AVOCATUL, INDUSTRIAȘUL ȘI PICTORUL

Într-o dimineață de iarnă — afară ningea, în lumina tulbure a zilei — K. ședea la birou; deși era încă devreme, se simțea extrem de obosit. Ca să scape de funcționarii mai mărunți, îi spusese omului de serviciu că are de terminat o lucrare mai importantă și-i poruncise să nu lase pe nimeni să intre. Dar, în loc să lucreze, se frământa pe scaun și muta de colo-colo obiectele de pe masă; în cele din urmă își întinse, fără să-și dea seama, tot brațul pe masă și rămase așa, fără mișcare, cu capul plecat.

Ideea procesului nu-l slăbea o clipă; se întrebase adeseori dacă n-ar fi fost mai bine să se apere întocmind un raport scris pe care să-l trimită tribunalului: și-ar fi expus în el biografia, pe scurt, și ar fi explicat, în legătură cu toate evenimentele cât de cât importante din viața lui, motivele care îl determinaseră să procedeze așa cum procedase, judecând apoi motivele acestea după opiniile lui actuale; în încheiere, ar fi arătat motivele acestei ultime hotărâri. Un asemenea raport i se părea cu mult superior față de simpla apărare prin avocatul pe care, de altfel, îl socotea și altminteri cam dubios. Într-adevăr, K. nici nu știa ce întreprinde avocatul; fără îndoială că nu făcea mare lucru, din moment ce trecuse mai mult de-o lună de când maestrul Huld încetase să-l mai cheme și, de altfel, nici la consultațiile precedente nu avusese deloc impresia că omul acesta ar fi putut să-l ajute prea mult. Maestrul Huld aproape că nu-l întrebase nimic, deși ar fi avut atâtea întrebări de pus. Întrebările acestea erau esențiale. K. simțea el însuși ce-ar fi fost necesar să fie întrebat. Dar avocatul, în loc să-l întrebe, se lansa în discursuri interminabile, sau stătea ca mut în fața lui, plecându-se ușor peste masă, probabil din cauză că îi slăbise auzul, și își frământa o șuviță din barbă, privind desenele de pe covor, poate tocmai în locul unde K. se culcase cu Leni. Din când în când îi dădea niște sfaturi seci, cum se dau copiilor. Discuții pe cât de inutile pe atât de plictisitoare, pentru care K. se gândea să nu dea niciun ban când va veni vremea plății. Când avocatul socotea că-l umilise îndeajuns, încerca, de obicei, să-l mai îmbărbăteze un pic. Și-i povestea atunci că mai câștigase, total sau în parte, multe procese asemănătoare și că procesele acelea, deși în realitate mai puțin dificile, păreau totuși mai disperate decât procesul lui. Are lista lor aici, în sertar — și lovea în masă — dar secretul profesional îl împiedică, din nefericire, să arate dosarele. Marea experiență dobândită în cursul dezbaterilor o să-i folosească neapărat lui K.; firește că a și început imediat, să lucreze: prima întâmpinare e aproape gata. Întâmpinarea aceasta e foarte importantă, căci întreg procesul depinde, adeseori, de prima impresie pe care o face apărarea. Din păcate — și asupra acestui lucru trebuie în orice caz să-i atragă de pe acum atenția lui K. — se întâmplă destul de des ca primele întâmpinări să nu fie citite de tribunal. Sunt pur și simplu clasate, sub cuvânt că interogatoriul acuzatului e, până una alta, mai important decât toate întâmpinările scrise. Tribunalul mai spune chiar, uneori, atunci când inculpatul stăruie prea mult, că întâmpinarea îi va fi citită o dată cu toate celelalte acte, înaintea hotărârii definitive, când dosarul va fi complet. Dar, din păcate, lucrul acesta nu e totdeauna adevărat, adăuga avocatul; în genere, prima întâmpinare zace în vreun sertar, sau până la urmă se pierde și, chiar dacă e păstrată, de obicei nu e citită, după cum a aflat el, deși, cinstit vorbind, din surse nu prea autorizate. Situația aceasta e regretabilă, dar își are temeiurile ei. K. nu trebuie să piardă din vedere că dezbaterile nu sunt publice, că pot deveni publice dacă tribunalul socotește necesar, dar că legea nu prevede acest caracter public. De aceea dosarele tribunalului, și mai ales actul de acuzare, rămân secrete și pentru acuzat, și pentru apărătorul său, prin urmare, în genere, e greu de știut împotriva cui trebuie îndreptată prima întâmpinare, și nu i se permite, în fond, întâmpinării acesteia să furnizeze elementele utile, decât prin vreo întâmplare fericită. Întâmpinări cu adevărat utile nu se pot face decât ceva mai târziu, în cursul interogatoriilor, când întrebările puse inculpatului lasă să se întrevadă sau să se ghicească diferitele capete de acuzare și motivele pe care sunt întemeiate. În asemenea condiții apărarea se găsește, nici vorbă, într-o situație foarte defavorabilă, ba chiar penibilă, dar asta și intenționează tribunalul. Legea nu admite în mod expres apărarea, ci doar o îngăduie, și se poate pune chiar întrebarea dacă paragraful din lege care pare că o îngăduie, o îngăduie și în realitate. De aceea nu există propriu-zis avocați recunoscuți de tribunalul în cauză; toți cei care se prezintă la bară nu sunt decât avocați de contrabandă. Evident, faptul acesta dezonorează întreaga breaslă; K. n-are decât să privească sala rezervată avocaților, data viitoare când s-o duce în birourile tribunalului, și probabil că o să se îngrozească văzându-i pe cei adunați acolo; numai aspectul odăiței rezervate avocaților ar fi suficient să arate disprețul tribunalului pentru oamenii aceștia. Odăița e luminată printr-un ochi de geam mic și atât de înalt încât ca să privești prin el — respirând fumul hornului așezat alături și mânjindu-ți fața cu funingine — trebuie mai întâi să găsești un confrate pe ai cărui umeri să te poți cocoța; în plus — și asta numai ca un exemplu pentru starea în care se află încăperea — podeaua are de mai bine de-un an o gaură prin care poate că un om n-ar izbuti să treacă, dar e suficient de mare, totuși, ca să ți se scufunde piciorul în ea; și cum sala avocaților se află la etajul al doilea al podului, dacă se nimerește ca vreunul dintre avocați să calce în gaură, piciorul îi atârnă prin tavanul primului etaj al podului, exact deasupra culoarului în care așteaptă inculpații.

Avocații nu exagerează deci când declară că situația aceasta este de-a dreptul rușinoasă. Reclamațiile lor n-au însă niciun fel de audiență în fața administrației. Și le e strict interzis să facă vreo modificare pe cheltuiala lor; altminteri, există motive temeinice ca avocații să fie tratați așa: tribunalul caută să elimine pe cât posibil apărarea și ține ca acuzatul să răspundă el însuși de toate. În fond, punctul acesta de vedere nu e rău: dar să se tragă de aici concluzia inutilității avocaților pentru inculpat, în fața acestui tribunal, ar fi cât se poate de greșit. Dimpotrivă, nicăieri avocații nu le pot fi mai de folos, căci, în genere, dezbaterile nu sunt secrete numai pentru public, ci și pentru acuzat; firește, în măsura în care secretul e posibil, dar într-o largă măsură, totuși. Într-adevăr, acuzatul n-are dreptul să vadă dosarele tribunalului, iar după interogări ar fi foarte dificil de ghicit ce conțin dosarele, mai ales pentru acuzatul intimidat și copleșit de grijile care-i sustrag atenția. Aici intervine apărarea. De obicei, avocații n-au dreptul să asiste la întrevederile cu judecătorul de instrucție, de aceea sunt nevoiți să-l descoasă pe acuzat imediat după interogatoriu și pe cât se poate chiar în ușa încăperii unde se iau interogatoriile, ca să poată descifra, din explicațiile lui adesea confuze, ce-ar putea deveni util pentru apărare. Dar nici cele aflate nu sunt prea importante, căci, în condițiile date, nu se poate afla mare lucru, deși, la drept vorbind, un om competent s-ar descurca mai bine decât un novice. Atuul principal îl constituie relațiile personale ale avocatului; pe ele se bazează adevărata valoare a apărării. Din propriile lui experiențe, K. și-a dat seama că organizarea tribunalului lasă de dorit în ceea ce privește gradele inferioare, că printre salariații mărunți se află destui venali și coruptibili; în privința aceasta, zidul justiției are numeroase spărturi. La spărturile acestea se înghesuie majoritatea avocaților, aici mituiesc, aici trag cu urechea și spionează; aici au avut loc, cel puțin în trecut, furturi de acte. Și e de netăgăduit că unii apărători obțin în felul acesta rezultate de moment, uimitor de favorabile acuzatului; ele constituie mândria avocaților și momeala cu care își atrag clienții noi; dar asemenea rezultate nu însemnează nimic sau aproape nimic pentru evoluția ulterioară a proceselor. Numai relațiile personale cinstite, și anume cu funcționarii mai importanți — firește, funcționari superiori ai instanțelor inferioare — pot avea o reală valoare; la început pe nesimțite, iar mai apoi din ce în ce mai vădit. Sigur, puțini avocați izbutesc pe calea aceasta; iată de ce alegerea lui K. fusese cât se poate de fericită. Nu există, spunea doctorul Huld, apărătorul său, decât unul sau doi avocați care să se poată lăuda cu relații ca ale lui. Acestora puțin le pasă, firește, de cunoștințele pe care le-ar putea face în camera avocaților; cu oamenii de acolo ei nu vor să aibă a face; dar cu funcționarii tribunalului au relații cât se poate de strânse. Maestrul Huld nici măcar nu avea totdeauna nevoie să pândească apariția veșnic problematică a judecătorilor de instrucție în anticamerele domniilor lor, ca să obțină de la ei, după cum aveau chef, un succes de cele mai multe ori doar aparent, sau nici măcar atât. Nu, K. însuși putuse să constate că funcționarii — și câteodată chiar unii de rang înalt — vin din proprie inițiativă să-l informeze pe față, sau măcar într-un fel ușor interpretabil, și discută cu el despre viitoarea evoluție a dezbaterilor; în unele cazuri izolate, ei se lasă chiar convinși și adoptă uneori părerile avocatului. În privința aceasta însă e bine să n-ai prea multă încredere în ei; oricât de categoric și-ar exprima noua poziție favorabilă apărării, imediat după aceea se întorc, poate, la birou ca să dea, pentru dezbaterile din ziua următoare directive cu totul diferite și câteodată mult mai severe pentru acuzat decât fuseseră cele de până atunci, datorate tocmai punctului de vedere pe care pretindeau că l-au lepădat definitiv. Împotriva unor asemenea lucruri nu se poate întreprinde nimic, căci promisiunile făcute între patru ochi rămân mai departe promisiuni făcute între patru ochi și nu pot impune niciun fel de obligație, chiar dacă apărarea n-ar fi obligată să păstreze relații cât mai bune cu domnii funcționari. Ar mai trebui spus de asemenea că atunci când domnii funcționari intră în legătură cu apărătorii — și când au a face cu oameni competenți — nu fac asta numai din prietenie sau din filantropie, ci pentru că, într-o anumită privință, depind și ei de avocați.

Tocmai aici iese la iveală defectul unui organism al justiției care decretează de la bun început judecarea secretă. Funcționarii sunt lipsiți de contactul cu societatea; pentru procesele obișnuite, ei sunt bine înarmați; asemenea procese pot să se desfășoare aproape de la sine, pe făgașul cunoscut, și abia dacă e nevoie să se intervină pe ici, pe colo, ușurel, pentru ca lucrurile să meargă normal; dar în fața cazurilor fie extrem de simple, fie deosebit de dificile, funcționarii se pomenesc adeseori dezorientați; trăind zi și noapte închistați în literele legii, ei sfârșesc prin a pierde sensul exact al relațiilor umane, și pierderea aceasta îi face să dea greș în cazurile mai sus-pomenite. Și atunci vin să ceară sfat avocaților, urmați de vreun servitor care poartă actele de obicei atât de secrete. La fereastra aceasta ai putea vedea mulți domni, și ultimii pe care te-ai aștepta să-i vezi, privind pe stradă cu un aer deznădăjduit, în timp ce avocatul cercetează dosarele de pe masa lui ca să le poată da un sfat. În asemenea ocazii se vede bine, de altfel, cât de serios își privesc domniile lor meseria și la ce disperare îi împing piedicile pe care prin însăși natura lor nu le pot învinge.

