața se scula cu o oră mai devreme decât de obicei, cu gând s-o întâlnească pe domnișoara Bürstner singură, când pleca la lucru. Dar niciuna dintre încercările acestea nu-i reuși. Atunci K. îi scrise domnișoarei două scrisori, una pe adresa de la birou și alta pe adresa de acasă; în amândouă scrisorile încerca o dată în plus să-și justifice purtarea, se oferea să-i dea orice satisfacție ar fi dorit, făgăduia să nu treacă niciodată peste limitele pe care domnișoara Bürstner i le-ar fi impus și nu-i cerea decât să-i ofere posibilitatea unei întrevederi, adăugând că nici pe lângă doamna Grubach nu putea întreprinde nimic până când nu se sfătuia mai întâi cu ea; și, ca încheiere, o anunța că duminica viitoare va aștepta toată ziua în cameră un semn din partea ei care să-i permită să spere că rugămintea i-a fost ascultată sau că i se vor explica măcar motivele refuzului, motive inimaginabile, pentru că îi făgăduia să facă tot ce ar fi vrut ea. Scrisorile nu-i veniră înapoi, dar nici nu primi răspuns la ele. În schimb, duminica următoare se întâmplă ceva care arăta destul de clar cum stăteau lucrurile: de dimineață, privind prin gaura cheii, K. își dădu seama că în vestibul se petrece ceva neobișnuit; curând însă i se lămuri totul. O tânără care dădea lecții de franceză — de fapt era nemțoaică și se numea Montag — ființă debilă, palidă și puțintel șchioapă, care până atunci avusese propria ei cameră, se muta în odaia domnișoarei Bürstner; ore întregi tânăra aceasta își târșâi picioarele prin vestibul, aducând întruna fie o rufă, fie un șervețel, fie o carte uitată și care trebuiau neapărat mutate în noua locuință.
Când doamna Grubach îi aduse micul dejun — de când îl înfuriase pe K. îl servea ea însăși în locul servitoarei, cu tot ce avea nevoie — K. nu se putu stăpâni să nu-i vorbească, pentru prima dată, la cinci zile după întâmplarea aceea de pomină.
— De ce e astăzi atâta zgomot în vestibul? întrebă el în timp ce-și turna cafeaua; nu s-ar putea face liniște? Tocmai duminica ați ales-o pentru curățenie?
Deși K. nu se uita la doamna Grubach, își dădu seama totuși că ea respiră ușurată. Gazda socotea până și întrebările lui aspre drept un fel de iertare, sau cel puțin drept un fel de început de iertare.
— Nu se face curățenie, domnule K., spuse ea; domnișoara Montag se mută la domnișoara Bürstner și-și cară lucrurile acolo.
Doamna Grubach nu mai adăugă nimic, așteptând să vadă cum va reacționa K. și dacă-i va permite să vorbească mai departe. Dar K. o lăsă mai întâi să se frământe, învârtind gânditor lingurița în cafea și tăcând. Apoi se uită la ea și spuse:
— Ați renunțat la vechile bănuieli în privința domnișoarei Bürstner?
— Vai, domnule K., strigă doamna Grubach, care tocmai întrebarea aceasta o aștepta de la bun început, și-și întinse spre el mâinile împreunate a rugă — vai, domnule K., ați luat deunăzi în serios o vorbă spusă într-o doară! Departe de mine gândul de-a vă supăra pe dumneavoastră sau pe oricare altă persoană; doar mă cunoașteți de-atâta amar de vreme, domnule K., și puteți fi convins de asta. Nu știți cât am suferit în ultimele zile. Tocmai eu să-mi bârfesc chiriașii? Și dumneavoastră, domnule K., m-ați crezut în stare și mi-ați spus să vă anunț când trebuie să vă mutați! Dumneavoastră, să vă mutați!
Lacrimile îi înăbușiră ultimul strigăt. Doamna Grubach își duse șorțul la ochi și oftă din adâncul inimii.
— Nu plângeți, doamnă Grubach, spuse K., și se uită pe fereastră, căci nu se gândea decât la domnișoara Bürstner și la faptul că-și luase o fată străină în cameră. Nu plângeți, repetă el întorcându-se spre proprietăreasă.
Și văzând că doamna Grubach continua să plângă adăugă:
— Nici eu n-am vorbit atunci atât de serios pe cât vă închipuiți; ne-am înțeles greșit unul pe altul, asta se poate întâmpla și între vechi prieteni.
