Mi s-a povestit, o, norocitule sultan, că sultanul Mahmud, care a fost unul dintre cei mai înțelepți și mai slăviți dintre sultanii Egiptului, ședea adeseori singur, în saraiul său, chinuindu-se sub niște valuri de jale fără de pricină, în care răstimpuri lumea întreagă se înnegura dinaintea feței lui. Și în ceasurile acelea viața i se părea plină de serbezie și goală de orice rost. Și-așa! Măcar că nu ducea lipsă de niciunul dintre lucrurile care ar fi alcătuit bucuria oricărei făpturi omenești; întrucât Allah îl dăruise, fără a se precupeți, cu sănătate, cu tinerețe, cu putere și cu fală, și îi menise drept cetate de scaun pentru împărăția sa cea mai frumoasă cetate de pe lume, unde, spre a-și bucura sufletul și simțirile, avea laolaltă și mândrețele pământului, și mândrețele cerului, și mândrețele femeilor daurite ca apele Nilului. Ci toate i se ștergeau din ochi în răstimpul tristețelor lui împărătești; și pizmuia atunci soarta felahilor cei gârboviți pe brazdele ogorului, și pe cea a rătăcitorilor de prin pustiurile cele fără de apă.
Or, într-o zi, pe când sta cu ochii cufundați în negura gândurilor, mai abătut ca de obicei, nevrând nici să mănânce, nici să bea, nici să se îngrijească de treburile domniei, și nu își dorea decât să moară, vizirul cel mare intră în odaia în care sultanul zăcea cu capu-ntre mâini, și, după ce se temeni cumu-i datul, îi spuse:
— O, doamne stăpâne al meu, iacătă că la ușă, cerând să-ți vorbească, se află un bătrân șeic venit din zarea Apusului, din afundul Maghrebului cel depărtat. Și de-ar fi să-l judec din câte am tăifăsuit cu el și din cele puține vorbe pe care le-am auzit din gura lui, fără de nici o îndoială că șeicul acesta este învățatul cel mai iscusit, vraciul cel mai osebit și magul cel mai minunat din câți au trăit vreodată printre oameni. Și întrucât îl știam pe sultanul meu pradă tristeților și mohorălii, am zis ca șeicul să capete îngăduința de a intra, cu nădejdea că apropierea lui are să ajute la alungarea gândurilor ce apasă peste vedeniile stăpânului nostru!
Și sultanul Mahmud făcu din cap un semn de învoire și pe dată vizirul îl pofti în sala împărătească pe șeicul cel străin.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a opt sute douăzecea noapte urmă:
Și pe dată vizirul îl pofti în sala împărătească pe șeicul cel străin.
Și, hotărât, omul care intră era mai degrabă umbra unui om decât o făptură vie ca toate făpturile. Și dacă i s-ar fi putut da vreo vârstă, de bună seamă că vârsta aceea ar fi trebuit să i se socotească în sute de ani. Drept orice veșmânt, o barbă de-a mirările flutura peste goliciunea lui aspră, pe când un chimir lat, de piele moale, punea o pavăză strânsă împrejurul șoldurilor bătrâne și uscate. Și ar fi putut să fie luat drept vreo momâie tare veche, ca acelea pe care le scot câteodată de prin mormintele de piatră plugarii de la Egipt, dacă pe fața lui, sub niște sprâncene amarnice, nu ar fi ars doi ochi în care strălucea înțelepciunea.
Și bătrânul cel dalb, fără a se temeni dinaintea sultanului, spuse cu un glas surd, care nu avea nimic cu glasurile de pe pământ:
— Pacea fie asupră-ți, o, sultane Mahmud! Sunt trimis la tine de frații mei, santonii de la marginile Apusului. Vin ca să te fac a pricepe binefacerile Atoatedătătorului asupra capului tău!
Și fără de nici un semn, se duse înspre sultan pășind semeț și, luându-l de mână, îl sili să se ridice și să-l însoțească până la o fereastră a sălii domnești.
Or, sala aceea domnească avea patru ferestre și fiecare fereastră se afla în dreptul unui semn de zodiac. Iar bătrânul șeic îi spuse sultanului:
— Deschide fereastra.
Și sultanul se supuse ca un copil și deschise cea dintâi fereastră. Iar bătrânul șeic îi spuse numai atât:
— Privește!