În orice caz, adăuga avocatul, situația lor nu e prea ușoară și nu trebuie să le faci nedreptatea de-a o socoti astfel. Ierarhia justiției este infinită și printre treptele ei chiar inițiații abia dacă se descurcă. Și cum, în genere, dezbaterile tribunalelor rămân secrete atât pentru funcționarii mai mărunți cât și pentru public, ele nu pot fi niciodată urmărite până la capăt; procesele intră deci adeseori în resortul vreunei instanțe, fără să se știe de unde vin, și dispar fără să se știe încotro. De aceea funcționarii sunt lipsiți de învățămintele pe care le-ar putea trage din studiul diverselor faze ale unui proces, din verdict și din motivările lui. Ei n-au dreptul să se preocupe decât de partea procedurii pe care le-o rezervă legea și, adeseori, știu despre ce urmează, adică despre rezultatele propriei lor munci, mai puțin chiar decât știe apărarea care, în genere, rămâne în contact cu acuzatul până la sfârșitul dezbaterilor. Deci și în privința aceasta funcționarii justiției au multe de învățat de la avocați. În fața unei asemenea situații, cum mai poate să se mire K. văzând iritabilitatea funcționarilor, care se manifestă adeseori jignitor la adresa acuzaților — căci fiecare face experiența aceasta? Toți funcționarii sunt veșnic iritați, chiar dacă par calmi. Firește, de pe urma acestui fapt au mult de suferit avocații mărunți. În legătură cu asta se povestește chiar o anecdotă care pare cât se poate de adevărată: un vechi funcționar, altminteri om liniștit și de treabă, studiase o zi și o noapte, fără întrerupere — căci funcționarii aceștia sunt extrem de sârguincioși — o afacere judiciară dintre cele mai dificile și încâlcită mai ales de întâmpinările avocaților. Dimineața, după douăzeci și patru de ore de muncă ingrată, funcționarul nostru se așeză la pândă în dosul ușii și-i aruncă în josul scării pe toți avocații care voiau să intre. Avocații se adunară pe unul din paliere ca să se sfătuiască ce-i de făcut; pe de-o parte, n-aveau dreptul real de-a intra în tribunal, și asta îi împiedica să întreprindă vreo acțiune legală împotriva funcționarului — pe care, de altfel, aveau tot interesul să-l menajeze, după cum s-a mai arătat; dar, pe de altă parte, cum fiecare zi petrecută în afara tribunalului era complet pierdută pentru ei, țineau grozav să intre. Până la urmă căzură de acord că trebuia să-l istovească pe bătrânul funcționar. Urcară deci, pe rând, treptele; ajuns sus, fiecare dintre ei se lăsa aruncat jos, după o lungă rezistență pasivă; la capătul scării, avocatul era cules de colegii săi. Jocul acesta dură cam o oră, după care bătrânul domn, obosit și de munca de peste noapte, se simți într-adevăr istovit și se întoarse în biroul unde lucra. Cei de jos ținură mai întâi să se convingă că bătrânul plecase. De aceea îl trimiseră pe unul dintre ei cu misiunea de-a cerceta dacă locul era într-adevăr gol. Și nu intrară în sală decât după reîntoarcerea celui trimis, probabil fără să îndrăznească măcar să cârtească, căci avocații — și chiar cel mai mărunt dintre ei poate să cuprindă, măcar în parte, situația — nu țin deloc să aducă vreo îmbunătățire sistemului judiciar, pe când oricare dintre acuzați, chiar și cel mai slab la minte — și lucrul acesta e foarte semnificativ — de la primul contact cu justiția începe totdeauna să se gândească la proiecte de reforme, risipindu-și astfel timpul și energia pe care le-ar putea folosi pentru sine într-un mod cu mult mai folositor. Singura metodă cuminte, spunea maestrul Huld, e să iei lucrurile așa cum sunt. Chiar dacă ar fi posibilă îmbunătățirea unor aspecte mărunte — ceea ce, de fapt, e o superstiție absurdă — în cel mai fericit caz nu s-ar putea obține rezultate decât pentru procesele viitoare, iar faptul că atragi asupra ta atenția unor funcționari ranchiunoși îți este extrem de dăunător. Trebuie să eviți pe cât posibil să fii remarcat, să stai liniștit chiar dacă lucrul acesta îți vine oricât de greu, să încerci să înțelegi că imensul organism judiciar va rămâne totdeauna oarecum în aer și dacă încerci din proprie inițiativă să-l schimbi cât de cât, îți tai singur craca de sub picioare și te poți prăbuși, pe când imensul organism poate cu ușurință — totul ținându-se legat în sistemul lui — să-și găsească o rotiță de schimb și rămâne cum a fost, dacă nu cumva — și lucrul acesta e cel mai probabil — devine mai viguros, mai atent, mai sever și mai rău. Cel mai bun lucru e deci să-l lași pe avocat să-și vadă de treaba lui și nu să-l deranjezi. Reproșurile, sigur, sunt aproape cu totul inutile, mai ales când nu-i poți face pe oameni să înțeleagă întreaga lor importanță, dar se vedea silit totuși să-i spună lui K. cât de mult își păgubise propria cauză purtându-se așa cum se purtase față de șeful de birou. De acum înainte numele omului aceluia influent aproape că trebuia șters de pe lista celor care ar fi putut să facă ceva pentru K.; orice aluzie la proces, cât de ușoară, șeful de birou se prefăcea dinadins că n-o aude, asta era clar. În multe privințe, funcționarii justiției se poartă ca niște copii. Cel mai nevinovat lucru — și, din păcate, atitudinea lui K. nu putea fi socotită ca atare — putea uneori să-i rănească atât de mult încât să-i facă să nu mai vorbească nici cu cei mai buni prieteni, să le întoarcă spatele când îi întâlnesc și să lucreze cât pot împotriva lor. Dar se mai întâmplă câteodată ca o glumă de doi bani, riscată când crezi că totul e pierdut, să-i facă să râdă fără niciun motiv și să-i împace brusc, în modul cel mai neașteptat. Relațiile cu ei sunt, totodată, și foarte complicate și foarte simple; niciun principiu nu le-ar putea reglementa.

Uneori e de mirare că-ți ajunge o singură viață de om obișnuit ca să pricepi atâtea încât să poți lucra aici cu oarecare succes. Și, nici vorbă, ai ore de melancolie, ca toți oamenii, ore când crezi că nu ți-a izbutit nimic, când ți se pare că n-ai câștigat decât procesele destinate de când lumea să fie câștigate și care ar fi ajuns și fără tine la bun sfârșit, pe câtă vreme celelalte procese le-ai pierdut pe toate, în ciuda zbuciumului, a grijilor și a succeselor aparente care te-au bucurat atât. Și în asemenea momente ți se pare că nu trebuie să te încrezi în nimic și că, de-ar trebui să răspunzi la unele întrebări precise, n-ai îndrăzni măcar să negi faptul că atâtea procese care ar fi ajuns de la sine la un deznodământ favorabil, au fost, cu cele mai bune intenții din lume, îndrumate de tine pe căi greșite. Firește, până și în sentimentul acesta mai există un soi de încredere în sine, dar ea e singura care-ți mai rămâne. Crizele acestea de scepticism — căci, evident, nu sunt decât niște crize — îi amenință pe avocați mai ales când li se ia din mână un proces pe care îl duseseră destul de departe și în mod satisfăcător. Iată, fără îndoială, cel mai rău lucru care i se poate întâmpla unui avocat. O asemenea nenorocire nu e pricinuită niciodată din vina acuzatului; un inculpat care și-a ales apărătorul e silit să-l păstreze orice s-ar întâmpla. Căci, altfel, cum s-ar putea descurca singur după ce a recurs la apărător? Asta nu se întâmplă niciodată, dar se întâmplă uneori ca procedura să ia o direcție pe care avocatul nu mai are dreptul s-o urmeze! Și i se retrage în același timp și procesul, și acuzatul, și totul; cele mai utile relații nu-i mai folosesc atunci la nimic, căci funcționarii înșiși ignoră cele petrecute. Procesul intră într-o fază în care nu mai există dreptul la apărător, și se află în mâinile unor instanțe inaccesibile, iar avocatul nu-l mai poate vedea pe inculpat. Iar într-o bună zi, când te întorci acasă, găsești pe masă toate întâmpinările pe care le-ai redactat cu atâta râvnă și cu cele mai justificate speranțe; ele ți-au fost înapoiate fiindcă nu mai au dreptul să figureze în noua fază a procesului. Acum, au devenit simple petice de hârtie, fără nicio valoare. Asta nu înseamnă însă că și procesul e pierdut, sau cel puțin nu există niciun motiv categoric ca să admiți o asemenea presupunere: atâta doar că nu se mai știe nimic despre proces și nu se va mai ști niciodată nimic. Din fericire, cazurile de acest fel nu sunt decât excepții și chiar dacă procesul lui K. o să intre vreodată pe o asemenea cale, pentru moment e încă departe de ea și îi lasă avocatului destul teren de activitate. K. putea fi sigur că ocazia n-o să fie pierdută. După cum i s-a spus, întâmpinarea n-a fost încă trimisă, dar nu-i nicio grabă căci, în momentul de față, e mult mai important să se stabilească primele contacte cu funcționari competenți, ceea ce s-a și făcut — cinstit vorbind, nu totdeauna cu prea mult succes — și e mult mai bine, deocamdată, să nu fie divulgate amănunte care nu l-ar putea influența pe K. decât într-un sens nefavorabil, dându-i prea multe speranțe sau speriindu-l prea tare; se știe doar că unii funcționari se arătaseră foarte binevoitori și alții se arătaseră mai puțin favorabili, dar nu refuzaseră să-l ajute. În total, rezultatul era deci cât se poate de satisfăcător, dar nu trebuiau încă trase concluzii pe baza aceasta, căci toate negocierile preliminare începeau la fel și numai desfășurarea ulterioară a dezbaterilor putea să arate în ce măsură fuseseră de folos. În orice caz, nimic nu e încă pierdut și dacă, în ciuda celor întâmplate, vom reuși să-l câștigăm pe șeful de birou — câteva încercări fuseseră făcute în acest sens — rana va fi curată, cum spun chirurgii, și vom putea aștepta liniștiți viitoarea desfășurare a lucrurilor!

Când se lansa în asemenea discursuri, avocatul nu mai isprăvea. Și, la fiecare vizită, le lua de la capăt. Existau mereu progrese, dar în ce constau ele n-avea voie să spună. Lucra de zor la prima întâmpinare, dar încă n-o terminase, fapt care se dovedea a fi cât se poate de favorabil la consultația următoare, căci momentul — imposibil de prevăzut — ar fi fost rău ales pentru trimiterea întâmpinării. Iar când, obosit de-atâtea vorbe, K. observa că lucrurile merg extrem de încet, chiar ținând seama de toate dificultățile existente, avocatul îi răspundea că ele merg binișor pe micul lor făgaș, dar că, firește, ar fi ajuns mult mai departe dacă el, K., i s-ar fi adresat mai devreme. Din păcate, întârziase, și neglijența aceasta avea să-i mai aducă pe viitor și alte necazuri, mult mai mari decât simpla pierdere de timp.

Singura întrerupere binefăcătoare a consultațiilor era venirea lui Leni, care știa totdeauna să potrivească în așa fel lucrurile încât să-i aducă maestrului Huld ceaiul de câte ori K. se afla la el. Leni rămânea apoi în spatele lui K., având aerul că-l privește pe avocat — care se apleca foarte mult deasupra ceștii ca să-și toarne ceaiul și să-l soarbă cu lăcomie. Și, pe furiș, ea își lăsa mâna în mâna lui K. Atunci se făcea liniște deplină; avocatul bea, K. îi strângea mâna lui Leni, iar Leni îndrăznea uneori să mângâie încetișor părul lui K.

— Mai ești aici, Leni? întreba avocatul când termina.

— Voiam să duc ceașca, spunea Leni.

Urma apoi o ultimă strângere de mână; avocatul se ștergea la gură și începea, cu puteri noi, să-i vorbească lui K.

Ce voia oare? Să-l încurajeze? Sau să-l aducă la disperare? K. nu-și dădea seama; dar, curând, un lucru îi apăru vădit: apărarea lui nu se afla în mâini bune.

S-ar fi putut foarte bine ca avocatul să spună adevărul, deși se vedea cât de colo că vrea să-și dea aere și că nu mai avusese niciodată ocazia să se ocupe de-un proces atât de important pe cât părea să fie cel al lui K. Dar relațiile pe care le scotea mereu în evidență păreau, într-adevăr, suspecte; oare le folosea numai pentru K.? Avocatul nu uita niciodată să spună că era vorba de funcționari inferiori, deci de slujbași extrem de mărunți și cărora desfășurarea procesului putea, într-o anumită măsură, să le favorizeze avansarea. La urma urmei, n-ar fi fost posibil ca tocmai ei să-l folosească pe avocat ca să îndrume procesul după dorința lor, pe căi cu totul nefavorabile inculpatului? Poate că nu acționau așa în toate procesele, firește, un asemenea lucru n-ar fi fost probabil; cu siguranță că existau și cazuri în care funcționarii dădeau o mână de ajutor avocatului, ca să-l răsplătească pentru serviciile aduse, căci aveau tot interesul să-i păstreze reputația; dar dacă lucrurile stăteau într-adevăr așa, în ce sens interveneau ei în procesul lui K., proces extrem de spinos, după cum spunea maestrul Huld, menit să constituie un eveniment senzațional și care atrăsese de la bun început întreaga atenție a tribunalului? Din păcate, în privința aceasta nu prea încăpeau multe îndoieli. Se vedea clar că prima întâmpinare nu fusese înaintată, deși procesul dura de luni de zile. După spusele avocatului, totul se afla încă la început; firește, metoda era excelentă, dacă urmau să-l adoarmă pe inculpat și să-l mențină inactiv, ca să-l atace prin surprindere cu verdictul, sau măcar cu rezultatele anchetei, când i se va aduce la cunoștință că au fost defavorabile și că procesul va fi trimis în fața unei instanțe superioare.

Era absolut necesar să intervină inculpatul însuși. Convingerea că trebuie să acționeze el însuși devenea imperioasă pentru K., mai ales când se simțea foarte obosit, ca în dimineața aceasta de iarnă, când totul îi trecea prin minte fără voia lui. Uitase disprețul pe care-l avea la început față de proces; dacă ar fi fost singur pe lume, și-ar fi putut foarte ușor neglija procesul, admițând că i-ar fi fost intentat, ceea ce cu siguranță că nu se putea întâmpla într-un asemenea caz. Acum însă unchiul îl și dusese la avocat, obligațiile familiale intrau în joc; situația lui încetase de-a mai fi cu totul independentă de evoluția procesului, avusese el însuși imprudența să le vorbească unor cunoscuți, cu o inexplicabilă satisfacție, despre cele întâmplate; alții aflaseră, nu se știe cum; relațiile cu domnișoara Bürstner păreau rămase în suspensie, ca și procesul; pe scurt, nu mai avea de ales dacă să accepte sau să refuze procesul; se afla engrenat în el din plin și trebuia să se apere; dacă obosea, putea să ajungă rău.