Doamna Grubach își coborî puțin șorțul de la ochi, ca să vadă dacă chiriașul se împăcase cu adevărat.
— Da, da, așa e, spuse K.
Și cum după purtarea doamnei Grubach putea conchide că nepotul ei, căpitanul, nu divulgase nimic, îndrăzni să adauge:
— Credeți chiar că m-aș putea certa cu dumneavoastră pentru o străină?
— Tocmai asta e, domnule K., spuse doamna Grubach care, de cum se simțea îndemnată la vorbă, făcea greșeala să spună ce n-ar fi trebuit spus. M-am tot întrebat: de ce i-o fi purtând domnul K. atâta grijă domnișoarei Bürstner? De ce s-o fi certat, din cauza ei, cu mine, când știe bine că-mi pierd somnul la cel mai mic cuvințel pe care mi-l spune? Doar n-am spus despre domnișoara Bürstner decât lucruri văzute cu ochii mei.
K. nu-i răspunse nimic, căci la primul cuvânt rostit nu s-ar mai fi putut stăpâni și-ar fi dat-o pe ușă afară, ceea ce nu voia deloc să se întâmple. Se mulțumi deci să-și bea cafeaua și s-o facă pe doamna Grubach să simtă că prezența ei este de prisos.
Afară începură să se audă din nou pașii târșâiți ai domnișoarei Montag care traversa vestibulul.
— Auziți? întrebă K. arătând cu degetul spre ușă.
— Sigur, oftă doamna Grubach. Am vrut s-o ajut, ba chiar să-i împrumut servitoarea; dar e foarte încăpățânată, a ținut morțiș să-și care singură toate lucrurile. Mă mir ce-o fi găsit-o pe domnișoara Bürstner: eu, de multe ori, sunt sătulă până peste cap s-o mai țin în casă pe domnișoara Montag, și iată că domnișoara Bürstner și-o ia acum chiar la ea în cameră.
— Ce vă pasă? spuse K. strivind resturile de zahăr din ceașcă. Vă păgubește cu ceva?
— Nu, spuse doamna Grubach, mutarea în sine e binevenită, căci îmi eliberează o cameră pe care pot s-o dau nepotului meu, căpitanul. M-am tot temut să nu vă deranjeze zilele astea cât a locuit în salon, unde am fost nevoită să-l găzduiesc. Nepotul meu nu prea ține seama de nimeni.
— Ce idee! spuse K., ridicându-se; nu despre asta e vorba; pesemne că mă credeți grozav de nervos, fiindcă nu pot suporta colindul domnișoarei Montag! Ia te uită! Acum iar se întoarce!
Doamna Grubach se simți tare neputincioasă.
— Să-i spun, domnule K., să-și amâne pentru mai târziu restul mutatului? Dacă vreți, pot să fac asta imediat.
— Trebuie să se mute la domnișoara Bürstner, nu-i așa?
— Da, spuse doamna Grubach, neînțelegând prea bine intenția lui K.
— Atunci trebuie să-și care și lucrurile!
Doamna Grubach se mulțumi să clatine din cap. Neputința ei mută, care părea bravadă, îl enerva și mai mult pe K., de aceea începu să umble de colo-colo, de la ușă la fereastră și iar la ușă, împiedicând-o astfel să plece pe doamna Grubach care probabil ar fi ieșit dacă n-ar fi oprit-o naveta aceasta continuă.
K. tocmai ajunsese din nou la ușă când cineva ciocăni. Era servitoarea venită să-l anunțe că domnișoara Montag ar dori să schimbe câteva cuvinte cu domnul K. și îl roagă să vină în sufragerie, unde îl aștepta. K. ascultă gânditor mesajul servitoarei, apoi se întoarse și aruncă o privire aproape ironică doamnei Grubach, care se sperie. Ironia lui părea într-adevăr să spună că prevăzuse de mult invitația domnișoarei Montag și că faptul în sine era firesc după toate plictiselile pe care trebuise să le îndure în dimineața aceea de duminică din partea chiriașilor doamnei Grubach. K. o trimise deci pe servitoare cu răspunsul că va veni imediat și se îndreptă spre dulap ca să-și schimbe haina; proprietăresei, care se văita încetișor că domnișoara Montag îl necăjește din nou, îi dădu un singur răspuns, rugând-o să strângă farfuriile în care adusese micul dejun.
— Dar aproape că nu v-ați atins de nimic, îi spuse ea.
— Luați-le, totuși, strigă K.
