Într-una din zilele următoare, pe când K. traversa coridorul aflat între biroul lui și scara principală — în seara aceea era ultimul care pleca acasă și în toată banca nu mai rămăseseră decât doi oameni de serviciu ocupați cu expedierea corespondenței la lumina rotundă a unui bec — auzi niște gemete în dosul unei uși unde fusese convins dintotdeauna că se afla o simplă cămăruță pentru depozitarea vechiturilor, deși n-o văzuse niciodată cu ochii lui. Mirat, K. se opri locului și mai ascultă o dată, ca să fie sigur că nu se înșelase; o clipă, nu se mai auzi nimic, apoi gemetele reîncepură. Primul gând al lui K. fu să cheme pe vreunul dintre oamenii de serviciu, pentru cazul când ar avea nevoie de martor; dar se simți cuprins de o curiozitate atât de puternică, încât împinse ușa care zbură, literalmente, în fața lui. Așa cum bănuise, acolo se afla o cameră pentru vechituri; pragul era ticsit de imprimate inutilizabile și de călimări vechi, de lut, răsturnate pe podea; dar în mijlocul încăperii, la lumina unei lumânări prinse de-un raft, stăteau trei bărbați cu spinările încovoiate din pricina tavanului scund.
— Ce faceți aici? întrebă K. pe care emoția îl făcu să vorbească grăbit, dar aproape în șoaptă.
Unul dintre ei, care părea că-i domină pe ceilalți doi și-i atrăsese de la bun început privirea, purta un soi de vestă din piele de culoare închisă, foarte decoltată și care-i lăsa brațele descoperite. El nu-i răspunse nimic. Dar ceilalți doi strigară:
— O să fim bătuți, domnule, fiindcă te-ai plâns de noi judecătorului de instrucție.
Abia atunci K. îi recunoscu pe cei doi paznici, Franz și Willem, și văzu că omul cu vesta de piele ținea într-adevăr o nuia în mână, gata să-i bată.
— Cum asta? spuse K. făcând ochii mari, eu nu m-am plâns, am arătat pur și simplu ce s-a petrecut la mine, unde voi nu v-ați purtat deloc ireproșabil.
— Domnule, spuse Willem, pe când Franz căuta să se ascundă după el ca să se apere de cel de-al treilea bărbat — dacă ați ști ce prost suntem plătiți, nu ne-ați mai judeca așa. Eu am o întreagă familie de hrănit, iar Franz voia să se însoare. Omul încearcă să agonisească așa cum poate și numai prin muncă nu izbutește, chiar dacă ar trage ca un bou. Lenjeria dumitale fină m-a ispitit; firește, paznicii n-au voie să procedeze așa; am greșit. Dar e o tradiție ca lenjeria să ne rămână nouă; așa a fost totdeauna, credeți-mă; de altfel, așa e și normal, căci la ce i-ar mai putea folosi asemenea lucruri celui care are nenorocul de-a fi arestat? Sigur, dacă afla toată lumea cum stau lucrurile, atunci urmează pedeapsa.
— Habar n-aveam de toate astea și n-am avut deloc intenția să cer să fiți pedepsiți; pentru mine, era doar o chestiune de principiu.
— Nu ți-am spus eu, Franz, că domnul n-a cerut să fim pedepsiți? îi spuse Willem colegului său. Acum e limpede: habar n-avea că o să fim pedepsiți.
— Nu te lăsa înduioșat de vorbele lor, spuse cel de-al treilea bărbat, adresându-i-se lui K.; pedeapsa e pe cât de justă, pe atât de inevitabilă.