Pentru moment, n-avea de ce să fie prea îngrijorat. Izbutise într-un timp relativ scurt și fără să-și cruțe eforturile să ocupe un post însemnat la bancă; știuse să se mențină în postul acesta înconjurat de stima tuturor, și acum nu trebuia, deci, decât să-i consacre procesului o parte din calitățile care îi înlesniseră ascensiunea; și atunci, fără doar și poate că totul avea să se termine cu bine; dacă voia să ajungă la țintă era mai ales necesar să elimine a priori orice idee de culpabilitate. Nu exista vină, procesul nu era altceva decât o mare afacere aidoma afacerilor pe care le tratase adeseori în mod avantajos pentru bancă, o afacere în cadrul căreia, ca de obicei, te pândeau diferite primejdii ce trebuiau parate. Prin urmare, nu-i era îngăduit să-și fixeze mintea la ideea că s-ar putea să aibă vreo vină, ci trebuia să se gândească numai la propriul său interes. În privința aceasta era necesar să-i retragă avocatului dreptul de a-l reprezenta și, cu cât ar fi făcut-o mai curând, poate chiar în seara aceea, cu atât ar fi fost mai bine; faptul în sine ar fi constituit poate, după cum spunea avocatul, un lucru nemaiauzit și-un gest extrem de jignitor, dar K. nu putea admite ca eforturile pentru proces să i se ciocnească de obstacole provenite de la propriul său apărător. O dată descotorosit de avocat, trebuia să depună urgent întâmpinarea și să insiste hotărât, chiar zilnic dacă putea, să fie luată în considerare. Pentru asta, firește, n-o să fie deloc suficient să se așeze lângă ceilalți inculpați, pe gang, și să-și pună pălăria sub bancă; va trebui să-i sâcâie zilnic pe funcționari, să-i asedieze cu ajutorul femeilor sau al altor persoane, să-i constrângă să se așeze la birou și să-i studieze întâmpinarea, în loc să se uite în gang printre gratiile de lemn. N-avea dreptul să-și cruțe nicio clipă eforturile, totul trebuia organizat și supravegheat perfect. Trebuia ca justiția să întâlnească odată un inculpat care știa să se folosească de drepturile lui.

Dar deși K. avea destulă încredere în sine pentru îndeplinirea acestui program, dificultățile întocmirii primei întâmpinări îl copleșeau. Cu o săptămână înainte mai roșea încă la gândul că ar putea fi obligat într-o bună zi să scrie cu mâna lui documentul, dar că o să-i mai fie și greu să-l redacteze, nu se gândise niciodată. Își amintea că într-o dimineață, când avea enorm de lucru, lăsase totul baltă și, pe neașteptate, își luase blocnotesul ca să încerce schițarea planului unei întâmpinări destinate greoiului său avocat, și că exact în clipa aceea ușa se deschisese și directorul-adjunct intrase în biroul lui, râzând cu hohote.

Râsul acesta fusese cât se poate de penibil pentru K., deși, firește, n-avea nicio legătură cu întâmpinarea despre care directorul-adjunct habar n-avea, ci se datora unei anecdote despre bursă, auzită tocmai atunci. Ca să facă înțeleasă gluma fusese nevoie de-un desen și directorul-adjunct, aplecându-se peste masa de lucru a lui K. și luându-i creionul din mână, executase desenul pe hârtia pregătită pentru întâmpinare.

Astăzi, K. nu mai simțea nici pic de rușine; întâmpinarea trebuia făcută. Dacă n-o izbuti să găsească timp la birou pentru ea, ceea ce părea foarte probabil, o s-o redacteze acasă, noaptea. Iar dacă nici nopțile n-au să-i fie de ajuns, o să ceară un concediu. Esențial era să evite jumătățile de măsură, căci metoda aceasta e cea mai rea, nu numai în afaceri, ci totdeauna și pretutindeni. Întâmpinarea constituia, nici vorbă, o muncă aproape interminabilă. Chiar dacă ai fi fost cât se poate de optimist, tot ți-ai fi dat lesne seama că o să-ți fie cu neputință s-o duci vreodată la capăt. Nu din lene sau din viclenie (asemenea motive puteau să-l împiedice doar pe maestrul Huld), ci pentru că, ignorând cu totul acuzația și toate extinderile ei posibile, trebuia să-ți recapitulezi întreaga viață, până la cele mai mici amănunte, și s-o expui cu toate colțișoarele ei, s-o discuți sub toate aspectele. Iar pe deasupra, cât de jalnică era o asemenea muncă! Poate ar fi fost bună pentru mintea senilă a unui pensionar, căruia să-i ajute să-și treacă zilele prea lungi. Dar acum, când K. avea nevoie să-și adune toate forțele cerebrale pentru muncă, acum, când fiecare oră trecea prea repede — căci era în plină ascensiune și începuse să reprezinte un pericol pentru directorul-adjunct — acum, când voia să se bucure, ca orice tânăr, de serile și de nopțile prea scurte, tocmai acum trebuia să înceapă redactarea întâmpinării! K. începu să se tânguie, în gând. Și ca să pună capăt frământărilor, apăsă fără să-și dea seama pe butonul soneriei electrice instalată în anticameră. Când făcu gestul acesta, dădu cu ochii de pendulă. Era ora unsprezece: pierduse deci două ore, un timp enorm de prețios, gândindu-se și visând, iar acum firește că se simțea mai obosit decât înainte. Dar, la urma urmei, nu-și pierduse timpul de pomană; în orele acestea luase hotărâri care puteau să-i fie foarte utile. Oamenii de serviciu îi aduseră, o dată cu corespondența, și două cărți de vizită ale unor domni care îl așteptau de multă vreme pe K. Iar cei doi domni făceau parte dintre clienții cei mai importanți ai băncii, pe care K. n-ar fi trebuit în niciun caz să-i lase să aștepte. De ce picaseră într-un moment atât de nepotrivit? Și de ce — asta păreau că întreabă și ei, de dincolo de ușa închisă — de ce sârguinciosul K. risipea cele mai bune ore de muncă, ocupându-se de treburile lui personale? Istovit de grijile de până atunci și plictisit dinainte de cele care aveau să urmeze, K. se ridică și-l întâmpină pe primul vizitator.

Noul venit era un omuleț vioi, un industriaș pe care îl cunoștea bine. Se scuză că-l deranjează pe K. de la o muncă atât de importantă, iar K. se scuză, la rândul său, că-l lăsase să aștepte. Dar o făcu atât de distrat și cu un ton atât de nepotrivit, încât industriașul ar fi observat, fără doar și poate, dacă n-ar fi fost prea absorbit de propriile lui probleme. Industriașul începu să scoată de prin toate buzunarele hârtii cu calcule și cu tabele și le etala în fața lui K. explicându-i câteva cifre; îndreptă apoi o mică greșeală de calcul care-i sărise în ochi în ciuda examinării rapide și, amintindu-i lui K. o afacere similară încheiată cu el anul trecut, menționă, în treacăt, că de data aceasta o altă bancă ținea cu tot dinadinsul să se ocupe de ea, după care tăcu, vrând să afle părerea lui K. Acesta urmărise la început cu mult interes cuvintele industriașului; înțelesese importanța afacerii și ideea îi absorbise atenția, dar din păcate pentru prea puțină vreme; curând, încetase să mai asculte și începuse să dea pur și simplu din cap la fiecare exclamație a celuilalt, apoi nu mai făcu nici gestul acesta, ci se mărgini să privească țeasta cheală, aplecată peste hârtii, și să se întrebe când o să-și dea seama omul din fața lui că vorbește în gol. De aceea, când industriașul tăcu, K. rămase un timp convins că tăcerea aceasta n-avea alt rost decât să-i permită lui să-și recunoască incapacitatea de-a asculta. Dar după privirea atentă a industriașului — vizibil gata la orice răspuns — observă, cu regret, că trebuia să continue discuția. K. își înclină deci fruntea, ca și cum ar fi primit un ordin, și începu să-și plimbe agale creionul peste hârtii, oprindu-se din când în când ca să se uite fix la vreo cifră. Industriașul încercă să-i ghicească obiecțiile; poate că cifrele nu erau exacte, poate că nu erau convingătoare, în orice caz acoperi hârtiile cu palma și, apropiindu-se foarte mult de K., reîncepu expunerea generală a afacerii.

— E dificil, spuse K. strâmbând din buze.

Nemaiavând de ce să se agațe, din moment ce hârtiile erau acum acoperite, se lăsă, istovit, să cadă în brațele fotoliului. Și abia dacă ridică privirea când ușa direcției se deschise și directorul-adjunct se ivi, nedeslușit, ca prin ceață. O clipă, K. își uită preocupările, cu gândul numai la rezultatul imediat al intervenției acestuia care îl ușura enorm, căci industriașul, ridicându-se dintr-un salt, pornise grăbit în întâmpinarea directorului-adjunct. Temându-se ca directorul-adjunct să nu dispară așa cum se ivise, K. ar fi dorit ca industriașul să se grăbească de zece ori mai mult. Dar teama lui se dovedi a fi neîntemeiată, căci cei doi domni se întâlniră, își strânseră mâinile și se apropiară împreună de biroul lui. Industriașul se plânse de lipsa de interes a procuristului față de afacerea propusă și arătă spre K.; acesta se adânci din nou în studierea hârtiilor, sub privirea directorului-adjunct. Când cei doi domni se plecară peste masa lui de lucru și când industriașul se porni să-i explice directorului-adjunct cât de interesante îi erau propunerile, lui K. i se păru că amândoi — și-i vedea acum exagerat de mari — duc pe deasupra lui tratative privind propria-i persoană; de aceea, ridicând ochii prudent și încercând cu încetul să vadă ce se petrece sus, luă la întâmplare una dintre hârtiile de pe birou, o puse pe latul palmei și le-o întinse, ridicându-se domol și fără grabă. Gestul nu corespundea niciunei necesități; K. se supunea pur și simplu sentimentului că așa va trebui să facă atunci când, în sfârșit, va termina marea întâmpinare care avea să-l dezvinovățească total. Directorul-adjunct, atent la discuție, abia dacă aruncă o privire distrată spre hârtie — ceea ce era important pentru K. n-avea mare importanță pentru el — luă pur și simplu hârtia din mâna lui K. și spuse: „Mulțumesc, știu despre ce-i vorba”, și o puse liniștit la locul ei, pe masă; amărât, K. îl privi pieziș, dar directorul-adjunct nu observă nimic, sau, dacă observă, se simți încurajat, căci râse de câteva ori cu hohote, îl puse în încurcătură pe industriaș printr-un răspuns subtil, apoi îl scoase imediat din încurcătură făcându-și singur o nouă obiecție, după care își invită clientul la el în birou ca să discute încheierea afacerii.

— E un lucru deosebit de important, îi spuse el industriașului, îmi dau perfect seama. Domnul procurist — și chiar în momentul acela directorul-adjunct i se adresă tot numai industriașului — domnul procurist va fi, desigur, încântat să-l scăpăm de grija aceasta, căci afacerea cere să fie gândită cu mintea limpede, iar el pare astăzi mai mult decât obosit; de altfel, îl și așteaptă în anticameră câteva persoane, cam de multă vreme.

K. mai avu suficientă prezență de spirit să-și întoarcă fața de la directorul-adjunct și să nu-i adreseze decât industriașului un zâmbet destul de amabil, deși înghețat; altceva nu mai făcu, ci rămase aplecat înainte, cu amândouă mâinile sprijinite de birou, ca un funcționar la masa de lucru, și-i privi pe cei doi domni care luară hârtiile de sub ochii lui, continuând să vorbească și dispărând în biroul direcției. La ușă, industriașul se mai întoarse o dată și-i spuse că nu-și ia încă rămas bun fiindcă avea de gând să revină ca să-l informeze pe domnul procurist despre rezultatele negocierii. De altfel, adăugă el, avea să-i facă o mică comunicare.

K. rămase, în sfârșit, singur; nu-i trecu nicio clipă prin minte să primească alți clienți și nu se gândi decât vag la șansa de care profita: cei de afară credeau că el mai discută încă cu industriașul, și nimeni, nici chiar omul de serviciu, n-avea să-și permită să intre. K. se îndreptă spre fereastră, se așeză pe pervaz, ținându-se cu mâna de-un ivăr, și privi piața. Zăpada continua să cadă, cerul nu se înseninase deloc.

Șezu așa multă vreme, fără să știe exact ce-l neliniștea; nu se întorcea decât din când în când, cu o ușoară teamă, spre ușa vestibulului, atunci când i se părea că aude vreun zgomot. Dar, cum nu intră nimeni, se calmă, se duse la lavabou, se spălă cu apă rece și reveni din nou la fereastră, cu capul ceva mai limpede. Hotărârea pe care o luase, de-a se apăra singur, i se părea mult mai grea decât își închipuise la început. Atâta vreme cât lepădase grija apărării pe spinarea avocatului, nu se simțise, de fapt, decât foarte puțin atins de proces; îl privise de la distanță, fără contact direct; avusese timp suficient să-i examineze în voie desfășurarea sau să se dezintereseze de el. Dar acum, când își asumase el însuși sarcina de-a se apăra, trebuia să se expună singur la toate loviturile tribunalului, cel puțin provizoriu. Rezultatul urma să fie, mai apoi, liberarea totală și definitivă; până atunci însă trebuia să facă față unei primejdii cu mult mai mari decât cele de până acum. Dacă nu crezuse că va fi așa, întâlnirea de astăzi cu industriașul și cu directorul-adjunct putea să-i dovedească din plin contrariul. Și el, cum se purtase, buimăcit numai la gândul că luase hotărârea de-a se apăra singur! Ce-o să mai fie? Ce viitor își pregătea? O să găsească oare calea cea bună, calea care să-l scoată la liman, în ciuda tuturor obstacolelor? O apărare atentă și minuțioasă — altfel, nici n-ar fi avut sens — n-o să-i ceară neapărat să renunțe la orice fel de activitate? O să poată face față? Și cum o să izbutească s-o ducă la capăt la bancă? Nu era vorba numai de întâmpinarea pentru care un concediu poate că i-ar fi ajuns, deși o cerere de concediu i se părea riscantă în momentul de față; era vorba de-un întreg proces, cu o durată imposibil de prevăzut. Ce piedică, ivită pe neașteptate, în cariera lui K.!