Și sultanul Mahmud scoase capul pe fereastră și văzu o oaste mare de călăreți care, cu săbiile trase, veneau buluc, mâncând pământul, de pe culmile cetății din muntele Makattam. Și cele dintâi șiruri ale acelei oști și ajunseseră la poalele saraiului, descălecaseră și porniseră să sară peste ziduri, scoțând strigăte de război și de moarte. Iar sultanul, la priveliștea aceea, pricepu că oștile se răzvrătiseră și veneau să-l alunge din scaunul de domnie. Și, schimbat de tot la chip, strigă:
— Nu este alt dumnezeu decât unul Allah! Iacătă ceasul sorocului meu!
Și îndată șeicul închise fereastra, ci numai ca s-o deschidă iar, chiar el, peste o clipă. Și toată oștirea pierise. Și numai cetatea se ridica liniștită în depărtare, străpungând cu minaretele ei cerul amiezii.
Atunci șeicul, fără a-i da răgaz sultanului să se dezmeticească din tulburarea-i adâncă, îl duse la cea de a doua fereastră, care da înspre cetatea nesfârșită și îi zise:
— Deschide și privește!
Iar sultanul Mahmud deschise fereastra și priveliștea ce i se înfățișă ochilor îl făcu să se tragă îndărăt cu spaimă. Cele patru sute de minarete ce străjuiau peste geamii și boitele geamiilor și boitele palatelor și terasele ce se înșiruiau cu miile până la marginile zării nu mai erau decât un pojar fumegând și pâlpâind din care, cu urletele spaimei, se rostogoleau înspre toiul văzduhurilor niște nouri negri ce orbeau ochiul soarelui. Și un vânt năprasnic împingea flăcările și spuza drept înspre sărai, ce în curând fu învăluit de o mare de foc, de care nu mai era despărțit decât cu perdeaua subțire a grădinilor. Iar sultanul, năpădit până peste poate de durerea de a-și vedea nimicită cetatea cea mândră, își lăsă mâinile să cadă în jos și strigă:
— Singur Allah este mare! Lucrurile își au ursita lor, ca toate făpturile! Mâine pustiul are să se împreune cu pustiul peste câmpurile fără de nume ale unui pământ care a fost cel mai strălucit dintre toate! Slavă Celuia singur viu!
Și se jeli de soarta cetății și de soarta sa însăși. Ci șeicul închise numaidecât fereastra și iar o deschise peste o clipită. Și orice urmă de pojar pierise. Iar cetatea Cairo se întindea în strălucirea ei neatinsă, în mijlocul livezilor și al palmierilor săi, pe când cele patru sute de glasuri ale muezinilor vesteau drept-credincioșilor ceasul de rugăciune și se topeau într-o singură preamărire a stăpânului lumilor.
Iar șeicul, luându-l numaidecât pe sultan, îl duse la cea de a treia fereastră, care da înspre Nil și îl puse s-o deschidă.
Și sultanul Mahmud văzu apele Nilului cum ieșeau din matca lor și cum valurile, năpădind cetatea și cuprinzând repede terasele cele mai înalte, începuseră să bată cu mânie în zidurile saraiului. Și un talaz mai vajnic decât cele de dinainte rupse dintr-odată toate piedicile din cale și năboi peste catul de jos al saraiului. Și clădirea, topindu-se în ape ca o bucată de zahăr, se plecă într-o parte și sta să se surupe, când șeicul închise deodată fereastra și-apoi o deschise iar. Și tot puhoiul fu ca și cum n-ar fi fost. Și Nilul, mândru ca totdeauna, își ducea falnic mai departe apele, printre câmpurile nesfârșite de lucernă, picotind în albia lui.
