În ciuda cunoașterii oamenilor și a experienței dobândite în timpul îndelungatului său serviciu la bancă, lui K. i se păruse totdeauna foarte stimabil cercul cunoscuților întâlniți la masa rezervată la berărie; nu-și ascundea niciodată că pentru el era o mare onoare să aparțină unei asemenea societăți. Aceasta era formată aproape exclusiv din judecători, procurori și avocați; totodată erau admiși și funcționari și asistenți juridici foarte tineri; dar ei se așezau la celălalt capăt al mesei, considerat inferior, și nu puteau să intervină în discuții decât dacă li se adresau întrebări numai lor. În cele mai multe cazuri asemenea întrebări aveau ca scop doar să înveselească societatea.
Mai ales procurorului Hasterer, care de obicei era vecinul de masă al lui K., îi plăcea să-i umilească astfel pe tinerii domni. Ori de câte ori își rășchira în mijlocul mesei mâna lui mare și foarte păroasă și se întorcea spre capătul inferior, toți își ciuleau deja urechile; iar când unul primea întrebarea, dar fie nu putea s-o descifreze, fie privea gânditor în paharul lui cu bere, fie doar își încleșta fălcile în loc să vorbească, fie — iar acesta era lucrul cel mai grav — exprima, dus de valul discuției, o părere greșită sau fără acoperire, atunci domnii mai în vârstă se răsuceau zâmbind pe locurile lor și abia din clipa aceea păreau să se simtă bine. Numai ei își rezervau dreptul să poarte discuții cu adevărat serioase, de specialitate.
K. fusese introdus în acest cerc de către un avocat, reprezentantul juridic al băncii. Fusese un timp când K. avusese de discutat îndelung, până noaptea târziu, cu acest avocat și apoi se întâmplase ca de la sine să cineze la masa rezervată avocatului, împreună cu acesta, și să constituie o companie plăcută. K. a văzut aici numai domni cultivați, respectabili, puternici, într-un anumit sens.
Inițial, căutând să soluționeze chestiuni dificile, care nu aveau prea mare legătură cu viața obișnuită, găseau un prilej de destindere; dar făcând aceasta, osteneau. Firește, chiar dacă nu putea să intervină decât în mică măsură, K. avea totuși posibilitatea să afle multe lucruri de care s-ar fi slujit mai devreme sau mai târziu chiar la bancă; în plus putea să lege relații personale, întotdeauna utile, cu oamenii justiției.
La rândul lor, cunoscuții din cercul acesta păreau să fie îngăduitori cu el. Curând fu recunoscut ca om de afaceri, iar opinia sa în probleme de specialitate rămânea de nezdruncinat, chiar dacă nu putea să scape cu totul de observații ironice.
Adesea se întâmpla ca atunci când doi domni apreciau în mod diferit o problemă juridică să-i solicite ajutorul; în acest caz, numele lui K. revenea în toate afirmațiile și obiecțiile, găsindu-și locul până și în investigațiile cele mai abstracte, deși pe acestea el nu mai reușise demult să le urmărească. Totuși, cu timpul K. se lămuri asupra multor lucruri, în special de când avea alături un consilier bun și amabil ca procurorul Hasterer, pe care adesea îl și însoțea noaptea până acasă. Multă vreme nu se simțise însă în stare să meargă la braț cu acest uriaș sub a cărui pelerină s-ar fi putut ascunde absolut neobservat.
Cu timpul însă cei doi se găsiră atât de apropiați, încât se șterseră toate diferențele de educație, profesie și vârstă. Ei comunicau ca și când și-ar fi aparținut dintotdeauna, iar dacă uneori, văzând din afară legătura aceasta, unul dintre ei ar fi putut să pară superior celuilalt, nu Hasterer era acela, ci K.: experiența lui practică îl făcea să aibă frecvent dreptate, fiind întotdeauna mai directă decât experiența care poate fi dobândită dintr-un birou de tribunal.
Desigur, această prietenie deveni curând cunoscută de toți cei care se întâlneau la berărie, iar avocatul care îl adusese pe K. la masă fu aproape dat uitării. În orice caz pe K. îl proteja acum Hasterer: dacă s-ar fi pus sub semnul întrebării îndreptățirea lui K. de a se așeza la masa juriștilor, el se putea bizui fără grijă pe Hasterer. Astfel K. obținu o poziție privilegiată, căci Hasterer era pe cât de bine văzut pe atât de temut. Într-adevăr, gândirea lui juridică, viguroasă și abilă, era admirabilă, dar în această privință mulți domni nu-i erau deloc inferiori.
