Într-o după-amiază — tocmai înaintea expedierii corespondenței, când era foarte ocupat — K. îl văzu intrând pe unchiul său, un mic proprietar agricol atunci sosit de la țară, și care pătrunse în birou strecurându-se printre cei doi oameni de serviciu, în momentul când aceștia aduceau hârtiile. Când îl văzu, K. se simți mai puțin speriat decât fusese acum câtăva vreme când se gândise că unchiu-său va trebui să sosească. De vreo lună știa că vine. Atunci îl văzuse parcă aievea, puțin adus de spate, cu panamaua turtită în mâna stângă și întinzându-i de departe mâna dreaptă, căci unchiul obișnuia să-i întindă mâna repezind-o brutal pe deasupra biroului și răsturnând tot ce-i stătea în cale. Unchiul se grăbea totdeauna, urmărit de ideea nefericită că trebuie să-și rezolve, în scurta lui trecere de-o zi prin capitală, tot ce-și propusese și, în plus, să nu scape nicio întâlnire de afaceri sau de plăcere care i s-ar fi ivit. Pentru că unchiul îi fusese tutore, K., simțindu-se foarte îndatorat, trebuia să-l ajute în toate acestea și, pe deasupra, să-l și găzduiască la el peste noapte. De aceea își poreclise unchiul „Fantoma de la țară”.
După primele cuvinte de salut, unchiul, care nici nu apucase să se așeze pe fotoliul oferit de nepotu-său, îl rugă pe K. să-i acorde o scurtă convorbire între patru ochi.
— E necesar, spuse el înghițind din greu, e necesar pentru liniștea mea.
K. îi concedie imediat pe cei doi oameni de serviciu, spunându-le să nu lase pe nimeni să intre la el.
— Ce-am auzit, Josef? strigă unchiul de cum rămaseră singuri, și se așeză pe masă, vârându-și sub el, ca să stea mai bine, tot felul de acte la care nici nu se uită măcar.
K. tăcea; știa ce-o să urmeze, dar, ieșit brusc dintr-o muncă istovitoare, se lăsă fără voie prins de-o toropeală plăcută și privi pe fereastră spre partea cealaltă a străzii unde nu putea să vadă, de pe scaunul lui, decât o porțiune triunghiulară a unui perete gol, între două vitrine.
— Te uiți pe fereastră! strigă unchiul ridicând brațele; pentru Dumnezeu, răspunde-mi, Josef! Spune-mi, te rog, e adevărat? Poate să fie adevărat?
— Dragă unchiule, spuse K. smulgându-se din toropeala care îl cuprinsese, nici nu știu măcar ce dorești de la mine.
— Josef, spuse unchiul cu un ton de avertizare, după câte știu mi-ai spus totdeauna adevărul. Să iau ultimele tale cuvinte drept un semn rău?
— Bănuiesc puțin la ce te gândești, spuse K. supus: probabil că ai auzit de procesul meu.
— Așa e, răspunse unchiul clătinând încet din cap, am auzit de proces.
— De la cine ai auzit? întrebă K.
— Mi-a scris Erna, răspunse unchiul; tu n-o vezi mai deloc, puțin îți pasă de ea! Dar ea a aflat, totuși; astăzi am primit scrisoarea și am venit, firește, imediat, încoace; n-aveam alt motiv să vin, dar văd că și acesta e de ajuns. Pot să-ți citesc partea din scrisoare care te privește — unchiul scoase scrisoarea din buzunar — iată, aici, Erna îmi scrie: „Pe Josef nu l-am mai văzut de mult; săptămâna trecută m-am dus să-l văd la bancă, dar era atât de ocupat încât nu m-a primit; am așteptat aproape o oră, pe urmă am fost nevoită să mă duc acasă, fiindcă aveam lecția de pian. Mi-ar fi plăcut să schimb o vorbă cu el, dar poate o să am prilejul curând. De ziua mea, Josef mi-a trimis o cutie mare cu ciocolată; drăguț din partea lui, nu-i așa? Uitasem să-ți scriu atunci și nu mi-am adus aminte decât acum, când m-ai întrebat. Asta numai fiindcă la pension ciocolata dispare ca prin farmec; cum se află de existența ei, a și zburat. Dar în privința lui Josef aș vrea să-ți mai spun încă ceva; după cum ți-am scris mai sus, n-am putut să-l văd la bancă fiindcă tocmai ducea niște tratative cu un domn. După ce am așteptat liniștită un timp, am întrebat omul de serviciu dacă tratativele vor mai dura mult. El mi-a spus că s-ar putea să dureze, căci era vorba, probabil, despre procesul intentat domnului procurist. L-am întrebat despre ce proces poate fi vorba și dacă nu cumva se înșală; omul mi-a răspuns că nu se înșală deloc, că există un proces, ba încă unul grav, dar că mai mult nu știe nici el. Spunea că ar fi vrut cu dragă inimă să-l ajute pe domnul procurist care e bun și drept, dar că nu știe ce-ar putea să facă și ar fi de dorit ca niște oameni mai cu influență să se ocupe de lucrul acesta.
De altfel, era convins că chiar așa o să se întâmple și toate se vor termina cu bine dar, până una-alta, judecând după starea sufletească a domnului procurist, lucrurile nu păreau să stea prea bine. Firește, n-am dat prea mare importanță vorbelor lui și am încercat să-l liniștesc pe bietul naiv; i-am interzis să mai repete asemenea lucruri pe care eu le socotesc simple palavre. Totuși, dragă tată, poate că ar fi bine, la viitoarea vizită, să vezi și tu despre ce e vorba; n-o să-ți fie greu să afli amănunte și să intervii, dacă va fi cazul, doar ai atâția prieteni cu influență. Dacă n-o să fie nevoie, ceea ce mi se pare mai probabil, vizita aceasta o să-i dea măcar fiicei tale un prilej să te îmbrățișeze, ceea ce o va bucura mult.”
— Copil bun! spuse unchiul când termină de citit, și își șterse câteva lacrimi.