— Nu-l asculta, spuse Willem întrerupându-se numai ca să-și ducă la gură mâna peste care primise o lovitură de nuia, suntem pedepsiți numai pentru că ne-ai denunțat, altfel n-am fi pățit nimic, chiar dacă s-ar fi aflat ce-am făcut. Asta e dreptate? Am dovedit totdeauna, mai ales eu, că suntem paznici buni. Trebuie să recunoști că și față de dumneata ne-am făcut bine datoria, din punct de vedere al autorităților. Te-am păzit cum trebuie. Aveam perspectiva să avansăm și am fi devenit și noi, în mod sigur, purtători de nuia ca dumnealui, care a avut norocul să nu fie niciodată denunțat — căci asta se întâmplă, într-adevăr, foarte rar — și acum, domnule, totul e pierdut, cariera ni s-a încheiat, o să fim folosiți doar la munci și mai mizerabile decât paza inculpaților și, în plus, mai avem de căpătat și bătaia asta cumplit de dureroasă.
— Oare poate nuiaua să producă asemenea dureri? întrebă K. examinând unealta de pedepsire pe care bătăușul o clătina în fața lui.
— Păi trebuie să ne dezbrăcăm la piele, spuse Willem.
— În cazul acesta..., admise K. și-l privi pe bătăușul care era bronzat ca un marinar și-avea un cap feroce și hotărât, nu există vreo posibilitate să-i scutești de lovituri? îl întrebă el.
— Nu, răspunse bătăușul și clătină din cap, zâmbitor. Dezbrăcați-vă, le porunci apoi paznicilor. Și, adresându-se lui K., adăugă: Nu trebuie să crezi tot ce-ți spun ei; teama de bătaie i-a îndobitocit puțin; tot ce povestește ăsta, de pildă, despre cariera lui — și-l arătă cu degetul pe Willem — e absolut ridicol. Uită-te numai ce gras e; primele lovituri de nuia au să i se piardă în osânză. Știi cum s-a îngrășat așa? Înfulecând micul dejun al tuturor celor pe care i-a arestat. Nu ți l-a mâncat și pe-al dumitale? Ce-ți spuneam eu! Un om cu un pântec ca al lui n-o să ajungă în vecii vecilor bătăuș. E absolut imposibil.
— Ba există și bătăuși care seamănă cu mine, spuse Willem desfăcându-și cureaua de la pantaloni.
— Nu, spuse bătăușul trecându-i nuiaua peste gât în așa fel încât celălalt se cutremură, treaba ta nu e să asculți, ci să te dezbraci.
— Te-aș răsplăti bine dacă le-ai da drumul, spuse K. scoțându-și portofelul, fără să-l privească pe bătăuș, căci e mai bine să tratezi asemenea afaceri cu ochii plecați.
— Ai vrea să mă denunți și pe mine, spuse bătăușul, și să mă vezi bătut, ca pe ei. Nu, nu...
— Fii rezonabil, spuse K.; dacă aș fi vrut să fie pedepsiți, crezi că aș căuta acum să-i scap de pedeapsă? N-aș avea decât să trântesc ușa, pur și simplu, ca să nu văd și să n-aud, și să plec acasă; vezi bine că nu fac asta, ba, dimpotrivă, țin să-i scap; dacă aș fi bănuit cât de cât că au să fie pedepsiți sau măcar că ar fi posibilă pedepsirea, nu le-aș fi rostit niciodată numele, căci nu-i socotesc deloc vinovați! Vinovată e instituția, vinovați sunt funcționarii superiori.
— Așa e! strigară paznicii și primiră imediat câte o lovitură de nuia peste spinările acum goale.
— Dacă ai avea aici, sub nuia, vreun înalt magistrat, spuse K. aplecând, în timp ce vorbea, nuiaua pe care bătăușul o ridicase din nou, pe legea mea că nu te-aș împiedica să lovești, ba, dimpotrivă, te-aș plăti ca să capeți forțe pentru o treabă atât de bună.
— Ceea ce spui pare demn de crezare, spuse bătăușul, dar eu nu mă las mituit. Sunt plătit ca să bat, așa că bat.