Și trebuia să lucreze pentru bancă! Își privi biroul. Să primească acum clienți și să discute cu ei? În timp ce procesul lui continua, în timp ce, sus, în pod, funcționarii tribunalului rămâneau aplecați peste dosarul procesului, el trebuia să aibă grijă de afacerile băncii! Nu era asta oare un fel de tortură aprobată de tribunal, ca un adaos la proces? Și-o să țină cineva seama, la bancă, de situația lui specială, atunci când îi va aprecia munca? Nimeni! Niciodată! Procesul lui era mai mult sau mai puțin cunoscut aici. Dar de cine? Și în ce măsură? Existau speranțe ca directorul-adjunct să nu fi aflat încă nimic; altminteri, să fi văzut numai cum l-ar fi folosit împotriva lui K.! Fără pic de omenie sau de colegialitate. Dar directorul? Sigur, avea intenții bune față de K.; dacă zvonul despre proces ar fi ajuns până la el, probabil că ar fi încercat să-i ușureze munca, atât cât i-ar fi fost posibil, dar nici vorbă că până la urmă n-ar fi răzbit; căci acum când contragreutatea reprezentată de K. începea să slăbească, directorul se afla din ce în ce mai mult sub influența directorului-adjunct, care exploata în profitul lui starea precară a sănătății conducătorului băncii. Ce putea deci să spere K.? Rumegându-și astfel gândurile, poate că nu făcea decât să-și slăbească puterea de rezistență; dar era cât se poate de necesar să nu se amăgească singur și să vadă lucrurile cât mai clar cu putință.

Fără niciun motiv special, ci pur și simplu ca să mai zăbovească puțin înainte de-a începe lucrul, K. încercă să deschidă fereastra. Ivărul se lăsă greu și trebui să-l apuce cu amândouă mâinile. De afară năvăli vălul de ceață amestecată cu fum și răspândi în cameră un ușor miros de ars. Câțiva fulgi de zăpadă intrară și ei, împinși de vânt.

— Urâtă toamnă! spuse, în spatele lui K., industriașul care intrase neobservat, întorcându-se de la directorul-adjunct.

K. aprobă clătinând din cap și privi neliniștit servieta din care industriașul se pregătea să-și scoată hârtiile ca să-i comunice rezultatul negocierilor cu directorul-adjunct. Dar industriașul, care-i urmărise privirea, izbi cu palma în servietă și spuse, fără s-o deschidă:

— Vreți să știți rezultatele? Am contractul gata sau aproape gata. Directorul dumneavoastră adjunct e un om încântător. Numai că nu-i bine să te încrezi prea mult în el.

Și începu să râdă, strângându-i mâna lui K., vrând să-l facă și pe el să râdă. Dar K. găsi acum suspect faptul că nu voia să-i arate hârtiile; iar în observația industriașului nu i se păru nimic de râs.

— Domnule procurist, îi spuse acesta, cu siguranță că suferiți din pricina vremii. Astăzi păreți cam prost dispus.

— Da, spuse K. ducându-și palmele la tâmple, am dureri de cap, necazuri familiale.

— Exact, spuse industriașul care era un om nerăbdător și nu izbutea să asculte niciodată o frază până la capăt. Fiecare om își are de purtat crucea...

Fără să-și dea seama, K. făcu un pas spre ușă ca și cum ar fi vrut să-și conducă vizitatorul, dar acesta continuă să-i vorbească:

— Aș mai avea ceva de spus, domnule procurist. Tare mă tem să nu vă necăjesc vorbindu-vă despre asta tocmai astăzi, dar am mai trecut de două ori pe aici în ultima vreme și am uitat de fiecare dată. Iar dacă mai amân, cine știe dacă o să mai aibă rost să vă spun vreodată. Și poate ar fi păcat căci, la urma urmei, comunicarea mea s-ar putea să aibă oarecare valoare.

Până să apuce K. să-i răspundă, industriașul se apropie de el cât putu mai mult, îl bătu ușor cu încheietura degetului în piept și-l întrebă încet:

— Aveți un proces, nu-i așa?

K. se dădu înapoi strigând:

— Asta v-a spus-o directorul-adjunct!

— Da de unde! răspunse industriașul. Cum ar putea directorul-adjunct să afle?

— Dar dumneavoastră? întrebă K., mai stăpân pe sine.

— Mie mi se mai întâmplă să aflu, ici-colo, câte ceva de la tribunal, spuse industriașul. Tocmai în legătură cu asta aș vrea să vă spun câteva cuvinte.

— Atâția oameni au legătură cu tribunalul! spuse K. plecându-și fruntea.

Și îl conduse pe industriaș spre birou. După ce se așezară ca mai înainte, industriașul începu:

— Din păcate, ceea ce am să vă comunic poate că nu e prea important. Dar în asemenea chestiuni, nimic nu trebuie neglijat. Și apoi, țineam și eu să vă fac un serviciu, oricât de neînsemnat ar fi el. Nu ne-am înțeles oare noi doi totdeauna în afaceri? Ei bine...

K. vru atunci să-și ceară scuze pentru felul în care se purtase, dar industriașul, neadmițând nicio întrerupere, își săltă servieta sub braț ca să arate că era grăbit și continuă:

— Am auzit vorbindu-se despre procesul dumneavoastră de la un oarecare Titorelli. Un pictor. Titorelli e pseudonimul lui, habar n-am cum îl cheamă în realitate. Dar de ani de zile vine din când în când să mă vadă la birou și-mi aduce niște mici tablouri — e aproape cerșetor — și-i dau totdeauna un fel de pomană. Altminteri, tablourile sunt drăguțe, câmpii, peisaje, în sfârșit, vă închipuiți cum. Târgul ăsta, cu care ne obișnuisem amândoi, mergea totdeauna cât se poate de bine; până la urmă însă, pictorul a început să mă viziteze cam prea des și i-am spus-o. Așa am început să discutăm; eram curios să știu cum poate trăi numai din pictură, și-atunci am aflat, spre marea mea mirare, că se întreține mai ales din portrete. Mi-a spus că lucrează pentru tribunal. L-am întrebat pentru care. Și atunci a început să vorbească despre lucrurile acestea. Dumneavoastră sunteți mai în măsură decât oricine să vă dați seama cât m-au uimit povestirile lui. De-atunci aflu mereu, la fiecare vizită de-a lui, noutăți de la tribunal și încet, încet, am căpătat o oarecare experiență în privința aceasta. La drept vorbind Titorelli e cam palavragiu și de multe ori trebuie să-i închid gura nu numai fiindcă e mincinos, ci mai ales pentru că un om de afaceri ca mine, care abia poate să-și ducă povara propriilor lui griji, n-are timp să se ocupe și de poveștile altora. Dar să lăsăm asta. Mi-am spus că Titorelli v-ar putea fi de folos; cunoaște mulți judecători și cu toate că el, personal, nu poate avea mare influență, v-ar putea sfătui asupra modului cel mai sigur de-a ajunge la unii magistrați cu influență. Și chiar dacă sfaturile lui n-ar fi hotărâtoare, părerea mea este că dumneavoastră tot ați putea trage mari foloase din ele. Căci sunteți aproape avocat. Eu totdeauna am spus: domnul procurist K. e aproape avocat. Zău, nu-mi fac deloc griji în privința procesului dumneavoastră. Vreți să vă duceți la Titorelli? Recomandarea mea o să-l decidă să facă tot ce-i va sta în putință. Cred că ar trebui, într-adevăr, să vă duceți. Nu neapărat astăzi; când doriți, ocazional. De altfel, faptul că vă sfătuiesc eu nu vă obligă deloc să vă duceți la pictor. Dacă socotiți că e mai cuminte să vă lipsiți de el, firește că e mai bine să-l lăsați încolo. Poate că v-ați și trasat un plan precis, pe care Titorelli ar putea să-l strice. În cazul acesta, nu vă duceți la el, vă rog. De altfel, trebuie să-ți învingi sila ca să-i ceri sfaturi unei asemenea pramatii. În fine, faceți cum doriți. Iată o scrisoare de recomandare și adresa pictorului.

Dezamăgit, K. luă scrisoarea și o vârî în buzunar. Avantajul pe care i l-ar fi putut aduce recomandarea însemna, în cel mai fericit caz, o nimica toată pe lângă paguba pricinuită de faptul că industriașul aflase despre proces și că pictorul putea oricând să răspândească zvonul. De aceea, abia dacă izbuti să-și învingă sila și să-i mulțumească, prin câteva cuvinte, industriașului care se și îndrepta spre ușă.

— Am să mă duc, spuse el pe când își lua, la ușă, rămas bun de la industriaș, sau am să-i scriu să treacă pe la birou să mă vadă, căci sunt prea ocupat în momentul de față.

— Știam că veți găsi soluția cea mai bună, spuse industriașul. La drept vorbind, credeam că ați prefera să evitați venirea la bancă a unor oameni de teapa lui Titorelli și discuțiile cu ei, aici, despre proces. Și să știți că nu e totdeauna bine să lași scrisori în mâinile unor asemenea personaje. Dar cu siguranță că ați cântărit totul și știți mai bine ce trebuie să faceți.

K. dădu din cap și-l conduse pe industriaș până în antecameră. Dar, deși părea liniștit, începuse să se teamă. De fapt, nu spusese că o să-i scrie lui Titorelli decât ca să-i arate industriașului că-i aprecia recomandarea și că ținea să se gândească pe loc la posibilitatea de a-l întâlni pe pictor; dar, dacă i s-ar fi părut util ajutorul pictorului, n-ar fi șovăit să-i scrie imediat. Ca să-și dea seama însă de primejdiile la care l-ar fi putut duce această scrisoare, fusese nevoie de remarca industriașului. Trebuia deci să aibă atât de puțină încredere în propria lui putere de judecată? Dacă era posibil să invite cu bună știință la bancă un individ dubios și să-i vorbească despre proces, la doi pași de ușa directorului-adjunct, nu era posibil, ba chiar foarte probabil, să treacă și pe lângă alte primejdii fără să bage de seamă și să dea buzna în capcane invizibile? Doar nu se afla totdeauna lângă el câte cineva care să-l prevină. Și tocmai acum, când voia să-și adune toate puterile ca să intre în luptă, tocmai acum începuse, ca niciodată, să aibă îndoieli asupra propriei sale vigilențe. Era necesar ca dificultățile întâlnite în munca profesională să constituie piedici și pentru proces? Nu mai înțelegea deloc cum de-i trecuse prin minte să-i scrie lui Titorelli și să-l invite la bancă.

K. mai clătina încă din cap când omul de serviciu se apropie de el ca să-i atragă atenția asupra a trei domni care stăteau pe-o banchetă, în antecameră. Domnii așteptau demult să fie primiți. Văzând că omul de serviciu vorbește cu K., se ridicară toți trei, căutând fiecare prilejul să se strecoare primul. Fiindcă banca îi trata cu atâta nepăsare, făcându-i să-și piardă vremea prin antecamere, nu mai voiau nici ei să țină seama de nimic.

— Domnule procurist! începu să strige unul dintre ei.

Dar K. ceru servitorului să-i aducă paltonul și le răspunse celor trei, pe când se îmbrăca:

— Vă rog să mă iertați, domnilor, îmi pare foarte rău că nu vă pot primi în clipa de față. Vă cer mii de scuze, dar am de rezolvat niște treburi foarte urgente și sunt nevoit să plec chiar acum în oraș. Ați văzut singuri cât am fost reținut. Vreți să fiți amabili și să reveniți mâine sau în altă zi? Dacă nu cumva preferați să aranjăm telefonic treburile. Dacă doriți, puteți să-mi spuneți și acum, în două cuvinte, despre ce e vorba și-am să vă trimit prin poștă răspunsurile amănunțite. Firește, cel mai bine ar fi să treceți iar pe aici.

Propunerile lui K. provocară atâta uimire în rândurile domnilor care aflau că așteptaseră degeaba, încât aceștia se uitară unul la altul fără să poată scoate o vorbă.

— Atunci suntem de acord, nu-i așa? întrebă K. întorcându-se spre omul de serviciu care îi aducea pălăria.

Prin ușa deschisă a biroului se vedea zăpada care cădea tot mai din belșug. De aceea K. își ridică gulerul paltonului și-și încheie nasturele de sub bărbie.

Tocmai atunci, directorul-adjunct ieși din camera vecină, privi zâmbind cum K., îmbrăcat în palton, discuta cu domnii din antecameră, și-l întrebă:

— Plecați acum, domnule procurist?

— Da, spuse K. îndreptându-și spinarea, afacerile mă cheamă în oraș.

Dar directorul-adjunct se și întoarse spre cei trei domni:

— Și dumnealor? întrebă el. Cred că vă așteaptă demult.

— Ne-am și înțeles, spuse K.

Dar domnii păreau cu totul nesatisfăcuți; îl încercuiră toți trei pe K. și-i spuseră că n-ar fi așteptat atâtea ore dacă treburile lor n-ar fi fost urgente și n-ar fi cerut să fie discutate imediat, pe îndelete și între patru ochi. Directorul-adjunct îi ascultă o clipă, apoi îl privi pe K. Acesta rămăsese locului, ținându-și pălăria în mână și ștergând-o din când în când, pe ici, pe colo, de praf.

— Există o soluție foarte simplă, domnii mei, spuse în cele din urmă directorul-adjunct. Dacă vă mulțumiți cu mine, îmi iau bucuros sarcina de-a vă primi în locul domnului procurist. Toate acestea trebuiesc rezolvate imediat, firește. Suntem oameni de afaceri, ca și dumneavoastră, și știm să prețuim timpul. Vreți să poftiți aici?

Și le deschise ușa care dădea în anticamera biroului său.