K. clătină din cap, gânditor; supărările din ultima vreme îl făcuseră s-o uite de tot pe Erna; ba chiar neglijase s-o felicite de ziua ei. Povestea cu ciocolata era, evident, inventată ca să-l apere de mustrările unchiului și ale mătușii. Înduioșător gest, pe care el n-o să-l poată răsplăti pe cât ar fi meritat; firește, o să-i trimită de-acum încolo Ernei, în mod regulat, bilete de teatru; dar să facă, în situația în care se găsea, vizite la pension și conversații cu o liceană de optsprezece ani, nu se simțea în stare.
— Ei, tu ce spui? întrebă unchiul care, din cauza scrisorii, își uitase graba și emoția și părea dispus să mai citească o dată.
— Ce să spun? răspunse K. Totul e adevărat.
— Adevărat? strigă unchiul. Ce e adevărat? Cum poate fi adevărat? Ce fel de proces? Doar nu un proces penal!
— Ba un proces penal, spuse K.
— Și stai aici liniștit, când ai pe cap un proces penal? strigă unchiul din ce în ce mai nervos.
— Cu cât sunt mai liniștit, cu atât e mai bine pentru deznodământ, spuse K. obosit. Nu-ți fie teamă.
— Asta nu mă poate liniști! strigă unchiul. Gândește-te la tine, Josef, la rudele tale, la bunul nostru nume! Tu ne-ai fost până acum mândria și onoarea; n-ai dreptul să devii rușinea noastră. Atitudinea ta nu-mi place — și unchiul, plecându-și capul spre umăr, își privi nepotul —, nu așa se poartă un acuzat fără vină, care mai e în plină putere. Spune-mi repede despre ce e vorba, ca să te pot ajuta. Desigur, e în legătură cu banca.
— Nu, spuse K., ridicându-se; dar tu vorbești prea tare, unchiule dragă; probabil că omul de serviciu stă după ușă și trage cu urechea; asta mi-e foarte neplăcut; mai bine să plecăm și am să-ți răspund atunci la toate întrebările; știu foarte bine că sunt dator să dau socoteală familiei.
— Perfect, spuse unchiul, perfect. Grăbește-te, Josef, grăbește-te.
— O secundă, să dau câteva dispoziții, spuse K. și-și chemă la telefon locțiitorul care veni imediat.
În agitația lui, unchiul îi arătă cu mâna locțiitorului că nu el, ci K., îl chemase, lucru pe care nimeni nu-l punea la îndoială.
În picioare în fața biroului, vorbind încet și arătând diferite hârtii, K. îi explică locțiitorului ce trebuia să facă în lipsa lui; tânărul îl ascultă atent, dar rezervat. Unchiul începu să devină stingheritor: la început stătu ca împietrit holbându-și ochii și mișcându-și nervos buzele, fără să asculte, dar părând c-o face; pe urmă începu să umble de colo-colo prin cameră oprindu-se din când în când în fața ferestrei sau vreunui tablou și exclamând: „Eu, unul, nu înțeleg nimic!” sau: „Tare aș vrea să știu ce-o să iasă din toate astea!” Tânărul se prefăcu că nu observă nimic, ascultă liniștit, până la capăt, dispozițiile date de K., luă câteva note și plecă după ce făcu o scurtă plecăciune spre K., apoi spre unchiul care, din păcate, tocmai atunci se întorsese cu spatele ca să se uite pe geam și să mototolească cu amândouă mâinile colțurile perdelei.
— În sfârșit, a plecat marioneta! Acum putem să facem și noi ca el, strigă unchiul, aproape înainte ca ușa să se închidă.
Pe când străbăteau holul unde mișunau funcționarii și oamenii de serviciu și pe unde directorul adjunct trecea tocmai în momentul acela, nicio metodă nu se dovedi aptă, din păcate, să-l facă pe unchi să-și întrerupă întrebările cu privire la proces.
— Hai, Josef, începu unchiul, răspunzând cu un ușor salut la plecăciunile celor care treceau pe lângă ei, acum spune-mi deschis despre ce fel de proces e vorba.
K. îi răspunse prin câteva banalități, chiar râse puțin și abia când ajunseră pe scară îi explică unchiului că nu voise să vorbească de față cu ceilalți.
— Foarte bine, spuse unchiul, dar acum, vorbește.
Și se pregăti să asculte, cu capul plecat, pufăind grăbit din țigară.
— Mai întâi de toate, unchiule, trebuie să-ți spun că nu e vorba de un proces în fața unui tribunal obișnuit.
— Asta e rău, făcu unchiul.
— Cum? întrebă K. privindu-l.
— Am spus că e rău, repetă unchiul.
În clipa aceea se aflau amândoi pe scara peronului, în fața intrării și, pentru că portarul părea că trage cu urechea, K. își duse repede unchiul până jos, pe trotuar. Acolo, animația străzii îi învălui îndată. Unchiul, care se agățase de brațul lui K., își mai slăbi întrebările; un timp, merseră chiar fără să schimbe o vorbă.
— Dar cum de s-a întâmplat? întrebă în cele din urmă unchiul, oprindu-se atât de brusc, încât trecătorii din spate îi ocoliră speriați. Doar asemenea lucruri nu vin pe neașteptate; ele sunt pregătite vreme îndelungată. Tu n-ai observat niciun fel de indicii? Și de ce nu mi-ai scris? Știi bine că fac totul pentru tine; îți sunt încă oarecum tutore, și până azi m-am mândrit cu asta. Firește, și acum sunt gata să te ajut, numai că e foarte greu după ce procesul a fost pornit. Cel mai bine ar fi să-ți iei un mic concediu și să vii la noi, la țară. Observ că ai cam slăbit. La țară te-ai întări și ți-ar prinde bine, căci te mai așteaptă încă multe osteneli. În plus, concediul te-ar smulge puțin și din mâinile justiției. Aici, au la îndemână toate mijloacele de constrângere posibilă, și au să le folosească neapărat împotriva ta; asta se întâmplă în mod automat. La țară ar fi nevoiți mai întâi să trimită oameni după tine sau să te cheme prin scris, telegrafic sau telefonic. O să-ți fie în orice caz mai ușor și dacă în felul acesta nu te eliberezi, în schimb mai poți să răsufli un pic.