Totuși nimeni nu-l egala în ferocitatea cu care își apăra opiniile. K. avea impresia că adversarului pe care nu putea să-l convingă, Hasterer reușea măcar să-i provoace teamă și mulți băteau în retragere chiar și numai când îi vedeau arătătorul ridicat amenințător. Atunci se întâmpla ca și cum adversarul ar fi uitat că se afla în compania unor buni cunoscuți și colegi, că totuși nu era vorba decât despre probleme teoretice și că oricum nu i se putea întâmpla în realitate ceva — adversarul amuțea și simpla clătinare din cap reprezenta deja o probă de curaj. Un spectacol aproape penibil se derula când adversarul ședea la masă departe, iar Hasterer știa că de la acea distanță nu s-ar putea înțelege cu el; atunci procurorul împingea farfuriile cu mâncare, se ridica încet și pornea să-i ia la întrebări. Cei din apropiere își întorceau capetele pentru a-i cerceta fața. Asemenea incidente se produceau totuși relativ rar, căci pe Hasterer îl tulburau aproape exclusiv problemele juridice, și anume în special cele privitoare la procesele pe care le condusese sau le conducea el însuși.
Când nu erau în joc astfel de probleme, era prietenos și liniștit, râsul său era amabil și toată pasiunea și-o consacra mâncării și băuturii. Se putea întâmpla ca nici măcar să nu asculte conversația celorlalți: atunci se întorcea spre K., își punea brațul pe spătarul scaunului acestuia, îl descosea cu voce stinsă în legătură cu banca, apoi vorbea despre propria lui muncă sau chiar îi povestea despre femeile pe care le cunoștea și care îi dădeau aproape tot atâta bătaie de cap ca și tribunalul.
Cu nimeni de la masă nu fusese văzut discutând astfel. Cel care avea să-i adreseze o rugăminte lui Hasterer — mai ales când era vorba despre o conciliere cu un coleg — venea adesea mai întâi la K. solicitându-l în rolul de mijlocitor pe care acesta îl îndeplinea totdeauna cu plăcere și cu ușurință. De altminteri, fără a exploata în această privință relația lui cu Hasterer, K. era modest și se arăta foarte politicos cu toți. În același timp, știa să delimiteze exact ierarhia domnilor și înțelegea să-l trateze pe fiecare potrivit rangului său, lucru care se dovedea și mai important decât modestia și politețea; totuși, în privința aceasta era sfătuit mereu de Hasterer. De altfel aceasta era singura prescripție de la care procurorul nu se abătea chiar și în timpul celor mai agitate discuții. De aceea tinerilor aflați la capătul celălalt al mesei și care nu aveau încă vreun rang nu le adresa niciodată altceva decât cuvinte generale, privindu-i nediferențiat, ca pe o simplă masă informă. Dar tocmai acești domni îi arătau cel mai mare respect și când, pe la unsprezece, se ridica să plece acasă, se găsea de îndată cineva dintre ei care să-l ajute să-și îmbrace pelerina grea, în vreme ce altul, înclinându-se adânc, îi deschidea ușile și le ținea firește așa până când K. părăsea încăperea în urma lui Hasterer.
La început, K. îl însoțea pe procuror o bucată de drum sau chiar se putea întâmpla ca Hasterer să-l conducă pe K.; mai târziu deveni o obișnuință ca astfel de seri să se încheie cu rugămintea procurorului de a merge acasă la el și de a rămâne împreună câteva clipe. Dar întârziau și un ceas bând rachiu și fumând țigări de foi. Aceste seri îi plăceau atât de mult lui Hasterer încât n-a vrut să renunțe la ele nici măcar când, vreme de câteva săptămâni, locuise la el o muiere pe nume Helene.