Iar șeicul îl puse pe sultan să deschidă cea de a patra fereastră, fără a-i da răgaz să se dezmeticească din uimirea lui. Or, cea de a patra fereastră avea vederea înspre minunata câmpie verde ce se așterne de la porțile cetății până unde vezi cu ochii, plină de ape curgătoare și de turme mari, câmpia pe care au cântat-o toți poeții, începând cu Omar și unde straturile de trandafiri, de busuioc, de zarnacadele și de iasomii se întrețes cu tufișurile de portocali, unde pomii sunt plini de turturele și de privighetori gata să-și dea sufletul de-atâtea plânsete de dor, unde pământul este tot atâta de bogat și de împodobit ca în grădinile cele de demult de la Iram-cel-cu-Pilaștri și tot atâta de înmiresmat ca și pajiștile din rai. Și în locul otavei și al livezilor de pomi roditori, sultanul Mahmud nu mai văzu decât un pustiu înfricoșător, roșu și alb, ars de un soare necruțător, un pustiu de piatră și de nisip ce slujea de adăpost hienelor și șacalilor și de câmp de goană șerpilor și jigăniilor otrăvite. Și vedenia aceea de moarte, ca și cele de dinaintea ei, nu zăbovi să se stingă atunci când șeicul, cu chiar mâna sa, închise și apoi deschise iar fereastra. Și câmpia se arătă la loc minunată, zâmbind cerului din toate grădinile ei.
Și-așa! Iar sultanul Mahmud nu știa de dormea, de era treaz ori de nu cumva era sub puterea vreunei vrăji ori a vreunei năzăriri.
Ci șeicul, fără a-l lăsa să se liniștească de toate năprasnicele încercări câte trăise, îl luă iarăși de mână, fără ca sultanului măcar să-i fi dat prin minte să opună nici cea mai mică împotrivire și îl duse lângă un havuz mic ce răcorea sala cu murmurul apei lui. Și îi spuse:
— Apleacă-te peste apă și privește!
Și sultanul Mahmud se aplecă peste apa din havuz, ca să se uite în ea, când, cu o mișcare grăbită, șeicul îi băgă capul cu totul în apă.
Și sultanul Mahmud se văzu aruncat de ape la poalele unui munte ce străjuia peste valurile mării. Iar el sta acolo, ca pe vremurile de strălucire, împodobit cu însemnele sale împărătești și cu coroana pe cap. Și nu departe, niște felahi se uitau la el ca la o minunăție și își făceau semne între ei, râzând cât puteau. Și sultanul Mahmud, la priveliștea aceea, fu cuprins de o mânie fără de margini, nu atât împotriva șeicului, cât împotriva felahilor și strigă: „A, mag afurisit! Pricină a prăpădului meu! Dare-ar Allah să mă mai întorc odată la domnia mea, ca să te pedepsesc după nelegiuirea pe care ai săvârșit-o! Pentru ce m-ai viclenit cu atâta hainie?”
Pe urmă, chibzuind mai bine, se duse la felahi și le spuse cu glas împărătesc:
— Sunt sultanul Mahmud! Plecați de-aici!
Ci ei hohotiră mai departe, căscând niște guri până la urechi. Uf, ce guri! Niște hăuri! Chiar niște hăuri! Și ca să nu care cumva să fie înghițit de viu, vru să fugă, când acela ce părea a fi căpetenia felahilor veni la el, îi luă cununa și însemnele împărăției și le aruncă în mare spunând:
— O, bietul de tine! La ce-s bune toate fieroteniile astea? E prea cald ca să te împodobești așa! Na, o, sărmane de tine, ia niște haine de-ale noastre!
Și dezbrăcându-l de tot, îl înveșmântă apoi cu o cămășoaie albastră de bumbac, îi puse în picioare o pereche ruptă de papuci galbeni din piele de hipopotam și pe cap un fesuleț de aba pestriță ca sturzul. Și îi grăi:
— Hai, o, bietul de tine, vino cu noi la muncă, de nu vrei să mori de foame aici unde tot omul trudește!
Ci sultanul Mahmud spuse:
— Nu știu să muncesc!
Iar felahul zise:
— Dacă-i așa, o să ne slujești de hamal și de măgar, deopotrivă.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a opt sute douăzeci și una noapte urmă:
Ai să ne slujești de hamal și de măgar, deopotrivă!