— Dar s-ar putea să-mi interzică să plec, spuse K. atras oarecum de raționamentul unchiului său.
— Nu cred s-o facă, îi răspunse unchiul, gânditor; le mai rămâne destulă putere de constrângere, chiar dacă îți îngăduie să pleci.
— Credeam că tu ai să dai și mai puțină importanță întregii povești, spuse K. luându-și unchiul de braț ca să-l împiedice să se oprească; dar văd că tu iei lucrurile și mai în serios.
— Josef! strigă unchiul căutând să scape de strânsoarea lui ca să se poată opri, te-ai schimbat, Josef; ai avut totdeauna o judecată sigură și tocmai acum începi să n-o mai ai? Vrei să pierzi procesul? Știi ce-ar însemna asta? Ai fi pur și simplu șters din societate, împreună cu toate rudele tale; în orice caz, ar fi cea mai cumplită umilire. Josef, adună-ți mințile, te rog; nepăsarea ta mă înnebunește. Cine te vede, aproape că ar putea să dea crezare zicalei: „Când ai un asemenea proces înseamnă de fapt că l-ai și pierdut”.
— Unchiule dragă, spuse K., te enervezi și enervarea nu ne e deloc folositoare, nici ție, nici mie. Procesele nu se câștigă enervându-te; dă-mi voie să mă bizui puțin pe experiența mea, doar știi bine că și eu ascult și respect experiența ta, chiar când mă surprinde uneori. Fiindcă spui că și rudele vor avea de suferit de pe urma procesului, lucru pe care eu, personal, nu-l prea înțeleg — dar asta n-are prea multă importanță — aș vrea să fac tot ce m-ai sfătuit, dar șederea la țară n-o socotesc avantajoasă în sensul în care te gândești tu, căci fuga ar însemna și recunoașterea vinovăției. De altfel, dacă rămânând aici sunt mai expus urmăririlor, în schimb pot să mă apăr mult mai bine.
— Perfect, spuse unchiul pe-un ton care parcă arăta mai multă căldură, ți-am făcut propunerea asta numai fiindcă te vedeam compromițându-ți cauza aici, prin indiferența ta, și fiindcă socoteam că ar fi mai bine să mă ocup eu de ea, în locul tău; dar dacă vrei să-ți dai tu însuți toată osteneala, firește că e mult mai bine.
— Iată-ne deci de acord în privința aceasta, spuse K. Și acum, ai putea să-mi spui ce s-ar cuveni să fac, în primul rând?
— Ar trebui să-mi dai un răgaz să mă gândesc, spuse unchiul; nu uita că sunt douăzeci de ani de când trăiesc aproape numai la țară; în asemenea condiții îți cam pierzi flerul și nu prea știi la ce ușă să bați. Relațiile noastre cu personalitățile care probabil ar fi dat de rostul întregii chestiuni s-au cam slăbit de la sine. Trăiesc retras la țară, după cum știi, și doar în asemenea ocazii se observă asta. Pe de altă parte, procesul tău a picat cu totul pe neașteptate pentru mine, deși scrisoarea Ernei mă făcuse să bănuiesc ceva, iar întâlnirea cu tine mi-a confirmat bănuielile. Dar asta n-are nicio importanță; principalul, acum, e să nu pierdem niciun minut.
În timp ce vorbea, unchiul se ridică pe vârfurile picioarelor și făcu semn unui taxi; apoi, pe când îi striga o adresă șoferului, îl trase pe K. după el, în mașină.
— Mergem chiar acum la avocatul Huld, spuse el; e unul dintre foștii mei colegi de școală; sunt sigur că ai auzit de el. Nu? Curios lucru! Are totuși o mare faimă ca apărător și ca avocat al săracilor. Dar mie îmi inspiră încredere mai ales ca om.
— Sunt de acord cu tine pentru tot ce faci, spuse K., deși graba și brutalitatea cu care acționa unchiul îl cam indispunea.
Pentru un acuzat, nu prea era plăcut să meargă la avocatul săracilor.
— Nu știam că se poate lua un avocat pentru asemenea chestiuni.
— Vai de mine! spuse unchiul, asta se înțelege de la sine. De ce n-ai lua? Și acum povestește-mi ce s-a întâmplat până azi, ca să fiu la curent cu întreaga afacere.
K. începu imediat să-i povestească, fără să treacă nimic sub tăcere, sinceritatea lui totală fiind singurul protest pe care și-l putea permite față de părerea unchiului că procesul e o mare ocară. Nu rosti decât o dată, și în treacăt, numele domnișoarei Bürstner; dar discreția aceasta nu-i știrbea cu nimic sinceritatea, căci domnișoara Bürstner n-avea nicio legătură cu procesul. Uitându-se pe fereastră în timp ce povestea, observă că se apropiau de mahalaua în care se aflau birourile tribunalului și-i atrase atenția unchiului său, dar acestuia coincidența nu i se păru deloc curioasă. Mașina se opri în fața unei clădiri întunecoase. Unchiul sună la prima ușă de la parter și, pe când așteptau să li se răspundă, zâmbi arătându-și dinții lui mari și-i șopti nepotului:
— E opt, o oră cam nepotrivită pentru primirea clienților; dar Huld n-o să mi-o ia în nume de rău.
Doi ochi mari, negri, se iviră în vizorul ușii, priviră o clipă spre nou-veniți și dispărură; dar ușa nu se deschise. Unchiul și K. își confirmară reciproc faptul că văzuseră cei doi ochi.
— E o servitoare nouă, care se teme de străini, spuse unchiul și mai bătu o dată.
Cei doi ochi se iviră iar; păreau puțin triști chiar, dar poate că impresia aceasta era doar o iluzie optică pricinuită de flacăra gazului care ardea șuierând deasupra capetelor celor doi, luminând totuși destul de slab.