Cum mai știa directorul-adjunct să ia în primire tot ce se vedea silit să sacrifice K.! Dar nu sacrifica oare K. mai mult decât ar fi fost absolut necesar? În timp ce el se pregătea să alerge la un pictor necunoscut ca să satisfacă cerințele unei speranțe nesigure și minime, după cum singur trebuia să recunoască, prestigiul lui suferea aici pagube ireparabile. Fără îndoială că ar fi făcut mai bine să-și scoată paltonul și să-i recâștige de partea lui măcar pe cei doi domni care pesemne mai așteptau încă în odaia de alături. Și K. poate ar fi încercat s-o facă dacă nu l-ar fi zărit, chiar în clipa aceea, în biroul lui, pe directorul-adjunct care căuta ceva în clasor, ca și cum clasorul ar fi fost al lui. Când K. se apropie iritat de ușă, directorul-adjunct îi strigă:

— Ah! n-ați plecat încă!

Și întoarse spre K. o față ale cărei riduri păreau să arate nu vârsta, ci forța. După care continuă imediat să scotocească printre hârtii.

— Caut, explică el, copia unui contract care trebuie să se afle la dumneavoastră, după cum spune reprezentantul firmei. Vreți să-mi dați o mână de ajutor?

K. făcu un pas, dar directorul-adjunct îi spuse:

— Mulțumesc, am și găsit-o.

Și se întoarse în biroul său, ducând un teanc de hârtii care conțineau nu numai copia contractului, dar și multe alte acte.

„Acum nu mă pot măsura cu el, își spuse K., dar imediat ce voi termina cu necazurile personale o să fie primul care o să simtă de ce sunt în stare, și încă amarnic de tot.”

Oarecum calmat de gândul acesta, K. îi ceru omului de serviciu, care ținea cam de multișor ușa deschisă pentru el, să-i comunice directorului, dacă va avea ocazia, că el ieșise în oraș pentru niște afaceri, și părăsi banca aproape fericit că se va putea ocupa un timp numai de treburile lui personale.

Afară, luă o mașină și porni imediat spre pictorul care locuia într-un cartier diametral opus celui în care se aflau birourile tribunalului. Cartierul acesta era și mai sărăcăcios decât cel al tribunalului, cu case și mai întunecoase, cu străzi pline de gunoaie care înnegreau zăpada topită. Poarta mare a casei în care locuia pictorul era deschisă numai pe jumătate; în zid se afla o spărtură; când se apropie K., din spărtură țâșni pe neașteptate un lichid oribil, galben și fumegând; lichidul puse pe fugă un șobolan care se refugie în canalul din apropiere. Lângă treapta de jos a scării plângea un țânc, culcat cu burta la pământ; dar plânsetul lui abia dacă se auzea din pricina zgomotului asurzitor ieșit din atelierul de tinichigerie aflat pe cealaltă parte a gangului. Ușa atelierului era deschisă; înăuntru se puteau vedea trei lucrători grupați în semicerc în jurul nu se știe cărui obiect pe care îl loveau cu ciocanele. O placă mare de tinichea, atârnată de perete, arunca o lumină palidă printre doi din cei trei tinichigii, luminându-le fețele și șorțurile de lucru. K. privi doar în treacăt tabloul acesta; voia să termine cât mai repede cu putință, să schimbe câteva cuvinte cu pictorul, încercând să afle în ce măsură i-ar putea fi de folos, și să se întoarcă imediat la bancă. Cel mai mic succes obținut aici i-ar fi influențat în bine întreaga muncă de la bancă din ziua aceea.

La etajul trei se văzu nevoit să-și încetinească pasul, începuse să gâfâie. Scara, ca și etajele, era neobișnuit de înaltă, iar pictorul locuia sus de tot, într-o mansardă. Aerul era înăbușitor; nu exista curte interioară, scara, strânsă de ambele părți între ziduri, avea doar câteva lucarne minuscule, împrăștiate ici-colo, pe partea cea mai de sus a pereților. În clipa când K. se opri, câteva fetițe ieșiră în goană prin ușa unui apartament și începură să urce treptele, râzând. K. le urmă încet, ajunse din urmă o fetiță care se împiedicase și o întrebă, pe când celelalte continuau să urce în grup:

— Stă în casa asta un pictor Titorelli?

Fetița, o puștoaică de vreo treisprezece ani, nițeluș cocoșată, îl lovi ușurel cu cotul și-l privi galeș, dintr-o parte. Nici vârsta fragedă și nici infirmitatea nu putuseră s-o ferească de cea mai completă depravare. Acum nici nu zâmbea măcar, ci, gravă, îl examina pe K. privindu-l fix și provocator. Făcându-se că nu-i observă purtarea, K. o întrebă din nou:

— Îl cunoști pe pictorul Titorelli?

Fetița dădu din cap afirmativ, și întrebă la rândul ei:

— Ce treabă ai cu el?

K. se gândi că n-ar fi rău să se informeze rapid despre Titorelli.

— Vreau să-mi facă portretul.

— Portretul? întrebă fetița deschizând gura cât putea mai mare și lovindu-l pe K., ușor, peste mână, de parcă ar fi spus un lucru deosebit de surprinzător sau de stângaci; apoi își săltă cu amândouă mâinile fusta, și așa destul de scurtă, și porni în goană după celelalte fetițe, ale căror strigăte începuseră să se piardă în susul scării. Dar la primul cot al scării K. le regăsi pe toate. Fuseseră, fără îndoială, informate de cocoșată asupra intenției lui, și-l așteptau acolo, de-o parte și de alta a scării, lipindu-se de pereți, ca să-i facă loc să treacă printre ele, și netezindu-și cu palmele cutele șorțurilor. Fețele și atitudinea lor exprimau un amestec de puerilitate și depravare. Râzând, fetițele se regrupară în jurul lui K. și porniră după el. În fruntea lor mergea cocoșata, care luase comanda. Datorită ei, K. găsi îndată drumul cel bun; fără ea, ar fi urcat drept înainte; dar cocoșata îi atrase atenția că trebuie să apuce pe-o scară laterală ca să ajungă la Titorelli. Scara aceasta, și mai îngustă, foarte lungă și aproape dreaptă, vizibilă în toată lungimea ei, se oprea direct la ușa pictorului. Ușa, relativ luminată, în contrast cu restul scării, primea lumina printr-o lucarnă strâmbă și era făcută din scânduri nevopsite pe care se etala numele lui Titorelli, pictat în roșu cu latul pensulei. Nici n-apucase K. împreună cu alaiul lui să ajungă la mijlocul scării, când ușa se deschise și un bărbat, îmbrăcat numai într-o cămașă de noapte și atras fără îndoială de tropăitul atâtor pași, se ivi sus, la capătul scării.

— Oh! strigă el dând cu ochii de întreaga mulțime, și dispăru imediat.

Cocoșata cea mică bătu din palme de plăcere, iar celelalte fetițe se îmbulziră în spatele lui K. silindu-l să înainteze mai repede. Fetițele nu apucaseră încă să ajungă sus când pictorul deschise larg ușa și-l invită pe K. să intre, cu o adâncă reverență. Apoi le făcu semn fetițelor să plece și nu lăsă pe niciuna înăuntru, cu toate rugămințile și cu toate încercările lor de a pătrunde în cameră fără voie. Numai cocoșata cea mică reuși să se strecoare înăuntru trecând pe sub brațul pe care Titorelli îl întinsese de-a curmezișul ușii, dar pictorul se repezi după ea, o prinse de fustă, o răsuci în jurul lui și-o duse afară, lângă celelalte fetițe, care nu îndrăzniseră, totuși, să treacă peste prag în timpul scurtei lui absențe.

K. nu mai știa ce să creadă despre scena aceasta: într-adevăr, părea că totul se petrece în modul cel mai amical din lume. Din prag, fetițele ridicau bărbiile una în spatele alteia și-i adresau pictorului tot felul de glume din care K. nu înțelegea nimic; Titorelli râdea și el balansând-o în brațe pe mica cocoșată. Apoi închise ușa, se mai înclină o dată în fața lui K., îi întinse mâna și-i spuse:

— Pictorul Titorelli.

K. îi răspunse arătându-i ușa în dosul căreia fetițele șușoteau:

— Păreți foarte agreat în casă.

— Ah, ștrengărițele! spuse pictorul și încercă zadarnic să-și încheie la gât cămașa de noapte.

Altminteri, era și desculț și nu apucase să-și pună pe el decât o pereche de pantaloni largi din pânză gălbuie, prinși la brâu cu o curea al cărei capăt lung se bălăbănea liber încoace și încolo.

— Monștrii ăștia mici mă istovesc, continuă el renunțând să-și încheie cămașa de noapte al cărei ultim nasture se rupse tocmai atunci.

Apoi căută un scaun și-l invită pe K. să se așeze.

— Am făcut odată portretul uneia dintre ele — azi nici măcar nu e aici — și de-atunci se țin toate scai de mine. Când sunt acasă, nu intră decât dacă le dau voie; dar când nu sunt, atunci găsești măcar una înăuntru. Și-au făcut o cheie de la ușa mea și și-o împrumută una alteia; nu vă puteți închipui ce pacoste e asta. Vin acasă, de exemplu, cu o doamnă căreia trebuie să-i fac portretul, descui ușa, și-o găsesc acolo, lângă măsuță, pe cocoșată care își vopsește buzele cu pensula, în timp ce frații și surorile ei mai mici, pe care îi are în grijă, se zbenguiesc prin cameră și fac murdărie prin toate colțurile. Sau se mai întâmplă, ca ieri seară, să mă întorc târziu acasă — vă rog să-mi scuzați, de aceea, ținuta și dezordinea din cameră — ieri seară, deci, mă întorc târziu acasă și mă vâr în așternut, când simt că mă ciupește cineva de picior; mă uit sub pat și scot de-acolo pe una dintre fetițele astea. De ce m-or fi hărțuind atâta, habar n-am; ați putut observa că eu nu caut să le atrag. Firește că mă deranjează și în muncă. Dacă nu mi-ar fi fost pus la dispoziție gratuit atelierul acesta, m-aș fi mutat de mult.

Exact în clipa aceea, de după ușă se auzi un glăscior suav care întrebă cu teamă:

— Titorelli, putem intra?

— Nu, răspunse pictorul.

— Și nici eu singură n-am voie? întrebă din nou glăsciorul.

— Nici tu, spuse pictorul.

Și se duse să încuie ușa cu cheia.

Între timp, K. examina încăperea; nu i-ar fi venit niciodată ideea că odăița aceasta sărăcăcioasă ar putea fi numită atelier; n-ai fi putut face acolo mai mult de doi pași mari, în lung sau în lat. Totul era din lemn, pereții, podelele, tavanul. Fire subțiri de lumină străbăteau prin crăpăturile dintre scânduri. În fața lui K., la perete, se afla patul, încărcat cu cearșafuri, perne și cuverturi de culori diferite. În mijlocul odăiței, pe un șevalet, se afla un tablou acoperit cu o cămașă ale cărei mâneci atârnau până la podea. În spatele lui K. era o fereastră, dar din pricina ceții nu se putea vedea decât până la acoperișul casei vecine, plin de zăpadă.

Scrâșnetul cheii în broască îi aminti lui K. intenția de a nu rămâne mult la pictor; de aceea, scoțând din buzunar biletul industriașului, i-l întinse lui Titorelli și-i spuse:

— V-am aflat adresa de la domnul acesta pe care îl cunoașteți și după al cărui sfat am venit să vă văd.

Pictorul citi scrisoarea în grabă și o aruncă pe pat. Dacă industriașul n-ar fi afirmat cu atâta siguranță că-l cunoștea pe Titorelli și n-ar fi vorbit despre el ca despre un nenorocit, silit să trăiască din pomeni, ai fi putut crede într-adevăr că Titorelli nu-l cunoștea deloc sau cel puțin că nu-și aducea aminte de el. Și, ca o culme, pictorul întrebă:

— Doriți să cumpărați tablouri sau să vă fac portretul?

K. îl privi mirat. Oare ce scria în bilet? Firește, își închipuise că industriașul îi explica lui Titorelli că el venea pentru proces. Așadar, prea se grăbise să vină aici și nu chibzuise înainte de-a porni. Dar trebuia să-i răspundă pictorului și, aruncând o privire spre șevalet, îl întrebă:

— Ați început un nou tablou?

— Da, spuse pictorul aruncând peste scrisoare, pe pat, și cămașa care acoperea șevaletul. E un portret. E o lucrare bună, dar n-am terminat-o încă.

Soarta părea că-l favorizează pe K.; n-ar fi putut găsi ocazia mai favorabilă să vorbească despre tribunal, căci portretul era al unui judecător. De altfel, tabloul semăna grozav cu cel pe care K. îl văzuse în cabinetul maestrului Huld. Fără îndoială, aici era vorba de-un cu totul alt judecător (un bărbat gras, cu o barbă neagră, stufoasă, care-i înghițea obrajii), de asemenea, în timp ce tabloul avocatului era o pictură în ulei, cel de aici nu era decât o schiță făcută din câteva trăsături. Dar restul era asemănător: și aici judecătorul părea gata să se ridice amenințător de pe jilțul căruia îi și apucase brațele. K. era cât pe-aci să spună: „E un judecător!” dar se stăpâni o clipă și se apropie de tablou ca și cum ar fi voit să-l studieze amănunțit. Spătarul jilțului era împodobit cu silueta unui mare personaj alegoric al cărui sens nu și-l putea explica. De aceea îl întrebă pe Titorelli. Pictorul îi răspunse că personajul mai trebuia finisat, se duse să ia o cretă colorată de pe măsuță și sublinie cu ea, destul de ușor, marginile siluetei, fără ca prin aceasta s-o facă mai explicită pentru K.

— E justiția, spuse el apoi.

— Într-adevăr, acum încep s-o recunosc, răspunse K. Iată legătura de la ochi și iată și cumpăna. Dar parcă ar avea aripi la călcâie și-ar alerga.

— Exact, spuse pictorul. E o comandă pe care a trebuit s-o execut așa: mi s-a cerut să înfățișez în același timp și Justiția și Victoria.

— E o alianță dificilă, spuse K. zâmbind. Justiția trebuie să stea nemișcată, altfel cumpăna oscilează și nu mai poate cântări drept.

— Am făcut-o cum a cerut clientul, spuse pictorul.

— Firește, spuse K. ținând să nu jignească pe nimeni. Ați pictat alegoria așa cum stă ea în realitate pe jilț.