Era o femeie grasă, bătrâioară, cu pielea gălbuie și cârlionți negri în jurul frunții. K. o văzu mai întâi doar în pat: obișnuia să zacă acolo fără rușine, citind un roman în fascicule, indiferentă la conversația domnilor. Abia atunci când se făcea târziu, Helene se întindea, căsca și, dacă nu putea să atragă altfel atenția asupra ei, arunca spre Hasterer cu o fasciculă de roman. Acesta se ridica zâmbind și K. își lua rămas bun. Mai târziu însă, când Hasterer începuse să se plictisească de Helene, ea le tulbura intenționat întâlnirile: îi aștepta pe cei doi domni mereu complet îmbrăcată, de obicei într-o rochie pe care o considera probabil foarte pretențioasă și cochetă, dar care nu era în realitate decât o veche rochie de bal, plină de zorzoane și care șoca extrem de neplăcut prin câteva șiruri de franjuri lungi, atârnate ca podoabă. K. nici nu știa adevăratul aspect al rochiei pentru că refuza s-o privească atent pe Helene și stătea pe scaun ore întregi cu ochii pe jumătate închiși, în vreme ce ea mergea legănându-se prin odaie sau se așeza în apropierea lui; ulterior, când își simțise poziția tot mai amenințată, Helene își manifestă preferința pentru K., încercând, disperată, să-l facă gelos pe Hasterer. Era doar disperare, nu răutate când se apleca peste masă cu spatele gol, rotunjor și gras sau când își apropia fața de K., vrând astfel să-l silească să-și ridice privirea. Nu reuși însă decât să-l determine să nu-l mai viziteze pentru un timp pe Hasterer, iar când K. reveni, Helene fusese deja alungată pentru totdeauna. K. primi vestea aceasta ca pe ceva firesc. În seara aceea ei doi rămaseră foarte mult împreună; la propunerea procurorului băură bruderșaft și K. se simți pe drumul spre casă puțin amețit de atâta fum și băutură.
Chiar în dimineața următoare, în cursul unei discuții de afaceri, directorul băncii îi spuse că i se părea să-l fi văzut pe K. ieri seară. Dacă nu se înșelase, K. mergea la braț cu procurorul Hasterer. Directorul găsea pesemne atât de memorabil acest fapt, încât îi aminti chiar biserica de-a lungul căreia, lângă fântână, avusese loc acea întâlnire. Observația aceasta corespundea de altfel exactității ce-l caracteriza îndeobște pe director. Dacă ar fi vrut să descrie un miraj nu s-ar fi putut exprima altfel. Atunci K. îl lămuri că procurorul era prietenul lui și că trecuseră într-adevăr în seara precedentă pe lângă biserică. Directorul îi zâmbi și-i ceru lui K. să ia loc.
Era unul dintre acele momente în care K. îl îndrăgea nespus pe director, căci omul acesta slab și bolnav, care tușea ușor și era împovărat de o muncă de cea mai mare răspundere, vădea o anumită grijă pentru binele și viitorul lui K. Totuși, potrivit altor funcționari care trăiseră clipe asemănătoare în preajma directorului, o astfel de grijă putea fi numită superficială și rece, nefiind altceva decât un bun mijloc de a atrage pentru ani de zile funcționari valoroși, cu prețul minim al pierderii a două minute. Oricum ar fi fost, K. se simțea înfrânt de director în acele momente. Poate că directorul vorbea și puțin altfel cu K. decât cu ceilalți. Nu-și uita, ce-i drept, poziția superioară, ca să se tragă de șireturi cu K. — mai degrabă proceda astfel de fiecare dată în relațiile curente de afaceri; în schimb, acum părea să fi uitat tocmai poziția lui K. și-i vorbea ca unui copil sau unui tânăr neștiutor care de-abia aspiră la un post și trezește dintr-un motiv obscur simpatia directorului. Cu siguranță, după cum n-ar fi îngăduit un asemenea mod de adresare din partea altcuiva, K. nu l-ar fi suportat nici din partea directorului însuși dacă protecția acestuia i s-ar fi părut nesinceră sau dacă nu l-ar fi încântat de-a dreptul măcar posibilitatea unei asemenea protecții, așa cum i se arăta ea în astfel de momente.
K. își cunoștea slăbiciunea; poate că ea se justifica prin faptul că în privința aceasta, efectiv, mai rămăsese în el ceva de copil, căci nu avusese parte niciodată de protecția propriului tată, mort foarte tânăr, iar de acasă plecase curând după aceea; iar mama — care mai trăia, pe jumătate oarbă, într-un orășel de provincie neschimbat și pe care o vizitase ultima oară cu vreo doi ani în urmă — îi arăta, ce-i drept, afecțiune, dar K. mai degrabă o respinsese întotdeauna decât se simțise atras de ea.
— Despre această prietenie nu știam absolut nimic, îi spuse directorul îmblânzind severitatea acestor cuvinte cu un zâmbet amabil, dar abia schițat.