I se părea că domnișoara Montag era amestecată până și în vesela aceasta și că prin prezența ei îi otrăvea mâncarea.
Pe când traversa vestibulul, K. aruncă o privire spre ușa închisă a camerei domnișoarei Bürstner; dar nu acolo fusese invitat, ci în sufragerie, unde intră brusc, fără să bată la ușă.
Sufrageria, o încăpere lungă, îngustă și cu o singură fereastră, avea exact atâta spațiu cât să permită așezarea câte unui bufet, pus oblic, de-o parte și de alta a ușii, restul încăperii fiind ocupat de-o masă lungă care începea lângă ușă și ajungea până la fereastra devenită, din pricina aceasta, aproape inaccesibilă. Masa era gata pusă pentru mai multe persoane, căci duminica aproape toți locatarii mâncau la prânz aici.
Când K. intră, domnișoara Montag plecă de lângă fereastră și veni de-a lungul mesei să-l întâmpine; se salutară în tăcere; apoi, ținând capul drept, ca întotdeauna, ea spuse:
— Nu știu dacă mă cunoașteți.
K. o privi încruntat:
— Cum să nu vă cunosc; doar locuiți de multă vreme la doamna Grubach.
— E adevărat, răspunse domnișoara Montag, dar pensiunea nu cred că vă interesează prea mult.
— Nu, spuse K.
— Nu vreți să luați loc? întrebă domnișoara Montag.
Își traseră tăcuți câte un scaun la capătul mesei și se așezară unul în fața celuilalt. Dar domnișoara Montag se ridică imediat și se duse să-și ia poșeta, uitată pe pervazul ferestrei, târșâindu-și picioarele prin toată încăperea; apoi se întoarse pe lângă masă, legănând ușor poșeta cu vârful degetelor, și spuse:
— Voiam să vă comunic câteva cuvinte din partea prietenei mele. Domnișoara Bürstner ar fi dorit să vină personal, dar fiindcă astăzi se simte puțin cam indispusă, vă roagă s-o scuzați și să mă ascultați pe mine în locul ei. De altfel, nici ea nu v-ar fi putut spune altceva decât vă voi spune eu. Ba cred chiar că eu am să vă pot spune mai mult decât ea, pentru că sunt oarecum obiectivă. Nu sunteți de aceeași părere?
— Ce s-ar mai putea spune? răspunse K. plictisit să tot vadă privirea domnișoarei Montag fixată pe buzele lui.
Așadar, domnișoara Montag părea că-și arogă dreptul de suveranitate până și asupra cuvintelor pe care urma să le rostească el.
— E clar că domnișoara Bürstner nu vrea să-mi acorde convorbirea personală pe care i-am cerut-o.
— Așa e, spuse domnișoara Montag, sau mai degrabă nu e chiar așa; dumneavoastră vă exprimați prea brutal. În genere, o convorbire nici nu se acordă, nici nu se refuză. Dar se poate întâmpla să fie considerată inutilă, ca în cazul de față. Acum, fiindcă ați spus ce-ați spus, pot să vă vorbesc deschis; i-ați cerut prietenei mele, verbal sau prin scris, o discuție explicativă; dar ea cunoaște — așa presupun, cel puțin — tema acestei discuții, și e convinsă, din motive pe care eu le ignor, că o asemenea discuție n-ar folosi la nimic. De altfel, ea mi-a povestit ieri, foarte în treacăt, despre ce e vorba; mi-a mai spus că nici dumneavoastră pesemne nu dați prea mare importanță unei convorbiri — ideea aceasta v-a venit întâmplător — și că veți recunoaște curând, dacă n-ați și recunoscut cumva, fără nicio explicație specială, inutilitatea întâlnirii cerute. Eu i-am răspuns că s-ar putea să aibă perfectă dreptate, dar că, pentru deplina limpezire a situației, ar fi preferabil să vă răspundă clar. M-am oferit să fac eu aceasta, în numele ei. După oarecari ezitări, prietena mea a acceptat. Sper că am procedat în sensul vederilor dumneavoastră, căci cea mai mică incertitudine e totdeauna penibilă, chiar în lucrurile cele mai mărunte, și când poți să le înlături cu ușurință, ca în cazul de față, atunci e mai bine să faci asta imediat.
— Vă mulțumesc, îi răspunse K.