— Nu, spuse pictorul, n-am văzut niciodată nici alegoria și nici jilțul, am pictat din imaginație, dar după unele indicații.

— Cum? întrebă K. prefăcându-se dinadins că nu înțelege. Nu e, totuși, un judecător cel care stă pe jilțul acesta?

— Ba da, spuse pictorul, dar nu e unul dintre cei mari și n-a stat niciodată pe-un asemenea jilț.

— Și vrea să fie pictat într-o atitudine atât de solemnă? Are ținuta unui președinte de tribunal.

— Da, domnii aceștia sunt destul de vanitoși, spuse pictorul. Dar au aprobare de sus ca să fie pictați așa. Fiecăruia i se prescrie exact cum are dreptul să fie pictat. Din păcate, tabloul de față nu permite observarea detaliilor costumului și nici a podoabelor jilțului. Pastelul nu prea se potrivește genului acestuia.

— Adevărat, spuse K., mi se pare curios că ați folosit pastelul.

— Așa mi-a cerut judecătorul, spuse pictorul. E destinat unei doamne.

Examinarea tabloului părea că-i deschisese pofta de lucru; Titorelli își suflecă deci mânecile și luă câteva creioane, iar K. văzu formându-se în jurul capului judecătorului, sub vârfurile tremurătoare ale creioanelor, o umbră roșcată, a cărei aureolă se pierdea spre marginea tabloului. Încetul cu încetul, jocul acesta de umbre înconjura capul cu un fel de cunună sau de podoabă de mare distincție. În schimb, cu o slabă diferență de ton, totul rămase luminos în jurul imaginii alegorice; din pricina aceasta ea căpătă un relief deosebit, dar nu prea mai semăna nici cu zeița Justiției, nici cu zeița Victoriei; acum semăna perfect cu zeița Vânătorii. Munca pictorului îl atrăgea pe K. mai mult decât ar fi dorit; până la urmă își reproșă totuși faptul că zăbovise atâta fără să întreprindă nimic în legătură cu propria lui afacere.

— Cum se numește judecătorul? întrebă el pe neașteptate.

— N-am voie să spun, răspunse pictorul.

Aplecat cu totul peste tablou, Titorelli își neglija în mod vizibil oaspetele pe care la început îl primise atât de respectuos. K. îi luă purtarea drept o toană și se necăji din cauza timpului pierdut.

— Sunteți, desigur, un om de încredere al tribunalului, nu-i așa? întrebă el.

Titorelli lăsă imediat pastelurile la o parte, se ridică, își frecă mâinile și-l privi zâmbind pe K.

— E bine totdeauna să începi cu adevărul, spuse el. Ați venit ca să vă vorbesc despre tribunal, după cum scria și în recomandare, și-ați început prin a mă linguși, vorbindu-mi despre tablourile mele. Dar nu v-o iau în nume de rău; n-aveați de unde să știți că la mine asemenea lucruri nu prind. Nu, vă rog! adăugă el ca să taie categoric obiecția pe care K. se pregătea s-o facă.

Și continuă:

— De altfel, aveți perfectă dreptate. Sunt un om de încredere al tribunalului.

Făcu o pauză ca pentru a-i lăsa lui K. timp să se acomodeze cu acest fapt. În dosul ușii fetițele se făcură din nou auzite. Pesemne că se înghesuiau să se uite prin gaura cheii; în cameră poate că se mai vedea și prin crăpăturile ușii. K. nu se scuză deloc, ca să nu-l abată pe pictor de la adevăratul subiect al conversației; dar cum nu voia nici ca Titorelli să exagereze și să devină astfel inaccesibil, îl întrebă simplu:

— Postul dumneavoastră este recunoscut oficial?

— Nu, răspunse scurt pictorul, ca și cum întrebarea lui K. l-ar fi împiedicat să continue.

Dar K. nu voia să-l lase să tacă; de aceea adăugă:

— Adeseori posturile acestea nerecunoscute oficial sunt mult mai influente decât cele oficiale.

— Așa e și cu postul meu, spuse pictorul clătinând din cap și încruntându-și sprâncenele. Ieri, pe când discutam cu industriașul respectiv despre cazul dumneavoastră, el m-a întrebat dacă n-aș putea să vă ajut; i-am răspuns: „N-are decât să treacă pe la mine”, și sunt fericit să constat că v-ați grăbit să veniți. Chestiunea pare să vă apese pe inimă și asta firește că nu mă miră. Dar n-ați vrea mai întâi să vă scoateți paltonul?

Deși avusese intenția să rămână cât mai puțin aici, K. socoti binevenită invitația pictorului. Aerul devenise din ce în ce mai înăbușitor. Până acum, K. privise de câteva ori, mirat, sobița de tuci aflată într-un colț al odăii: sobița aceasta n-avea foc în ea; zăpușeala din cameră era inexplicabilă. Pe când își scotea paltonul — își descheie până și haina — pictorul îi spuse ca să se scuze:

— Am nevoie de căldură. E foarte plăcut aici, nu-i așa? În privința asta, camera e foarte bine așezată.

K. nu-i răspunse nimic; de fapt, nu căldura îl jena, ci mai degrabă aerul greu care aproape îl împiedica să respire; odaia probabil că nu mai fusese aerisită de multă vreme. Și neplăcerea lui K. deveni și mai mare când pictorul îl rugă să ia loc pe pat în timp ce el însuși se așeză în fața șevaletului, pe singurul scaun din încăpere. Titorelli păru chiar că nu înțelege de ce K. rămânea pe marginea patului; îi spuse să nu se jeneze, să se așeze confortabil și, văzându-l că ezită, îl împinse el însuși între perne și pilote. Apoi se întoarse la scaunul lui și puse în sfârșit, pentru prima dată, o întrebare la obiect care îl făcu pe K. să uite de tot restul:

— Sunteți nevinovat? întrebă el.

— Da, spuse K.

Se simți fericit să răspundă la întrebarea aceasta, cu atât mai mult cu cât nu se adresa unei persoane oficiale și deci nu se angaja cu nimic. Până acum nimeni nu-l întrebase atât de deschis. Ca să-și savureze și mai mult plăcerea, K. repetă:

— Sunt complet nevinovat.

— Așa! făcu pictorul plecând gânditor capul.

Apoi îl ridică deodată și spuse:

— Dacă sunteți nevinovat, chestiunea e foarte simplă.

Privirea lui K. se încruntă. Acest presupus om de încredere al tribunalului vorbea ca un copil neștiutor.

— Nevinovăția mea nu simplifică nimic, spuse K. Apoi, neputându-și stăpâni un zâmbet, dădu încet din cap și adăugă: Există atâtea subtilități în care se pierde justiția! Și, până la urmă, scoate la iveală o vină uriașă acolo unde inițial n-a fost nimic.

— Firește, firește, spuse pictorul, ca și cum K. i-ar fi deranjat inutil șirul gândurilor. Dar sunteți nevinovat?

— Da, spuse K.

— Acesta e esențialul, spuse pictorul.

Obiecțiile nu-l influențau deloc, dar, deși avea un ton atât de hotărât, nu-ți puteai da seama dacă vorbea așa din convingere sau numai din indiferență.

Dorind mai întâi să elucideze punctul acesta, K. îi spuse:

— Dumneavoastră, desigur, cunoașteți tribunalul mult mai bine decât mine; eu nu știu mult mai mult decât ceea ce am auzit despre el de la persoane cu totul diferite. Dar toată lumea e de acord că nicio acuzație nu e adusă fără să fie bine cântărită și că, atunci când acuză, justiția e ferm convinsă de vinovăția acuzatului; iar convingerea aceasta, pe cât se pare, e foarte greu să i-o zdruncini.

— Greu? întrebă pictorul repezindu-și o mână în sus. Ai putea spune mai degrabă că tribunalul nu renunță nici în ruptul capului la ea. Dacă i-aș picta aici pe toți judecătorii, unul lângă altul, și te-ai apăra în fața pânzei acesteia, cu siguranță că ai avea mai mult succes decât în fața adevăratului tribunal.

— Da, spuse K. pentru sine, uitând că singurul lui scop fusese să afle câte ceva de la pictor.

În dosul ușii, o fetiță începu iar să întrebe:

— Titorelli! N-are de gând să plece o dată?

— Tăceți din gură, strigă pictorul spre ușă. Nu vedeți că discut cu dumnealui?

Dar fetița nu se mulțumi cu atât și întrebă iar:

— Vrei să-i faci portretul?

Și cum pictorul nu-i răspunse, adăugă:

— Te rog, nu i-l face! E prea urât!

Pe scări se stârni o adevărată hărmălaie de strigăte aprobatoare. Pictorul se năpusti la ușă, o deschise puțin — prin crăpătură se vedeau mâinile fetițelor întinse rugător — și spuse:

— Dacă nu stați liniștite, vă arunc pe toate jos. Așezați-vă aici, pe trepte, și stați cuminți.

Fetițele se vede că nu-l ascultară imediat, căci trebui să le mai ordone o dată:

— Hai, mai repede, așezați-vă.

Abia atunci se făcu tăcere.

— Vă cer mii de scuze, spuse pictorul revenind lângă K.

Dar acesta abia dacă se întorsese spre ușă; îi lăsase pictorului deplină libertate de a-i lua sau nu apărarea și de-a alege ce mijloace voia. Și rămase la fel de indiferent când Titorelli se aplecă spre el și-i șopti la ureche, ca să nu fie auziți de-afară:

— Fetițele aparțin și ele justiției.

— Cum? întrebă K. întorcând capul și privindu-l mirat.

Dar Titorelli se așeză din nou pe scaun și spuse în glumă, ca pentru a se explica:

— Doar totul ține de justiție!

— Asta n-o observasem încă, răspunse K., scurt. Caracterul general al observației pictorului înlătura tot ce putea fi neliniștitor în remarca lui cu privire la fetițe. Cu toate acestea K. privi lung spre ușa în dosul căreia fetițele ședeau acum liniștite. Numai una dintre ele vârâse printr-o crăpătură un pai pe care îl tot plimba încet când în sus, când în jos.

— S-ar părea că nu prea cunoașteți bine justiția, spuse pictorul (își depărtase mult picioarele și bătea cu vârfurile picioarelor în podea). De altfel, nici n-aveți nevoie să o cunoașteți, din moment ce sunteți nevinovat; numai eu am să vă scot din încurcătură.

— Cum veți proceda? întrebă K. Nu spuneați mai adineauri că justiția nu admite niciun fel de probe?

— Justiția nu admite probe în fața tribunalului, spuse pictorul ridicându-și degetul arătător ca pentru a-l face pe K. să remarce o subtilă deosebire; dar lucrurile stau cu totul altfel când probele se produc neoficial, în sala de deliberare, pe culoare sau, de pildă, aici, în atelier.

Ceea ce explica pictorul acum nu i se părea neverosimil lui K., dimpotrivă, se potrivea perfect cu cele auzite de la alții. Și era totodată foarte încurajator. Dacă judecătorii puteau fi influențați prin relații personale atât de ușor pe cât spusese maestrul Huld, atunci relațiile pictorului cu magistrații vanitoși puteau fi extrem de importante; nu trebuia deci să le treacă cu vederea. Titorelli își putea găsi locul firesc printre ajutoarele pe care K. le strângea încet, încet, în jurul lui.

Oare nu erau lăudate, la bancă, talentele de organizator ale domnului procurist? Iată că i se ivise ocazia să le pună la încercare, acum, când nu se bizuia decât pe sine. Pictorul încercă un timp să-și dea seama de efectul pe care explicațiile lui îl făcuseră asupra lui K.; apoi spuse ușor neliniștit:

— Vă surprinde că vorbesc aproape ca un jurist? E rezultatul contactului meu permanent cu domnii de la tribunal. De pe urma lui trag mari foloase, dar îmi și pierd într-o mare măsură elanul artistic.

— Cum ați intrat în relații cu judecătorii? întrebă K. vrând să câștige încrederea lui Titorelli înainte de a-l lua direct în slujba lui.

— Cât se poate de simplu, răspunse pictorul. Am moștenit relațiile. Tata era și el pictor al tribunalului. Situația aceasta se moștenește totdeauna. Nou-veniții n-au ce căuta în ea. Ținând seama de gradele ierarhice, te afli, într-adevăr, când e vorba să pictezi magistrați, în fața unor reguli atât de diferite, de multiple și mai ales atât de secrete, încât nimeni nu le cunoaște, în afara unor anumite familii. În sertarul pe care-l vedeți acolo, jos, de exemplu, am regulamentul moștenit de la tata și pe care nu-l arăt nimănui. Și trebuie să-l cunoști cât se poate de bine ca să fii autorizat să faci portretele judecătorilor. Chiar dacă l-aș pierde, știu pe de rost atâtea lucruri, încât nimeni n-ar fi în stare să-mi ia locul. Orice judecător, vă dați seama, vrea să fie pictat ca marii judecători de odinioară, și numai eu știu să fac asta.

— Iată ceva de invidiat, spuse K., gândindu-se la postul lui de la bancă. Aveți deci o situație de neclintit.

— Da, de neclintit, spuse pictorul îndreptându-și mândru spinarea. De aceea îmi pot permite din când în când să ajut vreun biet inculpat.

— Și cum faceți asta? întrebă K. de parcă n-ar fi observat că el era cel pe care pictorul îl numise „biet inculpat”.

Dar Titorelli nu lăsă discuția să se abată, ci spuse:

— În cazul dumneavoastră, fiindcă sunteți complet nevinovat, iată ce-aș face.

Pe K. începuse să-l supere faptul că se pomenea întruna despre nevinovăția lui. I se părea uneori că pictorul făcea din achitare condiția unei colaborări care devenea astfel inutilă prin însăși premisa ei. Dar se stăpâni și nu-l întrerupse. Nu voia să renunțe la ajutorul pictorului, era ferm hotărât în privința aceasta; de altfel, ajutorul lui Titorelli nu i se părea deloc mai problematic decât al avocatului. Ba chiar îl prefera celuilalt, fiindcă i se oferea mai inocent și mai pe față.