Paznicul Franz care, așteptându-se poate ca intervenția lui K. să aibă succes, stătuse până atunci ceva mai la o parte, veni acum spre ușă, îmbrăcat numai cu pantalonii, și îngenunchind în fața lui K., se agăță de brațul lui și-i șopti:
— Dacă nu poți să ne scapi pe amândoi, încearcă să fiu eu cruțat. Willem e mai bătrân decât mine, e mai puțin sensibil în toate privințele și a mai încasat o dată, acum câțiva ani, o pedeapsă ușoară, pe când eu n-am fost încă dezonorat și n-am greșit decât îndemnat de Willem, fiindcă el mă învață și la bine și la rău. Biata mea logodnică așteaptă deznodământul, jos, în fața băncii, și-mi vine să intru în pământ de rușine.
Cu poala hainei lui K., Franz își șterse fața plină de lacrimi.
— Gata, nu mai aștept, spuse bătăușul apucând cu amândouă mâinile nuiaua și lovindu-l pe Franz, pe când Willem, ghemuit într-un colț, privea pe furiș fără a îndrăzni măcar să-și miște capul; și atunci țâșni țipătul lui Franz, neîntrerupt, pe un singur ton, scos parcă nu de-un om ci de-o mașină de suferință; țipătul acesta care umplu coridorul, probabil că făcea să răsune întreaga clădire.
— Nu mai țipa așa, strigă K., scos din fire.
Și, privind încordat în direcția de unde trebuiau să vină oamenii de serviciu, îl îmbrânci pe Franz, nu prea tare, dar suficient ca acesta să se prăbușească; Franz căzu grămadă și, o clipă, își agită mâinile, ca într-un spasm, căutând podeaua; dar nu scăpă de bătăuș; nuiaua îl găsi și pe jos; vârful ei se ridica și se cobora ritmic, pe când el se tăvălea de durere.
Țipătul făcu să se și ivească unul dintre cei doi oameni de serviciu, urmat la câțiva pași de celălalt. K. abia apucă să închidă ușa, apoi alergă către o fereastră care dădea spre curte, și o deschise. Acum, țipătul încetase de tot. Ca să-i împiedice pe cei doi oameni de serviciu să se apropie, K. le strigă:
— Eu sunt!
— Bună seara, domnule procurist, răspunseră ei. S-a întâmplat ceva?
— Nu, nu, răspunse K. A urlat un câine, în curte. Dar, cum cei doi nu se clinteau din loc, adăugă:
— Vedeți-vă mai departe de treburile voastre.
Și, ca să nu fie nevoit să înceapă o discuție cu ei, se aplecă spre curte.
Peste o clipă, când se uită din nou pe coridor, nu-i mai văzu pe cei doi. K. mai zăbovi un timp la fereastră; nu îndrăznea să se întoarcă în camera cu vechituri și nici acasă nu voia să se ducă. Curtea pe care o privea era mică, pătrată și înconjurată de birouri; toate ferestrele erau întunecate; cele de la etajele superioare reflectau, totuși, lumina slabă a lunii. K. încercă să deslușească într-un ungher întunecat roabele care trebuiau să se afle acolo, vârâte unele într-altele. Îl chinuia gândul că nu izbutise să-i scape de bătaie pe cei doi paznici; dar nu era el de vină; dacă Franz n-ar fi țipat — firește, loviturile dureau cumplit, dar în momentele hotărâtoare trebuie să știi să te stăpânești — dacă Franz n-ar fi țipat, K. poate că ar fi găsit alt mijloc să-l convingă pe bătăuș. Dacă toți funcționarii inferiori ai justiției erau niște canalii, de ce ar fi făcut excepție tocmai bătăușul, care avea funcția cea mai neomenească? K. văzuse bine cum îi licăriseră ochii de poftă când îi arătase bancnotele. Bătăușul, vădit lucru, lovise numai ca să ridice suma destinată mitei și K. nu s-ar fi zgârcit, căci ținea din toată inima să-i scape de bătaie pe paznici. Din moment ce începuse lupta împotriva corupției justiției, i se părea firesc să intervină și în cazul de față!