Și, ridicându-se încet, o privi mai întâi pe domnișoara Montag, apoi privi masa, fereastra — casa de peste drum era scăldată în soare — și porni spre ușă. Domnișoara Montag îl urmă câțiva pași, ca și cum n-ar fi avut încredere deplină în el, dar când ajunseră în fața ușii, trebuiră să se dea înapoi amândoi, căci ușa se deschise și căpitanul Lanz intră în sufragerie. Până acum, K. nu-l văzuse de aproape pe căpitan. Acesta, un bărbat de patruzeci de ani, înalt, cu o față cărnoasă și arsă de soare, făcu o plecăciune către amândoi, apoi se îndreptă spre domnișoara Montag și-i sărută respectuos mâna. Căpitanul Lanz avea multă dezinvoltură în mișcări; politețea lui față de domnișoara Montag contrasta izbitor cu felul în care se purtase K.; totuși, domnișoara Montag nu părea deloc supărată pe K., ba dimpotrivă, ar fi vrut, după cum i se păru lui K., să-l prezinte căpitanului. Dar K. nu ținea defel să fie prezentat; oricum, n-ar fi reușit să fie amabil nici față de ea, nici față de căpitan; sărutatul mâinii o asociase în ochii lui pe domnișoara Montag grupului celor care, vrând să pară cât mai inofensivi și mai dezinteresați, lucrau în taină ca să-l țină departe de domnișoara Bürstner. Și nu numai asta văzu K.: mai observă de asemenea că domnișoara Montag își alesese o metodă bună, deși cu două tăișuri; ea exagera importanța relațiilor dintre K. și domnișoara Bürstner, și mai ales importanța convorbirii cerute, și întorcea lucrurile în așa fel încât K. să pară că ar fi cel ce exagerează totul; trebuia să i se arate că se înșală; K. nu voia să exagereze nimic: el știa că domnișoara Bürstner era o mică dactilografă care nu putea să-i reziste multă vreme. Totodată, nu voia dinadins să țină seama de cele aflate despre ea de la doamna Grubach. La toate acestea se gândea K. pe când ieșea din sufragerie, după ce abia dacă îi salută pe cei doi; voia să se ducă imediat în camera lui, dar auzind-o pe domnișoara Montag chicotind, își spuse că ar fi posibil să le facă o surpriză, atât ei cât și căpitanului Lanz. De aceea privi și ascultă, cu ochii și cu urechile la pândă, ca nu cumva să-l tulbure vreun zgomot din camerele vecine. Dar pretutindeni domnea liniștea. Nu se auzeau decât discuția celor doi din sufragerie și vocea doamnei Grubach venind de pe culoarul care ducea la bucătărie. Ocazia părea favorabilă. K. se duse deci la ușa domnișoarei Bürstner și ciocăni încetișor; cum nu se mișca nimic, mai ciocăni o dată, dar nici de data aceasta nu primi vreun răspuns. Oare dormea domnișoara Bürstner sau era într-adevăr indispusă? Sau se prefăcea doar că nu e acasă, bănuind că numai K. putea fi cel care bătea atât de încet? Cu gândul la această din urmă alternativă, K. bătu mai tare și, văzând că nu-i răspunde nimeni, deschise în cele din urmă cu multă prudență și nu fără senzația că face o greșeală, ba mai mult, ceva inutil. În cameră nu era nimeni; de altfel, nimic nu mai semăna acolo cu cele știute de K. Acum, lângă perete se aflau două paturi, puse unul lângă altul; lângă ușă se vedeau trei scaune ticsite cu îmbrăcăminte și rufărie; un dulap era larg deschis. Pesemne că domnișoara Bürstner plecase când domnișoara Montag îl ținuse de vorbă pe K. în sufragerie. K. nu se simți prea dezamăgit, căci nu se aștepta deloc s-o mai întâlnească atât de lesne pe domnișoara Bürstner. Făcuse tentativa aceasta numai ca s-o înfrunte pe domnișoara Montag; de aceea situația i se păru cu atât mai penibilă cu cât, pe când ieșea din odaia domnișoarei Bürstner, îi văzu prin ușa deschisă a sufrageriei, pe domnișoara Montag și pe căpitan stând liniștiți de vorbă; poate că ei se aflau acolo și în clipa când K. deschisese ușa camerei domnișoarei Bürstner; evitau amândoi să pară că-l observă, vorbeau încet și-i urmăreau gesturile privind distrați în jurul lor, de parcă ar fi fost cu totul absorbiți de discuție. Dar pe K. privirile acestea îl apăsau cumplit; de aceea, mergând pe lângă perete, de-a lungul culoarului, se grăbi să ajungă în camera lui.