Pictorul își trase scaunul lângă pat și continuă în șoaptă:

— Am uitat să vă întreb mai întâi ce fel de achitare doriți. Există trei posibilități: achitare reală, achitare aparentă și tărăgănarea la infinit. Achitarea reală este, firește, cea mai bună, dar n-am pic de influență pentru soluția aceasta. După părerea mea nu există nimeni care să poată determina o achitare reală. Probabil că numai nevinovăția acuzatului o poate provoca. Și cum dumneavoastră sunteți nevinovat, ar fi într-adevăr posibil să vă bizuiți numai pe factorul nevinovăției. Dar în acest caz n-aveți nevoie nici de ajutorul meu, nici de al altcuiva.

La început, K. se simți complet uluit de expunerea aceasta metodică, dar, revenindu-și, spuse la fel de încet ca și pictorul:

— Cred că vă contraziceți.

— Cum așa? întrebă pictorul, răbdător.

Și-și lăsă capul pe spate, zâmbind. Zâmbetul lui trezi în K. sentimentul că ar trebui să descopere contrazicerile nu în cuvintele pictorului, ci în înseși procedeele justiției. Totuși, nu dădu înapoi și spuse:

— Mi-ați atras atenția mai adineauri că justiția nu admite probe, mai apoi ați restrâns valabilitatea afirmației acesteia spunând că nu e vorba decât de tribunalul oficial, iar acum ați ajuns să spuneți că un nevinovat se poate lipsi de ajutor: iată o primă contrazicere. În plus, ați mai afirmat că judecătorii pot fi influențați pe calea relațiilor personale, iar acum negați faptul că achitarea reală, după cum o numiți, ar putea fi obținută pe calea relațiilor: iată o a doua contrazicere.

— Amândouă contrazicerile sunt ușor de explicat, spuse pictorul. E vorba de două lucruri diferite, de ceea ce spune legea, pe de-o parte, și de ceea ce am aflat eu, personal, pe de altă parte: feriți-vă să le confundați. Legea, deși n-am citit-o, prevede, firește, achitarea nevinovatului, dar nu arată că judecătorii pot fi influențați. Iar eu, unul, am aflat tocmai contrariul: nu cunosc nicio achitare reală, dar cunosc, în schimb, numeroase cazuri de influențare. Evident, s-ar putea ca în toate cazurile pe care le cunosc să nu fi existat niciun nevinovat, dar o asemenea presupunere nu vi se pare neverosimilă? Niciun nevinovat, în atâtea cazuri? Încă de pe când eram copil îl auzeam pe tata povestind acasă despre procese; judecătorii care veneau la atelier colportau întâmplări și fapte de la tribunal; de altfel, în mediul nostru nu se vorbește decât despre asta. De cum am avut eu însumi posibilitatea să merg la tribunal, am folosit-o întruna; am asistat la toate dezbaterile mai importante, am urmărit, atât cât s-a putut, numeroase procese și, trebuie să vă mărturisesc, n-am văzut niciodată o achitare reală.

— Așadar, nicio achitare reală! spuse K. de parcă ar fi vorbit propriilor lui speranțe. Asta confirmă părerea pe care o și aveam despre justiție. Și în direcția aceasta nu există nicio șansă. Un singur călău ar putea înlocui tot tribunalul.

— Nu trebuie să generalizați, spuse pictorul nemulțumit; eu n-am vorbit decât despre experiența mea personală.

— Și ea nu e de ajuns? spuse K. Ați auzit vorbindu-se cumva despre achitări pronunțate în vremurile de demult?

— Se spune că ar fi existat asemenea achitări, răspunse pictorul. Dar e foarte greu de știut precis; sentințele tribunalului nu sunt publicate niciodată; judecătorii înșiși n-au voie să le vadă, de aceea nu s-au păstrat decât legende asupra justiției din trecut. Ele vorbesc despre achitări reale, în majoritatea cazurilor, și nimic nu ne împiedică să le credem; dar, pe de altă parte, nimic nu le poate dovedi veracitatea. Cu toate acestea, nu se poate să le neglijăm complet; un pic de adevăr trebuie să fie în ele; altminteri, sunt foarte frumoase, eu însumi am pictat câteva tablouri care aveau ca temă asemenea legende.

— Niște simple legende, spuse K., n-au să-mi schimbe părerea. Nu e voie să apelezi la ele în fața tribunalului, nu-i așa?

Pictorul râse:

— Nu, nu e voie.

— Atunci e inutil să mai vorbim de ele.

Deocamdată, K. ținea să accepte toate părerile pictorului, chiar dacă i se păreau neverosimile sau dacă vedea cum contrazic alte păreri; acum n-avea timp nici să verifice ce i se spunea; socotea că ar obține un mare succes dacă l-ar putea hotărî pe pictor să-l ajute în vreun fel oarecare, măcar printr-o intervenție cu rezultat îndoielnic. De aceea spuse:

— Să lăsăm deci la o parte achitarea reală; ați mai pomenit și alte două soluții.

— Da: achitarea aparentă și tărăgănarea la infinit. Numai despre ele poate fi vorba. Dar n-ați vrea să vă scoateți haina, înainte de-a le discuta? Probabil că vă este foarte cald.

— Adevărat, spuse K. Până în clipa aceea, atent numai la explicațiile pictorului, uitase de căldură; acum însă, când i se amintea de ea, simți cât de tare îi transpirase fruntea. Adevărat, e o căldură aproape insuportabilă, adăugă el.

Pictorul dădu din cap, ca și cum i-ar fi înțeles foarte bine indispoziția.

— N-am putea deschide fereastra? întrebă K.

— Nu, spuse pictorul; acolo nu-i o fereastră, ci un simplu geam prins în ramă. Nu se poate deschide.

K. își dădu abia atunci seama că sperase tot timpul, de la început, să-l vadă pe pictor ridicându-se și deschizând larg fereastra; se gândise chiar că ar putea el să facă asta. Ar fi fost gata să respire cu toată gura până și ceața cea mai densă. Senzația că-i complet lipsit de aer în încăperea aceea îi producea amețeală. Lovi deci ușor cu palma pilota de lângă el și spuse cu glas slab:

— E foarte neplăcut și foarte nesănătos.

— Da de unde, spuse pictorul, dornic să se apere; deși nu-i decât un simplu geam, fiindcă nu poate fi deschis niciodată, căldura e păstrată mult mai bine decât cu o fereastră dublă. Iară dacă vreau să aerisesc, ceea ce nu prea e necesar, căci aerul pătrunde prin toate crăpăturile, n-am decât să deschid una din uși, sau chiar pe amândouă.

K., puțin consolat de explicația aceasta, se uită în jur ca să găsească o a doua ușă. Pictorul îl observă și-i spuse:

— E în spatele dumneavoastră; am fost nevoit s-o blochez cu patul.

Abia atunci văzu K. ușa cea mică din perete.

— Da, totul e prea mic aici pentru un atelier, spuse pictorul ca și cum ar fi vrut să preîntâmpine o mustrare din partea lui K. A trebuit să mă instalez cum s-a putut. Evident, patul e foarte prost plasat în fața ușii. Judecătorul pe care-l pictez acum, de pildă, intră totdeauna pe ușa de lângă pat. I-am dat o cheie a ușii acesteia ca să mă poată aștepta aici când nu sunt acasă; dar de obicei vine cu noaptea în cap, când eu încă mai dorm și firește că mă smulge din somnul cel mai adânc deschizându-mi ușa la căpătâiul patului. Ați pierde orice respect față de judecători dacă ați auzi înjurăturile cu care îl primesc când trece peste patul meu, dimineața. Mi-ar fi ușor să-i iau cheia, dar cu asta aș înrăutăți și mai mult situația. Aici, cu o lovitură de cot scoți toate ușile din țâțâni.

Încă de când pictorul începuse să-și țină discursul, K. se întreba dacă să-și scoată sau nu haina; în cele din urmă își dădu seama că n-o să mai poată rezista dacă n-o scoate imediat; o dezbrăcă deci, dar o păstră pe genunchi ca s-o poată pune imediat ce s-o termina convorbirea. Abia rămăsese în cămașă, când una dintre fetițe strigă:

— Și-a scos și haina.

Și se auzi zgomotul tuturor fetițelor care se înghesuiau la crăpăturile ușii ca să vadă cu ochii lor spectacolul.

— Fetițele cred că vă fac portretul și că pentru asta v-am pus să vă dezbrăcați, spuse pictorul.

— Așa! făcu K., fără chef, căci nu se simțea deloc mai bine decât înainte, deși era mai ușor îmbrăcat.

Și întrebă, morocănos:

— Cum numeați celelalte două feluri de achitare?

Uitase deja termenii pictorului.

— Achitare aparentă și tărăgănare la nesfârșit, răspunse Titorelli. Rămâne ca dumneavoastră să alegeți. Eu vă pot ajuta pentru amândouă, dar, firește, nu fără strădanie: singura diferență din punctul acesta de vedere este că achitarea aparentă cere un efort puternic și concentrat, iar tărăgănarea la nesfârșit cere un efort slab și continuu. Să vorbim mai întâi, dacă doriți, despre achitarea aparentă. Dacă pe ea o preferați, am să vă scriu pe-o coală de hârtie o dovadă de nevinovăție. Formula dovezii mi-a fost transmisă de tata și e total inatacabilă. O dată scrisă dovada, dau o raită pe la toți judecătorii pe care îi cunosc. Încep, de pildă, prin a-i arăta astă-seară dovada scrisă judecătorului căruia îi fac portretul, când va veni să-mi pozeze. Îi întind hârtia, îi explic că sunteți nevinovat și garantez eu însumi pentru nevinovăția dumneavoastră. Garantarea aceasta nu e un simplu angajament formal, ci o adevărată cauțiune, un lucru care obligă.

Privirea pictorului exprima un fel de reproș față de omul care îl silea să-și ia povara unei asemenea garanții.

— Ar fi foarte amabil din partea dumneavoastră, spuse K., dar în felul acesta judecătorul v-ar crede și totuși nu m-ar achita în mod real?

— După cum vă spuneam. De altfel nu e deloc sigur că au să mă creadă toți. Câțiva dintre ei s-ar putea să-mi ceară să vă prezint lor mai întâi. Și atunci va trebui să mergeți cu mine. La drept vorbind, când se întâmplă așa cauza e pe jumătate câștigată, mai ales dacă vă învăț dinainte cum trebuie să vă purtați față de ei. O să ne vină mai puțin ușor cu cei care mă vor refuza din principiu, și fără îndoială că vom întâlni și dintre aceștia. Deși sunt hotărât să facem toate încercările posibile, va trebui să renunțăm la ei. De altfel, n-o să fie nimic grav, căci câțiva judecători izolați nu pot să decidă într-o asemenea chestiune. Când voi strânge semnături suficiente pe dovada de nevinovăție, mă voi duce să-l văd pe judecătorul care se ocupă personal de procesul dumneavoastră. S-ar putea ca până atunci să am și semnătura lui pe dovadă; în acest caz lucrurile se vor desfășura și mai rapid. Dar, în general, când operațiile ajung acolo, nu mai întâlnești niciun fel de obstacole; e perioada în care acuzatul capătă cea mai mare încredere. Căci — e ciudat să constați, dar nu se poate să nu admiți — oamenii au în momentul acela mai multă încredere decât după achitare. O dată ajuns acolo, nu mai e mare lucru de făcut. Judecătorul are pe dovadă garanția câtorva alți judecători, și poate să vă achite fără teamă, ceea ce va și face, sigur, după împlinirea unor formalități, de dragul meu și ca să-i oblige pe ceilalți cunoscuți. Cât despre dumneavoastră, veți spune adio tribunalului și veți fi liber.

— Și voi fi liber? întrebă K. șovăitor.

— Da, spuse pictorul, dar numai în aparență sau, mai bine zis, în mod provizoriu. De fapt, judecătorii inferiori, cum sunt cei pe care îi cunosc eu, n-au dreptul să pronunțe o achitare definitivă; dreptul acesta nu aparține decât tribunalului suprem, care vă e inaccesibil și dumneavoastră, și mie, și oricărei alte persoane. Ce se petrece acolo nu știm și, între noi fie vorba, nici nu vrem să știm. Judecătorii pe care vom încerca să-i prindem în joc n-au marele drept de a șterge acuzarea inculpatului, ci numai pe acela de a-l elibera. Cu alte cuvinte, modul acesta de achitare înlătură provizoriu acuzarea, dar n-o împiedică să rămână mai departe atârnată deasupra capului dumneavoastră, cu toate consecințele care pot surveni dacă intervine un ordin de sus. Relațiile mele îmi permit să vă explic cum se manifestă practic deosebirea dintre cele două moduri de achitare. Pentru o achitare reală, toate actele procesului trebuie distruse și dispar total din arhivele tribunalului; e distrus totul, nu numai actul de acuzare, ci și celelalte piese ale procesului, până și actul de achitare. Nimic nu rămâne. În cazul achitării aparente, lucrurile stau cu totul altfel. Hotărârea nu introduce în proces nicio altă modificare în afara îmbogățirii dosarului cu dovada de nevinovăție, cu textul achitării și cu temeiurile lui. În rest, procedura se continuă. E înaintată mai departe, spre instanțele superioare, e readusă la cele inferioare, după cum cere continuitatea circulației actelor în birouri, și nu încetează să treacă prin tot soiul de urcușuri și coborâșuri, cu oscilații mai mult sau mai puțin ample și cu stagnări mai mult sau mai puțin mari. Nu poți să știi niciodată drumul pe care îl va urma. Privind dinafară, poți să-ți închipui uneori că totul a fost uitat, că actele s-au pierdut și că achitarea e definitivă; dar cei inițiați știu bine că nu-i așa. Nu există hârtie care să se piardă, iar justiția nu uită niciodată. Și într-o bună zi — când nimeni nu se mai așteaptă — un judecător oarecare privește cu mai multă atenție actul de acuzare, vede că nu și-a pierdut valabilitatea, și ordonă imediat arestarea. Firește, am presupus că între achitarea aparentă și noua arestare s-a scurs timp destul de îndelungat, ceea ce e posibil, și aș putea cita câteva asemenea cazuri, dar e la fel de posibil ca, în ziua când se întoarce de la tribunal, achitatul să și găsească oamenii care îl așteaptă pe trotuar să-l aresteze încă o dată. Atunci, evident, adio libertate.