— Deschide, strigă unchiul lovind cu pumnii în ușă, suntem prieteni ai domnului avocat.
— Domnul avocat e bolnav, șopti cineva în spatele lor. În pragul unei uși, la celălalt capăt al culoarului, stătea în picioare un domn mărunțel, îmbrăcat într-un halat de casă; el vorbise, cu o voce extrem de înceată. Înfuriat de așteptarea care începuse să i se pară exagerată, unchiul se întoarse brusc și strigă:
— Bolnav? Spui că e bolnav? și se îndreptă spre el cu un aer atât de amenințător de parcă domnul acela ar fi reprezentat boala însăși.
— Vi s-a deschis, spuse domnul arătând ușa avocatului; apoi își strânse halatul pe corp și dispăru.
Ușa fusese într-adevăr deschisă. O fată — K. recunoscu ochii de adineauri, negri și puțin bulbucați — o fată îi aștepta în vestibul, înfășurată într-un șorț alb și lung, și cu o lumânare în mână.
— Altă dată să deschizi ceva mai repede, spuse unchiul în loc de salut, pe când fata făcea o ușoară plecăciune. Hai, Josef, îi spuse el apoi lui K., care se strecura încet pe lângă fată.
— Domnul avocat e bolnav, spuse fata văzând că unchiul se și îndrepta spre una din uși, fără să mai stea s-o întrebe.
K. o privea lung, uimit, deși ea se întorsese cu spatele, ca să închidă ușa. Fata avea un cap ca de păpușă, complet rotund; nu numai obrajii palizi și bărbia, ci și tâmplele îi erau rotunde, și marginile frunții.
— Josef! strigă unchiul din nou; apoi o întrebă pe fată: boala de inimă, nu-i așa?
— Cred că da, spuse fata care trecu înaintea lor cu lumânarea și le deschise ușa.
Într-un colț al camerei, unde razele lumânării nu ajungeau încă, o față împodobită cu o barbă lungă se săltă puțin pe pat:
— Cine e, Leni? întrebă avocatul care, orbit de lumină, nu-și recunoscu musafirii.
— E Albert, vechiul tău prieten, spuse unchiul.
— Vai, Albert! oftă avocatul, lăsându-se să cadă iar pe perne, ca și cum n-ar fi avut de ce să se prefacă față de acest vizitator.
— Ești chiar atât bolnav? întrebă unchiul, așezându-se pe marginea patului. Eu nu prea cred; ai o criză de inimă, cum ai mai avut de-atâtea ori, și o să-ți treacă, așa cum ți-au trecut și celelalte.
— S-ar putea, spuse încet avocatul, dar de data aceasta e mai rău decât a fost până acum; abia pot să respir, nu mai dorm și-mi pierd zi de zi puterile.
— Așa! făcu unchiul apăsându-și cu mâna lui mare panamaua pe genunchi; iată niște vești rele! Ești, măcar, îngrijit ca lumea? E atât de trist și de întunecat aici! E mult de când n-am mai fost pe la tine, dar mi se pare că odinioară locuința ta arăta ceva mai vesel. Și domnișoara asta e destul de tristă, dacă nu cumva se preface.
Fata stătea nemișcată, lângă ușă, cu lumânarea în mână și, judecând după vagul privirii, părea că-l privește mai degrabă pe K. decât pe unchi, chiar acum când acesta din urmă vorbea despre ea.
K. se rezemase de-un scaun pe care îl împinsese aproape de fată.
— Când ești bolnav ca mine, spuse avocatul, ai nevoie de odihnă; pentru mine liniștea aceasta nu e tristă. Și adăugă, după o clipă: Și-apoi, Leni mă îngrijește bine; se poartă foarte drăguț cu mine.
Dar unchiul nu păru deloc convins; vădit lucru, era pornit împotriva tinerei infirmiere; cu toate că nu-i răspunse nimic bolnavului, n-o slăbi o clipă din ochi și o privi cu asprime când ea se apropie de pat, puse lumânarea pe noptieră și se plecă spre bolnav ca să-i șoptească ceva la ureche în timp ce-i aranja pernele.
Uitând aproape cu totul că ar fi trebuit să-l menajeze pe bolnav, unchiul se ridică și începu să umble de colo-colo în spatele infirmierei; părea atât de furios, încât K. nu s-ar fi mirat deloc dacă l-ar fi văzut apucând-o pe fată de fustă și împingând-o departe de pat; cât despre K., el privea totul cu liniște; boala avocatului nu i se părea chiar o nenorocire căci, neputându-se opune zelului pe care unchiul ținea să-l desfășoare pentru proces, accepta bucuros ca zelul acesta să fie atenuat fără intervenția lui.
Poate numai ca s-o jignească pe infirmieră, unchiul spuse:
— Domnișoară, lasă-ne singuri o clipă, te rog: am de discutat o chestiune personală cu prietenul meu.
Infirmiera, care tocmai netezea marginea dinspre perete a cearșafului și era, deci, mult aplecată peste bolnav, întoarse doar capul și răspunse cu un ton liniștit, care contrasta ciudat cu vorbele când bolborosite furios, când rostite curgător, ale unchiului:
— Vedeți bine că domnul e atât de bolnav încât nu poate discuta niciun fel de chestiuni în momentul de față.
Fără îndoială că repetase expresia unchiului numai din comoditate, dar răspunsul ei putea să pară ironic chiar și unei persoane indiferente; de aceea unchiul sări ca ars:
— Ce diavoliță! bâigui el cu vocea înecată de primele sufocări ale furiei.
K. se sperie, deși se așteptase la o asemenea izbucnire, și se repezi spre unchiu-său cu intenția precisă de a-i astupa gura cu amândouă mâinile; dar, din fericire, silueta bolnavului se înălță în clipa aceea de după fată; unchiul se strâmbă groaznic, de parcă ar fi înghițit ceva dezgustător, apoi spuse puțin mai liniștit:
— Nu mi-am pierdut încă mințile, domnișoară. Dacă lucrul pe care ți l-am cerut n-ar fi posibil, nu ți l-aș fi cerut. Acum lasă-ne, te rog.