Și cum felahii tocmai își isprăviseră ziua de trudă, fură tare bucuroși să-și pună pe spinarea altuia și nu pe a lor uneltele de muncă. Iar sultanul Mahmud, încovoiat sub povara de cazmale, de sape, de lopeți și de greble, și-abia mai putând să se târască, fu nevoit, vrând-nevrând, să meargă după felahi. Și ajunse împreună cu ei, istovit și de-abia mai răsuflând, în sat, unde se văzu ținta batjocurii țâncilor, care alergau desculți după el, făcându-l să îndure un potop de ticăloșii. Și, ca să-și treacă noaptea, fu băgat într-un staul părăsit, unde i se aruncă pentru cină o coajă de pâine și o ceapă. Iar a doua zi se văzu de-a binelea măgar, măgar cu coadă, cu copite și cu urechi. Și i se petrecu un curmete pe după gât și i se puse o tarniță în spinare și fu dus la câmp să tragă la plug. Ci întrucât se smucea amarnic, fu dat pe mâna morarului din sat, care îi băgă numaidecât mințile în cap punându-l să învârtească la roata morii, după ce îl legă la ochi. Și cinci ani învârti el așa la roata morii, neodihnindu-se decât numai atâta cât să-și înfulece tainul de boabe și cât să bea o ciutură de apă. Și au fost cinci ani de lovituri de bâtă, de împunsături cu strămurarea, de înjurături cumplite și de lipsuri. Și nu-i mai rămăseseră, drept orice mângâiere și drept orice ușurare, decât șirurile de vântuituri pe care le slobozea de dimineața până seara, ca răspuns la sudalme, învârtind roata morii. Și iacătă că deodată moara se topi, iar el se văzu iarăși în chipul său de la început, de om și nu mai era măgar. Și se preumbla prin sukurile dintr-o cetate pe care nu o mai văzuse; și habar nu avea încotro s-o ia. Și cum era sătul de umblet, căuta din ochi un ungher unde să se odihnească; și iacătă că un neguțător bătrân, care îl pricepuse după înfățișare că este străin, îl pofti cu multă pohfală să intre în prăvălia lui. Și văzându-l că era trudit, îl pofti să șadă pe laviță și îi zise:
— O, străine, ești tinerel și nu ai s-o duci rău în cetatea noastră, unde tinerii sunt cât se poate de prețuiți și au mare căutare, mai ales când sunt ca tine, niște flăcăi voinici. Spune-mi, dar, dacă ai de gând să rămâi în cetatea noastră, unde datinile sunt cât se poate de prielnice străinilor ce vor să se statornicească la noi.
Iar sultanul Mahmud răspunse:
— Pe Allah! Nu cer alta mai mult decât să mă statornicesc aici, numai să-mi pot găsi de mâncare altceva decât tecile de bob cu care am fost hrănit vreme de cinci ani!
Iar neguțătorul cel bătrân îi spuse:
— Ce tot îndrugi tu de teci, o, săracul de tine! Aici ai să fii ghiftuit numai cu bunătățuri întăritoare, pentru treaba pe care are să trebuiască s-o îndeplinești! Ascultă-mă, așadar, cu luare-aminte și ține-te de povața pe care am să ți-o dau!
Și adăugă:
— Du-te și te așază degrabă drept la poarta hammamului cetății, care-i colea, pe după colțul uliței. Și pe fiecare femeie care are să iasă de-acolo, oprind-o, s-o întrebi dacă are bărbat. Și aceea care ți-o spune că nu are va să-ți fie soață pe dată, după datinile țării! Și mai cu seamă să ai grijă să le întrebi pe toate femeile, fără de nici o abatere, pe care ai să le vezi ieșind de la hammam, altminteri te paște mare necaz să fii zgornit din cetatea noastră!
Și sultanul Mahmud se duse să șadă la poarta hammamului, și nu se afla acolo de multă vreme când văzu că iese o copilandră strălucită, ca de treisprezece ani. Și gândi, când o văzu: „Pe Allah! Cu una ca aceasta m-aș alina de toate necazurile.” Și o opri și îi zise:
— O, stăpâna mea, ești măritată ori ești fată?
Iar ea răspunse:
— Sunt măritată de anul trecut!
Și își văzu de drum.
Și iacătă că ieși din hammam o bătrână de o urâțenie înfricoșătoare. Iar sultanul Mahmud se cutremură de greață la vederea ei și gândi: „Hotărât! Mai bine să mor de foame, ori să mă schimb iar în măgar, ori în salahor, decât să mă împreun cu paciaura de babă! Da de vreme ce bătrânul neguțător mi-a spus să le întreb pe toate muierile, sunt dator să mă supun a o întreba și pe pacostea asta!” Și îi ieși înainte și îi spuse:
— Ești măritată ori trăiești singură?
Iar baba cea cumplită răspunse, cu bale la gură:
— Sunt măritată, o, inima mea! Of, ce ușurare!