— Și procesul reîncepe? întrebă K. aproape neîncrezător.

— Firește, răspunse pictorul, procesul reîncepe, dar rămâne mai departe posibilitatea dobândirii unei noi achitări aparente; atunci trebuie să reîncepi să-ți aduni toate forțele; nu trebuie niciodată să capitulezi.

Poate că pictorul rostise ultimele cuvinte sub impresia descurajării care începuse să-l copleșească pe K.

— Dar a doua achitare nu-i mai greu de obținut decât prima? întrebă K. vrând parcă să preîntâmpine anumite destăinuiri eventuale ale pictorului.

— În privința asta nu se poate spune nimic precis, răspunse pictorul. Vă imaginați cumva că judecătorii ar fi influențați în defavoarea acuzatului prin cea de-a doua arestare? Asemenea lucruri nu se întâmplă. În momentul achitării, judecătorii au și prevăzut cea de-a doua arestare. Ea nu-i influențează, deci. Dar li se poate schimba dispoziția sufletească, o mulțime de alte motive pot modifica opinia asupra acuzației, de aceea trebuie să te adaptezi noilor circumstanțe ca să obții a doua achitare; de aceea ți se cer eforturi la fel de mari ca și pentru prima.

— Și nici ea nu e, totuși, definitivă? spuse K., negând el însuși printr-o clătinare a capului.

— Se înțelege că nu, spuse pictorul. După a doua achitare vine a treia arestare, după a treia achitare a patra arestare, și așa mai departe. Aceasta decurge din natura achitării aparente!

K. tăcu.

— Achitarea aparentă, spuse pictorul, s-ar părea că nu vă convine prea mult. Poate că preferați tărăgănarea la infinit. Să vă explic esența tărăgănării?

K. făcu semn că da.

Pictorul se instalase comod pe scaun, cu cămașa de noapte desfăcută la piept și, cu o mână trecută pe sub cămașă, își mângâia coastele.

— Tărăgănarea la infinit... spuse el oprindu-se o clipă să privească drept înainte ca și cum ar fi căutat o explicație perfect inteligibilă, tărăgănarea la infinit menține permanent procesul în prima lui fază. Ca s-o obții, e necesar ca acuzatul și apărătorul lui, dar mai ales apărătorul, să rămână în contact permanent cu justiția. Pentru aceasta, repet, nu e nevoie să cheltuiești atâtea forțe ca pentru achitarea aparentă, dar e nevoie de mult mai multă atenție. N-ai voie să scapi din vedere procesul, trebuie să te prezinți la intervale regulate în fața judecătorului, să-l mai vizitezi și în ocazii speciale și să cauți tot timpul să-i păstrezi bunăvoința; dacă nu-l cunoști personal, trebuie să faci presiuni asupra lui prin judecătorii pe care-i cunoști, fără a renunța la convorbirile directe. Dacă nu neglijezi nimic, se poate spune cu destulă certitudine că procesul nu va ieși din prima fază. Nu se stinge, nici vorbă, dar acuzatul poate fi aproape la fel de sigur că n-o să fie condamnat pe cât e atunci când se află în libertate. Față de achitarea aparentă, tărăgănarea la infinit are avantajul că-i asigură inculpatului un viitor mai puțin nesigur; ea îl apără de spaima unei arestări neașteptate; cu ea, acuzatul e ferit de teama de-a se pomeni dintr-odată silit să facă demersuri penibile și să îndure eforturile și enervările pe care le cere totdeauna achitarea aparentă, tocmai în momentele cele mai puțin favorabile lui. Evident, tărăgănarea la infinit are pentru inculpat și unele dezavantaje, care nu trebuie subapreciate. Nu mă gândesc la faptul că el nu e niciodată liber, căci liber în adevăratul sens al cuvântului n-ar fi nici în cazul achitării aparente. E vorba de altceva. În fapt, procesul nu poate fi suspendat decât atunci când există un motiv aparent pentru asta. De aceea trebuie să continue, teoretic. E necesar deci, din când în când, să fie date unele dispoziții, să fie organizate interogatorii, ordonate cercetări etc., etc. Într-un cuvânt, trebuie ca procesul să se învârtească mereu în cerculețul restrâns la care i-a fost limitată în mod artificial acțiunea. Pentru acuzat, firește, aceasta aduce după sine unele neplăceri a căror gravitate n-ar trebui nici dumneavoastră s-o exagerați. Totul rămâne doar simplă aparență; interogatoriile, de exemplu, sunt foarte scurte; dacă n-ai timp sau chef să te duci la ele, te poți scuza uneori; cu unii judecători poți chiar să aranjezi dinainte zilele și orele pe-o întreagă perioadă; în fond, e vorba doar să treci din când în când pe la judecător, ca să-ți faci datoria de inculpat.

Pictorul nu terminase de vorbit când K. își puse haina pe braț și se ridică să plece.

— S-a și ridicat! strigară fetițele din dosul ușii.

— Vă și gândiți să plecați? întrebă pictorul ridicându-se și el. Fără îndoială că aerul vă alungă de-aici, și asta mă necăjește. Aș mai avea încă o mulțime de lucruri să vă spun. A trebuit să mă rezum prea mult, dar sper că am fost destul de clar.

— O, da! spuse K.

Începuse să-l doară capul din pricina atenției cu care se silise să asculte. În ciuda afirmației acesteia, pictorul mai repetă o dată, rezumând ca și cum ar fi vrut să-i lase lui K. o consolare:

— Cele două metode au comun faptul că au menirea să împiedice condamnarea inculpatului.

— Dar ele împiedică și achitarea lui reală, spuse K. încet, de parcă i-ar fi fost rușine că a înțeles.

— Ați prins miezul chestiunii, spuse repede pictorul.

K. puse mâna pe palton, dar nu se putu hotărî să-și îmbrace haina. Dacă și-ar fi urmat dorința, ar fi luat de-a valma în brațe și haina și paltonul și ar fi ieșit în stradă numai în cămașă; nici fetițele nu izbutiră să-l hotărască să se îmbrace ca lumea, deși începuseră să-și strige, prematur, una alteia, că musafirul își pune hainele. Pictorul, ținând cu tot dinadinsul să dea o interpretare atitudinii lui K., spuse:

— Încă nu v-ați decis în privința celor două propuneri pe care vi le-am făcut. Sunt de acord cu dumneavoastră. Eu însumi v-aș fi sfătuit să nu vă pripiți cu alegerea. Avantajele și dezavantajele sunt greu de cumpănit. Totul trebuie gândit cu de-amănuntul. Dar, pe de altă parte, nici nu trebuie pierdut prea mult timp.

— Am să revin în curând, spuse K. Apoi, hotărându-se brusc, își îmbrăcă haina, își puse paltonul pe umeri și porni grăbit spre ușa în dosul căreia fetițele începură imediat să urle.

Lui K. i se păru că le și vede prin scândurile crăpate ale ușii.

— Țineți-vă de cuvânt, spuse pictorul fără să-l urmeze; altminteri am să vin la bancă să vă întreb eu însumi.

— Descuiați ușa! strigă K. trăgând de clanța pe care probabil că fetițele o țineau strâns, căci nu se mișca.

— Vreți să vă plictisească fetițele în tot lungul scării? întrebă Titorelli. Treceți mai bine pe-aici. Și-i arătă ușa care se afla în dosul patului.

K. acceptă invitația și se îndreptă spre pat. Dar pictorul, în loc să-i deschidă, se strecură sub pat și-l întrebă din străfundurile unde se afla:

— Numai o clipă! N-ați vrea să vedeți un tablou pe care vi l-aș putea vinde?

K. nu voia să fie nepoliticos, căci pictorul se ocupase într-adevăr de el și chiar îi promisese să-l ajute în continuare, deși K., distrat, uitase să-i spună că-i va răsplăti ostenelile. De aceea nu putu să-i refuze invitația și se opri să vadă tabloul, deși ardea de nerăbdare să iasă din atelier. Pictorul scoase de sub pat un vraf de pânze neînrămate, acoperite de-atâta praf, încât când suflă peste tabloul aflat deasupra, K. rămase câtva timp învăluit parcă într-un nor și cu respirația tăiată.

— E un peisaj de câmpie, spuse pictorul întinzându-i tabloul.

Tabloul reprezenta doi arbori sfrijiți, pe-o iarbă întunecoasă, la mare distanță unul de altul. În fund, soarele amurgea într-o mare de culori.

— Bine, spuse K., îl cumpăr.

Vorbise prea sec, de aceea se bucură când văzu că pictorul, în loc să se formalizeze, îi întinse un al doilea tablou.

— Iată perechea celuilalt, spuse Titorelli.

Poate că peisajul fusese bine conceput ca pereche a celuilalt tablou, dar între ele nu se putea observa nicio deosebire; se aflau și aici copacii, iarba și apusul de soare. Dar lui K. puțin îi păsa de similitudinea peisajelor.

— Sunt frumoase, spuse el. Le cumpăr pe amândouă și-am să le pun în biroul meu.

— Tema pare să vă placă, spuse pictorul luând un al treilea tablou. S-a nimerit bine, căci mai am aici o pânză în același gen.

Pânza nu era în același gen, ci identică cu celelalte două. Pictorul folosea perfect ocazia ca să-și vândă tablourile vechi.

— Îl iau și pe acesta, spuse K. Vreți să-mi spuneți ce preț au toate trei?

— Vorbim noi altă dată, doar rămânem în legătură unul cu altul, spuse pictorul. Acum sunteți prea grăbit. Mă bucur că tablourile vă plac, am să vi le dau pe toate de aici. Sunt numai peisaje de câmpie. Am pictat multe de acest fel, până acum. Unora nu le plac asemenea peisaje fiindcă li se par cam sumbre; dar există oameni, ca dumneavoastră, de pildă, care apreciază tocmai melancolia aceasta.

K. nu era deloc dispus să se ocupe de experiențele profesionale ale pictorului-cerșetor.

— Împachetați-le pe toate, spuse el întrerupându-l în plin avânt oratoric. Omul meu de serviciu o să vină mâine să le ia.

— Nu e nevoie, spuse pictorul. Sper să găsesc un hamal care să vă poată însoți chiar acum.

Și deschise, în sfârșit, ușa aplecându-se pe deasupra patului.

— Călcați fără grijă pe așternut, continuă el. Toți câți intră aici așa fac.

K. n-ar fi avut nevoie de încurajare ca să calce fără milă pe așternut; pusese chiar piciorul în mijlocul pilotei de puf când, privind prin ușa deschisă, se dădu înapoi, mirat.

— Ce e asta? îl întrebă el pe pictor.

— De ce vă mirați? întrebă pictorul, la fel de mirat. Sunt birourile tribunalului. Nu știați că tribunalul are birouri aici? Aproape în fiecare pod există birouri ale tribunalului; de ce n-ar exista și aici? Atelierul meu este de fapt unul dintre birouri, dar tribunalul mi l-a pus la dispoziție.

Pe K. nu-l speriase atât faptul că dăduse și în locul acesta peste birourile tribunalului, cât îl înspăimântase constatarea totalei lui ignoranțe în legătură cu justiția. I se părea că, pentru un inculpat, legea de bază a comportării constă în a fi totdeauna pregătit la orice, în a nu se lăsa niciodată surprins, în a nu privi la dreapta când judecătorul se află la stânga; și tocmai împotriva legii acesteia de bază păcătuia el mereu.

În fața lui se întindea un coridor lung: prin coridorul acesta venea un aer pe lângă care cel din atelier părea proaspăt și înviorător. De-o parte și de alta a coridorului se aflau bănci, ca în sala de așteptare a secției de care ținea procesul lui K. Instalarea birourilor părea făcută pretutindeni după prescripții minuțioase. În momentul acela, pe coridor nu se afla prea multă lume. Un bărbat ședea, sau mai degrabă părea că doarme, pe una din bănci, cu obrajii îngropați în palmele lipite de bancă; un altul stătea în picioare, la capătul coridorului, în penumbră. K. se hotărî din nou și trecu peste pat. Pictorul îl urmă, cu pânzele sub braț. Curând, întâlniră un aprod — K. știa acum să-i recunoască pe toți aprozii după nasturele de aur pe care îl purtau printre nasturii obișnuiți ai costumului civil — și pictorul îi dădu aprodului dispoziție să ducă tablourile. K. mai mult se clătina decât mergea. Își ținea batista apăsată pe gură. Ajunseseră aproape de ieșire, când fetițele se năpustiră în calea lor; coridorul din pod nu-l scutise pe K. de întâlnirea aceasta. Fetițele văzuseră probabil că fusese deschisă cealaltă ușă a atelierului și făcuseră un ocol ca să ajungă în partea aceasta.

— Nu mai pot să vă însoțesc! strigă pictorul râzând sub asaltul fetițelor. La revedere! Nu pierdeți prea mult timp până vă hotărâți.

K. nici nu se uită la el. Ajuns în stradă, luă prima trăsură întâlnită în cale. Abia aștepta să scape de aprodul al cărui nasture de aur îi făcea rău la ochi, deși nimeni în afară de el probabil că nu l-ar fi observat. Îndatoritor, aprodul voise să se urce și pe capră, lângă vizitiu, dar K. îl goni imediat.

Amiaza trecuse de mult când trăsura se opri în fața băncii. K. ar fi lăsat bucuros tablourile unde se aflau, dar se temea ca nu cumva vreo ocazie să-l oblige să-i arate pictorului că le mai are. De aceea ceru să-i fie aduse în birou și le încuie în sertarul cel mai de jos al mesei lui de lucru ca să le ascundă, măcar pentru câteva zile, de privirea directorului-adjunct.