Infirmiera stătea în picioare, la căpătâiul patului, cu capul spre unchi; lui K. i se păru că o vede mângâind mâna avocatului:
— Poți să spui tot față de Leni, șopti bolnavul cu glas rugător.
— Ceea ce vreau să spun nu mă privește pe mine și nu e vorba de-un secret al meu, vorbi unchiul și se răsuci de parcă ar fi vrut să arate că nu mai voia să discute, dar că-i mai acorda celuilalt un minut de gândire.
— De cine e vorba atunci? întrebă avocatul, cu voce stinsă, culcându-se la loc.
— De nepotul meu, spuse unchiul. L-am adus și pe el. Și-l prezentă: domnul procurist Josef K.
— Of! făcu bolnavul ceva mai înviorat, și-i întinse mâna lui K.; scuzați-mă, nu vă observasem. Du-te, Leni, îi spuse el apoi infirmierei care nu se împotrivi deloc, și-i întinse mâna ca și cum s-ar fi despărțit de ea pentru multă vreme.
— N-ai venit deci, îi spuse unchiului care se apropiase, mai împăcat, n-ai venit deci să vizitezi un bolnav, ci pentru afaceri.
Ideea că veniseră să-l vadă ca pe-un bolnav părea că-l paralizase până atunci, într-atât păru de viguros începând din clipa aceea. Rămase tot timpul sprijinit într-un cot, ceea ce nu se putea să nu fie obositor, și-și frământă tot timpul o șuviță din barbă.
— Ai și început să arăți mai bine de când a ieșit vrăjitoarea, începu unchiul. Dar se întrerupse și șopti: Fac prinsoare că ascultă, și se repezi la ușă.
Dar după ușă nu se afla nimeni și unchiul se întoarse, nu dezamăgit, căci faptul că infirmiera nu trăgea cu urechea i se părea o răutate și mai mare, ci enervat.
— Te înșeli în privința ei, spuse avocatul fără s-o apere mai mult — poate vrând să arate astfel că infirmiera n-avea nevoie de apărare. Apoi continuă pe-un ton ceva mai prietenos: Cât despre afacerea nepotului dumitale, firește că m-aș socoti fericit să mă pot ocupa de ea, dacă puterile îmi vor îngădui o sarcină atât de dificilă; tare mă tem însă că nu sunt la înălțimea cerințelor, dar n-am să mă dau în lături de la nimic; dacă n-am să pot face față situației, o să putem angaja oricând încă un coleg. Sincer vorbind, afacerea în cauză mă interesează prea mult ca să renunț dinainte să mă ocup personal de ea. Dacă inima n-o să-mi reziste până la capăt, măcar o să aibă un prilej demn să-și înceteze bătăile.
K. se gândea că nu înțelege un cuvânt din tot ce-și spuneau ei; își privea întruna unchiul, sperând să găsească la el vreun sens, dar acesta stătea cu lumânarea în mână pe noptiera de pe care o sticluță cu medicamente se și rostogolise pe covor; unchiul aproba clătinând din cap tot ce spunea avocatul, se arăta de acord asupra tuturor punctelor și-și privea din când în când nepotul, cerându-i parcă aceeași aprobare. Îi vorbise cumva unchiul, mai înainte, avocatului, despre proces? Nu; ar fi fost imposibil, căci tot ce se petrecuse adineauri anula o asemenea presupunere. De aceea spuse:
— Nu înțeleg nimic.
— Să mă fi înșelat oare? întrebă avocatul, la fel de mirat și de stânjenit ca și K.; să mă fi dus graba pe o cale greșită? Despre ce doriți să-mi vorbiți? Credeam că e vorba despre procesul dumneavoastră.
— Despre proces, firește, spuse unchiul și-l întrebă pe K.: atunci ce dorești?
— Dar de unde știți oare cât de cât despre mine și despre procesul meu? întrebă K.
— A! Asta era! zâmbi avocatul. Doar știți bine că sunt avocat: frecventez cercuri juridice în care se vorbește totdeauna despre procese și le rețin pe cele mai neobișnuite, mai ales când e vorba de nepotul unui prieten. Cred că nu-i nimic de mirare în asta.
— Ce dorești? îl întrebă unchiul pe K. Pari neliniștit.
— Frecventați cercuri juridice? întrebă K.
— Sigur că da, spuse avocatul. Iar unchiul adăugă:
— Întrebi ca un copil.
— Cu cine să mă văd, spuse avocatul, dacă nu cu colegii mei de breaslă?
Tonul lui era atât de convingător, încât K. nu-i răspunse nimic.
„Lucrați totuși”, ar fi vrut el să spună — dar nu izbuti să-și învingă reținerea de-a rosti cuvintele —, „lucrați totuși pentru justiția obișnuită și nu pentru cea din pod.”
— Gândiți-vă, continuă avocatul cu tonul cuiva care explică printr-o paranteză un lucru de la sine înțeles, gândiți-vă că asemenea relații aduc mari avantaje clientelei mele, în multe privințe. Despre asta nici nu e voie să vorbești totdeauna. Firește, pentru moment boala mă stingherește destul, dar am încă printre oamenii justiției câțiva prieteni care vin să mă vadă și de la care mai aflu ce e nou. Ba poate că aflu chiar mai multe decât unii perfect sănătoși, care stau toată ziua la tribunal. Așa se face că am, chiar în clipa de față, un oaspete care mi-e foarte drag.
Și arătă spre un colț întunecos al încăperii.
— Unde? întrebă K. aproape cu grosolănie, din pricina uimirii.