Dar din clipa când Franz începuse să țipe, lui K. îi fusese cu neputință să mai încerce ceva, căci nu putea să riște ca oamenii de serviciu, și poate încă mulți alții, să-l surprindă negociind mituirea, în camera cu vechituri. Un asemenea sacrificiu nimeni n-ar fi avut dreptul să i-l ceară. Dacă ar fi să se sacrifice pe sine, ar fi putut s-o facă mult mai simplu; n-ar fi avut decât să se dezbrace el însuși și să-și ofere spinarea, încasând bătaia în locul paznicilor. Dar bătăușul nici vorbă că n-ar fi acceptat o substituire care, pe lângă că nu i-ar fi adus niciun profit, ar fi fost o gravă abatere de la îndatoririle slujbei, ba încă o abatere dublă căci, pe toată durata procedurii judiciare, K. devenise persoană inviolabilă pentru toți salariații justiției. Firește, s-ar fi putut să existe și în privința aceasta unele dispoziții speciale. Oricum însă, K. nu putuse decât să închidă ușa, dar și așa nu înlăturase întregul pericol. Faptul că la sfârșit îl îmbrâncise pe Franz era regretabil și nu putea fi explicat decât prin emoția care îl cuprinsese.
Departe, se auziră pașii oamenilor de serviciu; ca să nu fie observat, K. închise atunci fereastra și se îndreptă spre scara principală. Când ajunse lângă camera cu vechituri, se opri o clipă și ascultă; dinspre cameră nu venea niciun zgomot; bătăușul putuse foarte bine să-i ucidă în bătaie pe cei doi paznici; nu erau ei oare cu totul la cheremul lui? K. se și pomeni întinzând mâna spre clanță, dar și-o trase imediat înapoi. Nu mai putea să ajute pe nimeni, oamenii de serviciu aveau să sosească dintr-o clipă într-alta. În schimb, își făgădui să vorbească despre cele întâmplate și să facă, pe cât îi va sta în putere, să fie pedepsiți adevărații vinovați, adică funcționarii superiori, dintre care niciunul nu îndrăznise încă să i se arate. Ajuns în stradă privi atent, de pe scara cea mare, toți trecătorii; dar oricât de departe se uită, nu văzu nicio fată care să aștepte pe cineva. Afirmația lui Franz că l-ar fi așteptat logodnica se dovedea deci a fi o minciună, scuzabilă, e drept, căci nu urmărea decât să-i sporească mila. A doua zi, amintirea paznicilor îl obseda tot timpul. Din pricina ei, nu izbuti să se concentreze și, ca să-și termine lucrările, se văzu nevoit să rămână la birou ceva mai mult decât în ajun. La plecare, pe când trecea prin fața camerei cu vechituri, deschise ușa din obișnuință, iar ceea ce văzu în locul întunericului la care se aștepta îl făcu să-și iasă din minți. Totul era exact cum fusese în seara trecută, când deschisese ușa: imprimatele vechi, călimările, bătăușul cu nuiaua în mână, cei doi paznici complet îmbrăcați încă și lumânarea de pe raft. Iar paznicii începură să se vaite și să strige ca în ajun:
— Domnule, domnule!...
K. închise imediat ușa, bătu chiar cu pumnii în ea, ca și cum ar fi vrut s-o țintuiască definitiv. Apoi, aproape plângând, intră în odaia în care cei doi oameni de serviciu lucrau calmi la mașina de multiplicat; ei se opriră mirați din lucru.
— Curățați o dată și camera cu vechituri! le strigă K. Te îneci în murdărie!
Cei doi oameni de serviciu îi spuseră că au s-o curețe a doua zi; K. aprobă dând din cap, căci, într-adevăr, era prea târziu ca să-i oblige să curețe camera, cum avusese de gând. Se așeză o clipă lângă ei ca să-i aibă sub ochi, răsfoi un teanc de copii crezând că astfel va părea că se interesează de ele, apoi plecă năuc și obosit, dându-și seama că bieții oameni nu vor îndrăzni să plece acasă odată cu el.