Și sultanul zise:
— Sunt tare bucuros, o, mătușico!
Și gândi: „Aibă-l Allah întru mila sa pe amărâtul care mi-a luat-o înainte!” Iar bătrâna își văzu de drum.
Și iacătă că iese din hammam o babosnită încă și mai îngrețoșătoare decât cea de dinaintea ei și încă și mai cumplită. Iar sultanul Mahmud se duse tremurând la ea și o întrebă:
— Ești măritată au ba?
Și baba răspunse, suflându-și nasul printre degete:
— Nu sunt măritată, o, ochi al meu!
Iar sultanul Mahmud strigă:
— Hei, na! Hei, na! Eu sunt un măgar, o, mătușă a mea! Sunt un măgar! Ia uită-te la urechile mele și la coada mea și la pacostea mea! Astea-s urechile și coada și pacostea unui măgar! Nimenea nu se mărită cu măgarii!
Ci hârca de babă se lipi de el și vru să-l sărute! Iar sultanul Mahmud, până peste poate de scârbit și de înfricoșat, începu să zbiere:
— Hei, nu! Hei, nu! Sunt un măgar, ya setti, sunt un măgar! Fie-ți milă, nu te mărita cu mine! Sunt un biet măgar de la o moară! Hei, nu! Hei, nu!
Și smucindu-se în sineși cu o dârzie peste puterile omenești, scoase capul din havuz.
Și sultanul Mahmud se văzu în mijlocul sălii domnești din saraiul lui, avându-l de-a dreapta pe vizirul cel mare și de-a stânga pe șeicul cel străin. Iar dinainte-i, una dintre cadânele lui îi aducea pe o tabla de aur un pahar cu sorbetul pe care i-l ceruse cu câteva clipite mai devreme, până a fi venit șeicul. Hei, na! Hei, na! Așadar e sultan! Așadar e sultan! Și toată întâmplarea aceea amarnică nu ținuse decât răspasul cât băgase capu-n apă și-l scosese iar! Și nu putea să izbutească a crede într-o minune ca aceea! Și începu să se uite împrejurul lui, pipăindu-se și frecându-se la ochi. Hei, na! Hei, na! Era el, întreg și nevătămat, însuși sultanul Mahmud și nicidecum amărâtul cel lepădat de apele mării, nici hamalul, nici măgarul de la moară, nici soțul acelei baboșnițe înfricoșătoare! Hei, pe Allah! Tare mai era bine să se vadă iar sultan, după atâtea necazuri! Și pe când deschidea gura ca să ceară lămuriri despre un lucru atâta de ciudat, glasul înfundat al bătrânului cel neprihănit se ridică grăindu-i:
— Sultane Mahmud, am venit la tine trimis de frații mei santoni de la marginile Apusului, ca să te ajut să pricepi binefacerile Atoateîmpărțitorului asupra capului tău.
Și după ce grăi astfel, șeicul maghrebin pieri, fără a se ști dacă ieșise pe ușă sau dacă zburase pe fereastră.
Iar sultanul Mahmud, când tulburarea i se potoli, pricepu învățătura Domnului său. Și pricepu că viața lui era frumoasă și că el ar fi putut să fie cel mai nenorocit dintre oameni. Și pricepu că toate năpastele pe care le întrevăzuse, sub privirea grea a moșneagului, s-ar fi putut, de-ar fi vrut ursitoarea, să fie năpaste adevărate ale vieții lui. Și căzu în genunchi, izbucnind în plânset. Și de-atunci înainte s-a scuturat de orice mâhnire de pe inima lui. Și, trăind în fericire, a revărsat fericire împrejurul său. Și aceasta este viața cea adevărată a sultanului Mahmud, iar acelea au fost viețile pe care s-ar fi putut să le ducă numai la o întorsătură a ursitei sale. Întrucât Allah este stăpânul cel Atotputernic!
Iar Șeherezada, după ce istorisi așa întâmplarea aceasta, tăcu. Iar sultanul Șahriar se minună:
— Ce pildă pentru mine, o, Șeherezada!
Iar fata vizirului zâmbi a râde și spuse:
— Ci pilda aceasta, o, Măria Ta, nu este nimic pe lângă cea cu Comoara fără de sfârșit!
Iar Șahriar spuse:
— Habar nu am de comoara aceea, Șeherezada!