Și se uită nedumerit în jurul lui; fâșia de raze a lumânării era departe de-a răzbate până la peretele din față. Dar, într-adevăr, ceva începu să se miște în colțul acela. Iar când unchiul ridică lumânarea, descoperiră acolo un domn în vârstă, așezat lângă o măsuță. Pesemne că domnul acela își ținuse până și răsuflarea ca să poată rămâne atâta vreme neobservat; acum, el se ridică ceremonios și vădit supărat că se atrăsese atenția asupra lui. Și își agită mâinile ca pe niște aripioare, ca să arate că refuză orice prezentare și orice plecăciune, că nu ține cu niciun chip să-i deranjeze pe ceilalți și că-i roagă să-l lase în întuneric și să-i uite prezența. Dar lucrul acesta nu mai era cu putință.
— Ne-ați luat prin surprindere, spuse avocatul, ca să se explice.
Și, cu un gest, îl încurajă pe domnul cel vârstnic să se apropie, iar domnul se apropie încet, privind în jurul lui, extrem de șovăitor, dar cu oarecare demnitate.
— Domnule șef de birou... Ah, dar iertați-mă! nu v-am prezentat încă. Iată-l pe prietenul meu Albert K. și pe nepotul său, domnul procurist Josef K.; iar dumnealui e domnul șef de birou. Domnul șef de birou a avut amabilitatea să vină să mă vadă. Un profan nu și-ar putea da seama de valoarea unei asemenea vizite; ca s-o poți aprecia trebuie să fii inițiat, trebuie să cunoști mulțimea de treburi care îl copleșesc pe domnul șef de birou. Dar el a venit totuși, și eram pe cale de-a sta de vorbă liniștit, atât cât îmi îngăduie slăbiciunea pricinuită de boală. De fapt nu-i interzisesem lui Leni să deschidă ușa eventualilor vizitatori, pentru că nu așteptam pe nimeni, credeam că o să rămânem singuri. Și tocmai atunci, dragul meu Albert, ai început tu să bați cu pumnii în ușă, iar domnul șef de birou s-a retras într-un colț cu scaunul și cu măsuța; dar observ că, dacă am vrea, am avea un subiect de discuție comun; să ne adunăm deci la un loc... Domnule șef de birou..., adăugă el înclinându-și capul cu un zâmbet slugarnic și arătând un fotoliu de lângă pat.
— Din păcate, vai! nu pot să rămân decât câteva clipe, spuse șeful de birou, amabil, adâncindu-se în fotoliu și uitându-se la ceas. Treburile nu-mi dau răgaz. Dar nu vreau să scap prilejul de-a face cunoștință cu prietenul unui prieten de-al meu; și dădu ușurel din cap către unchiul care păru foarte satisfăcut de noua lui cunoștință; la drept vorbind, temperamentul îl împiedica pe unchi să-și exprime sentimentele; de aceea însoți cu un râs pe cât de zgomotos pe atât de jenat cuvintele șefului de birou. Oribil tablou! K. putu să-l privească în voie, căci de el nu se ocupa nimeni! Șeful de birou, din moment ce fusese chemat să ia parte la discuție, prelua, după cum îi era obiceiul, frâiele convorbirii. Avocatul, a cărui slăbiciune de mai adineauri poate că avusese doar rostul de a-i alunga pe noii oaspeți, începu să asculte atent, cu mâna pâlnie la ureche, iar unchiul, care nu lăsase lumânarea — o balansa pe pulpă și avocatul privea adesea, îngrijorat, jocul acesta — unchiul uită curând orice urmă de jenă și se lăsă cu totul cucerit de încântarea pe care i-o produceau elocința șefului de birou și gesturile unduitoare cu care acesta își însoțea cuvintele. Rezemat de tăblia patului, K. se pomeni cu totul neglijat, poate chiar dinadins, de șeful de birou, și nu le mai servi decât ca auditor bătrânilor domni. De altfel, abia dacă știa despre ce vorbeau ei și-și lăsă gândurile să-i rătăcească în voie, când la infirmieră, când la purtarea grosolană a unchiului față de ea, când la întrebarea dacă-l mai văzuse vreodată pe șeful de birou. Nu cumva se aflase și el în publicul venit la primul lui interogatoriu? S-ar putea să se înșele; oricum, șeful de birou s-ar fi putut perfect situa printre bătrânii cu bărbi rare aflați în primul rând al publicului.
La aceasta se gândea K. în clipa când un zgomot ca de porțelan spart îi făcu pe toți să ciulească urechile, atenți.
— Mă duc să văd ce s-a întâmplat, spuse K. și porni încet, vrând parcă să le dea celorlalți posibilitatea de a-l reține.
Abia ieșise în vestibul și tocmai încerca să se orienteze în beznă, când o mână mică, mult mai mică decât a lui K., se așeză pe mâna lui, care încă nu dăduse drumul clanței, și închise încetișor ușa. Era mâna infirmierei, care îl aștepta acolo.
— Nu s-a întâmplat nimic, îi șopti ea. Am aruncat doar o farfurie în perete, ca să te scot de-acolo.
Stingherit, K. îi spuse:
— Și eu mă gândeam la dumneata.
— Cu atât mai bine, spuse infirmiera. Vino!
După câțiva pași ajunseră în fața unei uși de sticlă mată, pe care tânăra o deschise.
— Intră, spuse ea.
Se aflau, fără îndoială, în biroul avocatului. Atât cât se putea desluși la lumina lunii care lumina un mic pătrat pe podea în fața celor două ferestre mari, încăperea era mobilată cu lucruri masive și grele.
— Aici, spuse infirmiera arătând un fel de ladă întunecată, cu un spătar de lemn sculptat.
De îndată ce se așeză, K. își continuă cercetarea; se afla într-o sală înaltă, în mijlocul căreia clientela avocatului săracilor pesemne că se simțea absolut pierdută. I se păru că și vede câțiva clienți apropiindu-se cu pași mărunți de biroul imens, dar uită imediat senzația aceasta și nu mai avu ochi decât pentru tânăra care se ghemuise lângă el și aproape că-l strivea de spătar.
— Credeam, spuse ea, că ai să vii singur, fără să te chem. E ciudat, totuși: mai întâi, când ai intrat, nu ți-ai mai luat ochii de la mine, și acum mă faci să te aștept. Spune-mi Leni, adăugă ea repede, ca și cum n-ar fi trebuit să piardă nicio secundă a întâlnirii.
— Cu plăcere, îi răspunse K., dar ciudățenia despre care vorbeai, Leni, e foarte ușor de explicat. Mai întâi trebuia să ascult pălăvrăgeala bătrânilor și nu puteam pleca fără motiv; apoi, nu sunt obraznic de felul meu, am o fire mai mult timidă, și nici dumneata, Leni, nu pari să te lași cucerită de la prima vedere.
— Asta nu, spuse Leni punând mâna pe spătar și privindu-l pe K. drept în ochi, asta nu, dar nu ți-am plăcut și probabil că nu-ți plac nici acum.
— Să-mi placi, spuse K. ocolind un răspuns direct, să-mi placi ar fi cam puțin.
— Oh! zâmbi ea.
Spusele lui K., urmate de exclamația aceasta, îi dădeau lui Leni o oarecare superioritate. De aceea K. tăcu un timp. Și, pentru că se obișnuise cu întunericul din încăpere, putu să distingă unele amănunte ale mobilierului. Remarcă, mai ales, un tablou imens atârnat în dreapta ușii și se aplecă înainte să-l vadă mai bine. Tabloul înfățișa un bărbat în robă de judecător, stând pe un jilț înalt, a cărui poleială aurie părea că împroașcă întreaga pânză. Partea ciudată a portretului o constituia însă atitudinea judecătorului: în loc să stea în jilț, cu demnitate calmă, judecătorul își apăsa cu putere brațul stâng pe spătarul și pe brațul jilțului, pe când brațul drept îl ținea complet degajat, sprijinit doar cu palma de una din rezemătoarele laterale, de parcă s-ar fi pregătit să țâșnească în sus, împins de o violentă indignare, ca să spună un lucru decisiv, poate chiar să rostească sentința definitivă.
Acuzatul trebuia presupus la picioarele scării ale cărei trepte de sus, acoperite cu un covor galben, se deslușeau destul de bine.
— Poate că e judecătorul meu, spuse K. arătând cu degetul tabloul.
— Eu îl cunosc, spuse Leni, privind și ea tabloul. Vine destul de des pe aici. Portretul e din tinerețe, dar nu se poate să-i fi semănat vreodată; în realitate, judecătorul este extrem de mărunt. Asta nu-l împiedică să ceară portrete în care să arate ca un personaj imens, căci e cumplit de vanitos, cum de altfel suntem toți aici. Și eu sunt vanitoasă, și sunt foarte supărată că nu-ți plac.
La cuvintele ei, K. îi răspunse cuprinzând-o în brațe și trăgând-o cât mai aproape. Leni își rezemă, tăcută, capul pe umărul lui. Iar K., mereu cu gândul la judecător, o întrebă:
— Ce grad are?
— E judecător de instrucție, îi răspunse ea apucându-i mâna cu care K. îi cuprinsese talia și jucându-se cu degetele lui.
— Și el e tot un simplu judecător de instrucție, spuse K., dezamăgit. Funcționarii superiori se ascund, iar el s-a instalat într-un jilț!
— Nu-i nimic adevărat, spuse Leni cu fața culcată pe palma lui K. În realitate, judecătorul stă pe-un scaun de bucătărie, peste care se așază o pătură veche, de grajd, împăturită în patru. Dar trebuie oare să te gândești întruna la procesul dumitale? adăugă ea, încet.
— Nu, deloc, spuse K. Ba chiar cred că mă gândesc prea puțin la el.
— Nu prin asta greșești, spuse Leni. Am auzit însă că ești grozav de îndărătnic.
— De la cine ai auzit? întrebă K.
Îi simțea pe piept apăsarea trupului și privea bogatul și densul șuvoi al părului ei brun.
— Nu pot să-ți spun mai mult, îi răspunse Leni. Nu-mi cere nume, ci înlătură-ți defectul, nu fi atât de încăpățânat; tribunalului acestuia nu i te poți opune și ești silit să mărturisești. Mărturisește, deci, la prima ocazie. Abia după aceea ai să poți încerca să găsești vreo posibilitate de scăpare. Abia după aceea. Și nici atunci n-o să izbutești, decât dacă o să-ți vină cineva în ajutor. Dar nu-ți face griji: am să mă ocup eu de asta.
— S-ar părea că știi multe despre tribunal și despre toate tertipurile necesare aici, spuse K. și și-o așeză pe Leni pe genunchi, căci se lipise prea tare de el.
— Așa e bine, spuse Leni instalându-se comod pe genunchii lui, după ce-și netezise pliurile fustei și-și aranjase bluza.
Apoi i se agăță cu amândouă mâinile de gât, își lăsă capul pe spate și-l privi îndelung.
— Dacă nu mărturisesc, nu mă poți ajuta? o întrebă el, ca s-o încerce. Și se gândi, aproape mirat: Ia te uită! Îmi recrutez ajutoare; mai întâi domnișoara Bürstner, apoi nevasta aprodului și acum această mică infirmieră care s-ar părea că are o ciudată nevoie de mine. Și îmi stă pe genunchi de parcă aici ar fi adevăratul ei loc!
— Nu, îi răspunse Leni clătinând încet din cap, dacă nu mărturisești n-am să te pot ajuta. Dar dumneata nu-mi dorești deloc ajutorul, puțin îți pasă de el, ești îndărătnic și nu te lași convins... Ai o iubită? îl întrebă ea peste o clipă.
— Nu, răspunse K.
— Ba ai! făcu Leni.
— Da, e-adevărat, spuse K., tăgăduiam și, totuși, îi port fotografia în buzunar.
Și, la rugămintea lui Leni, îi arătă o fotografie a Elsei; ghemuită pe genunchii lui K., Leni privi poza: un instantaneu. Elsa fusese fotografiată după unul din dansurile vijelioase pe care îi plăcea să le danseze în localul unde servea; fusta îi unduia în aer, din pricina piruetelor; mâinile și le ținea pe șolduri și râdea, cu gâtul întins; în poză nu se putea vedea spre cine râde.
— Poartă corset și se strânge prea tare, spuse Leni arătând locul unde, după părerea ei, lucrul acesta se vedea clar; nu-mi place; e vulgară și neîndemânatică. Dar poate că față de dumneata e blândă și drăguță, așa s-ar părea din fotografie. Adeseori, fetele acestea solide știu să fie blânde și drăguțe; dar să se sacrifice pentru dumneata, ar fi în stare?
— Nu, spuse K., nu e nici blândă, nici drăguță, și nici n-ar fi capabilă să se sacrifice pentru mine. De altfel, nu i-am cerut niciodată asemenea lucruri și nici măcar fotografia n-am privit-o până acum atât de atent, ca dumneata.
— Asta fiindcă nu ții prea mult la ea, spuse Leni. Deci nu-ți este iubită.
— Ba da, spuse K. Nu-mi retrag cuvintele.
— Acum, s-ar putea să-ți fie iubită, dar n-ai regreta-o prea mult dacă ai pierde-o sau dacă ai înlocui-o cu alta, de pildă cu mine.
— Firește, poți gândi așa, spuse K. zâmbind, dar Elsa are un mare avantaj față de dumneata; ea nu știe nimic despre procesul meu, și chiar dacă ar ști ceva nu s-ar gândi niciodată la el. Și n-ar căuta niciodată să mă convingă să cedez.
— Asta nu-i deloc un avantaj, spuse Leni; dacă nu mai are și altele, pot să sper. Are vreun defect fizic?
— Un defect fizic? întrebă K.
— Da, spuse Leni, eu am un mic defect fizic. Iată-l. Și-și depărtă degetul mijlociu de inelarul mâinii drepte:
Între aceste două degete, care erau scurte, pielița de legătură ajungea aproape până la încheietura de sus.
Din pricina întunericului, K. nu observă imediat ce voia să-i arate, dar Leni îi conduse mâna, orbește, și-l făcu să-i pipăie pielița.
— Ce ciudățenie! se miră K.
Și, după ce-i privi toată mâna, adăugă:
— Drăguță gheară!
Leni acceptă cu un fel de mândrie mirarea lui K.; acesta îi lipi și-i dezlipi de nenumărate ori cele două degete; în cele din urmă, i le sărută înainte de-a le da drumul.
— Oh! strigă ea atunci, m-ai sărutat.
Grăbită, cu gura deschisă, se cocoță cu genunchii pe genunchii lui. K. o privea uluit. Acum, când erau atât de aproape, observă că Leni răspândea un parfum amar și iute, o aromă ca de piper; ea îi luă capul și i-l culcă pe sâni, se aplecă deasupra lui, apoi îi mușcă și-i sărută gâtul, ba își trecu dinții și prin părul lui.
— M-ai luat pe mine în schimb! gemea Leni din când în când; bagă de seamă, m-ai luat pe mine în schimb!
Dar genunchiul îi alunecă și, cu un ușor țipăt, Leni aproape se prăbuși pe covor. Ca s-o țină, K. o prinse de talie, dar se pomeni și el tras în cădere.
— Acum ești al meu, spuse Leni. Iată cheia casei. Vino când vrei, îi mai șopti ea, ca încheiere.
Și un sărut fără țintă îl mai atinse pe spate, pe când el pleca.
Afară, începuse să cadă o burniță măruntă. K. se gândea să se ducă în mijlocul străzii ca s-o mai vadă pe Leni, încă o dată, la fereastră, când unchiu-său țâșni dintr-un automobil care aștepta în fața casei și pe care el, distrat, nu-l observase; unchiul își apucă nepotul de braț și-l împinse spre poartă, ca și cum ar fi vrut să-l țintuiască acolo.
— Cum ai putut să faci una ca asta! îi strigă el. Ai dăunat enorm procesului tău, care se urnise pe calea cea bună! Te duci și te ascunzi cu scârnăvia aia mică și stricată care, culmea, mai e, firește, și amanta avocatului; lipsești ore întregi, și nu cauți măcar un pretext, nu ascunzi nimic, faci totul pe față, dai fuga la ea și rămâi cu ea! Și ne uiți acolo pe toți trei: pe unchiul care se spetește alergând pentru tine, pe avocatul care-ți trebuie ca să câștigi, și mai ales pe șeful de birou, personajul acesta atât de puternic, de care depinde întregul tău proces în faza actuală! Noi căutăm un mijloc ca să te ajutăm; eu mă văd silit să discut cât se poate de prudent cu avocatul; avocatul, la rândul său, trebuie să se poarte la fel de prudent cu șeful de birou; în fața atâtor greutăți, datoria ta ar fi măcar să mă susții pe cât posibil! Iar tu rămâi cu ea! Și vine, vrând-nevrând, momentul când lucrul acesta nu mai poate fi tăinuit! Firește, oamenii sunt politicoși și nu pomenesc nimic despre lipsa ta, încearcă să mă cruțe; dar până la urmă nu se mai pot stăpâni, și fiindcă nu putem vorbi despre ce ne interesează, nu mai scot un cuvânt! Am stat un sfert de ceas fără să ne spunem nimic, ascultând dacă nu cumva te întorci. Degeaba! Până la urmă, șeful de birou, care zăbovise mai mult decât ar fi dorit, s-a ridicat să-și ia rămas bun; se vedea cât de colo că-i părea rău pentru mine, dar n-avea cum să mă ajute; și a mai întârziat câteva clipe la ușă, cu o amabilitate de necrezut, apoi s-a dus. Îți închipui ce mult m-a ușurat plecarea lui: simțeam că mă sufoc. Iar avocatul, care e bolnav, a suferit și mai mult din pricina ta; omului acestuia cumsecade aproape că-i pierise graiul când mi-am luat rămas bun de la el. Probabil că ai contribuit la prăbușirea lui totală, ai grăbit moartea unui om de care aveai nevoie. Iar pe mine, unchiul tău, mă lași să te aștept aici, în ploaie, ore și ore. Pune mâna să vezi ce ud sunt.